Educația de catifea

doll-1139355_1920

Mă jur că nu înțeleg de ce sunt unii părinți atât de ipocriți. De ce se forțează atât de tare să convingă de faptul că nu și-au lovit copilul niciodată și că sunt adepții educației exclusiv cu vorba bună și cu duhul blândeții. Sunt absolut sigură că mint. Asta mă deranjează cel mai tare. Minciuna. Minciuna prin care speră să câștige o medalie de părinte de aur.

Ipocrizia începe de la prima minciună: nu am dat niciodată în copilul meu. Pe bune că niciodată… Nu i-ai dat niciodată o palmă la cur, nu l-ai scuturat niciodată, nu l-ai urechiat niciodată. Nu te cred nici dacă te tavalești pe jos. Și nu înțeleg de ce nu recunoști că încă o faci, din când în când. Ei, știu de ce nu recunoști: pentru că îți este teamă. Teamă că vei fi blamată. Teamă că nu vei putea fi numită o mamă moderna. Atât de teamă îți este de ce ar putea crede și zice societatea despre tine… Ea este pe primul plan, nu?!

Auzi tu, când erai copilă nu ți-ai luat-o niciodată? Nu ți-a fript maică-ta nicio palmă? Ba bine că nu. Și?! Ai crescut rău? Ai vreo problema de natură psihologică? Emoțională? Ai noaptea coșmaruri? Nu ți-ai putut finaliza studiile? Îți lipsește încrederea în tine? Sau stima? Esti neadaptată social? Ești depresivă? Te copleșesc fricile? Ei, vezi că n-ai nici pe naiba?! Și-atunci de ce rahat faci pe nebuna?

Dacă ai citit până aici și nu ai luat foc, dacă nu ți s-a aprins sângele de revoltă împotriva mea, poți să citești mai departe. Nu ești de acord cu ce am scris? Pa, la revedere, ieși. Vezi că pe undeva, printr-un colț, e un X. Dă și tu click pe el și te-ai liniștit…

Da nenică, eu ca mamă am fost severă. Ca mamă și tată ce-am fost. Atunci când a trebuit, când a fost cazul și când a fost în folosul copilului meu. Hai și nu te mai strâmba oripilată, că vezi Doamne nu există niciun folos în asta. Nu mi-am stâlcit și desfigurat copilul din bătaie, nu l-am umplut de sânge, n-a ajuns la UPU, să ne înțelegem. Eu când admit că în educația copilului o palmă nu este o dramă, nu înseamnă că sunt de acord cu bătaia sălbatică, soră cu moartea. Și când a fost cazul să știi că mi-am pupat copilul. Treaz fiind și conștient, nu în somn. Copilul meu împlinește în curând 27 de ani și este așa cum mi-am dorit să fie. Este omul care am vrut să fie. Sunt mândră de fata mea și nu am nici cel mai mic motiv să îmi fie rușine cu ea. Palmele mele nu i-au dăunat, merge pe un drum drept, cu capul sus. Nu ca să o laud și ca să mă laud am scris articolul de față. Am scris pentru că nu mi se pare corectă și în interesul copilului atitudinea celor care duc de niște ani o campanie pro educație de catifea. Care consideră că părintele care i-a dat copilului său o palmă este un monstru. Care susțin că nu îți este permis nici să ridici tonul la el pentru că îl… stresezi! Știi ceva? Crește-ți copilul cum vrei tu, că este al tău. Lasă-l să ți se urce în cap, să se așeze acolo, eventual să se și cace în el dacă așa are chef. Taci, că îl stresezi. Orice ar face (și, Doamne, câte pot face copiii vremurilor noastre!) și orice ar zice (și, Doamne, câte știu copiii zilelor noastre să zică!), tu să taci. Dacă vei îndrăzni totuși să deschizi gura, să-ți iasă numai vorbe bune din ea. Și atenție la ton, da?! Nu de alta, dar poate îți și trage una. Ca exemple sunt. Suficiente. Eu zic să stai dacă ți-o trage. Să fii tolerantă, fără nicio limită. Nu pot decât să îți urez succes. Mai vorbim peste vreo zece ani, să zicem. Dacă vrei.

Foto:www.pixabay.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s