Μην ξεχάσετε σύντομα

13467346_1039754339443982_514048697_o

Hai că scriu repejor ceva și despre Atena. În primul rând că este maaare și că deplasările între două locații pot fi considerate adesea mici excursii. Și că este aglomerată. Dar asta am spus-o deja când am scris despre Salonic. Și în Atena, ca și în București, sunt două lumi: cea a săracilor și cea a bogaților. A celor care stau în blocuri ca niște construcții Lego și a celor care locuiesc în vile elegante sau cochete, peste drum de mare.

bloc

vila

Acolo unde am fost noi cazați, la un hotel de ți-e mai mare dragul, cu multe stele, ne aflam de fapt într-un astfel de cartier. Cum ar fi Pipera la noi. M-am plimbat pe străzi, la pas, și am căscat ochii. Cum o fi să te trezești dimineața, să tragi jaluzelele și să dai cu privirea în mare? Să îți iei papucii în picioare și rogojina sub braț și să strigi la bărbată-tu: „Vezi dragă că ies și eu puțin pe-afară! Fac o baie și mă-ntorc.” Și să nu te duci de fapt în dușul personal. Ei, cum o fi? Și asta să fie posibil zi de zi (mă rog, din primăvară până în toamnă). Toată viața. Vai de steaua mea… Acolo, în zona aia unde am stat, în Vouliagmeni, plaja e îngustă și doar pe alocuri amenajată. Cele amenajate sunt micuțe, discrete, cochete, maxim 30 de șezlonguri. Presupun că numai turiștii cazați la hotelurile din preajmă fac acolo plajă.

plaja amenajata

plaja amenajata 2

neamenajata

neamenajata2

Localnicii merg la cele neamenajate, unde pe lângă nisip sunt și copaci, și vegetație, cu șezlongul personal, cu o carte sub braț și o sticlă de apă. Apropo de apă, după ce am aterizat la Atena ne-a preluat un autocar, cu ghid. Pe drum ne-a dat informații despre țară și despre oraș, dar ceea ce mi-a rămas în cap a fost o remarcă înduioșătoare. Ne-a spus că și noi avem o țară frumoasă, dar mai ales bogată. M-am mirat și mi-a venit să râd ironic. Noroc că m-am abținut. „Sunteți bogati pentru că aveți apă la discreție. La noi nu este așa…” Da, avea dreptate. Bogăția stă și în alte lucruri decât cele pe care le considerăm noi, cu superficialitate, bogății.

Nu e o noutate să spun despre cât sunt grecii de credincioși și cât de multe biserici au. Și cât sunt de frumoase. Mari, mici sau doar troițe, construcțiile care reamintesc mereu și mereu, obsesiv, prezența lui Dumnezeu, sunt la tot pasul.

bis in oras

bis in oras1

bis alba frumoasa

Chiar în capătul străduței pe care se afla hotelul nostru, o timidă bisericuță, purtând hramul Sfântului Nicolae, își trăia pacea și liniștea netulburată. Am făcut din afara ei o fotografie clopotniței caracteristice acestor locuri și, oricât de puțin zgomotos a fost telefonul meu când am declanșat, tot l-am tulburat pe călugărul așezat pe o băncuță, în grădină, la umbră, cu o carte pe genunchi. Nu a reproșat nimic grupului nostru format din trei cațe, dar foiala lui pe băncuță a vorbit în locul lui.

bis sf nicolae

clopotnita

Gazda noastră s-a îngrijit să ne facă șederea memorabilă, așa încât în fiecare zi am luat fiecare masă într-un alt loc. Am mâncat la restaurantul hotelului, la o terasă obișnuita, la o tavernă, la o cramă dar și la un restaurant de ultramegahipergiga luxos. În prima seară, când am luat cina târzie la restaurantul hotelului, fiindu-mi greu să aleg din meniu (după părerea mea la greci totul e bun, chiar de-ar fi să fie o tocană de iarba și mărăcini cu salată de pietriș), m-am oprit la niște spaghete cu somon. Când a venit ospătarul, un grec în vârstă, mucalit, care glumea cu fiecare păstrând o mină serioasă, i-am comunicat alegerea mea, la care am adăugat și o salată de fructe cu iaurt grecesc. Sinceră să fiu aveam bănuiala că nu aș fi putut-o mânca, dar mă simțeam vinovată că cerusem un preparat cu specific italian, așa că mi-am zis să-i fac plăcere cerând și unul cum ar veni tradițional. Bătrânul ospătar, înțelept, m-a sfătuit să hotărăsc dacă mai vreau și salată după ce mănânc spaghetele. „Mie nu îmi este greu să comand acum la bucătărie și salata și să vi-o aduc, dar să vedem, mai bine, după paste. Și dacă o s-o mai doriți, vă servesc imediat.” Poate că nu ți se pare mare scofală toată chestia asta. Mie mi se pare. Chiar mare scofală! Ospătarul bătrân mi-a dat sentimentul că este în slujba mea, clientul lui. Și e de partea mea. Și că pentru el nu este atât de important să fac eu consumație pe cât este să mă simt bine. Să nu plec cu regretul că am plătit ceva fără să pot consuma. În ce restaurant de la noi aș putea fi tratată așa?! Omul a avut dreptate. Nici pastele nu le-am putut termina. De undeva dintr-un colț al restaurantului, ospătarul bătrân și înțelept supraveghea mesele cu ochi șoim și încerca să anticipeze dorințele și nevoile clienților. Fără să le stea în coastă, aproape neobservat. La ceva vreme după ce am așezat tacâmurile în semn că am terminat, a trimis la mine un alt ospătar, tânăr, să întrebe dacă doamna mai dorește salata de fructe cu iaurt. M-am întors către bătrânelul meu sfătos, i-am zâmbit și i-am făcut semn cu mâna că nu… Și sper să fi înțeles că așa i-am transmis că a avut dreptate.

Este posibil să te fi plictisit tot citind despre mâncare. Atunci nu mai continua. Eu mai am de scris pe tema asta. Pentru că bucătăria grecească este, în opinia mea, bogăția lor. Așa cum este apa pentru noi, în opinia lor. Deci:

Când autocarul a oprit în dreptul tavernei, pe străduța îngustă, pietruită, de cartier mărginaș, cu ziduri desenate cu grafitti, în sinea mea am fost dezamăgită.

grafitti

Era o construcție care părea destul de veche și de șubredă, îndoielnic împopoțonată cu o bărcuță suită pe acoperiș, cu năvoade la intrare, cu sacoșe din pânză și tricouri agățate din tavan.

barca

După urcarea celor două trepte și la primii pași făcuți spre interior ne-a întâmpinat o ditai fosta ladă frigorifică, fără capac, din care, printre bucăți de gheață, ne priveau cu ochi opaci, parcă suferinzi de cataractă, căpățâni de pești. M-am străduit să intru în atmosferă, dar pe cuvânt că mai degrabă aș fi ieșit… Iar încununarea stilului se afla, mămică, la interior, în persoana unei domnișoare sirene pictată pe perete, în cel mai naiv și stângaci stil cu putință.

sirena

M-am uitat lung la cele două mese la fel de lungi la care urma să ne așezăm. Fața de masă era din hârtie gălbejită, ca și cum ar fi fost veche, pe care erau imprimate ancore albastre, pești și valuri. Fără să fie murdară – chiar era nou-nouță, era schimbată după fiecare serie de meseni -, hârtia impresia asta ți-o crea. Cred totuși că ambientul era studiat, era făcut să pară așa, autentic grecesc. Tradițional. De la fața de masă mi-a abătut atenția coșul pentru pâine. Care nu era coș ci o pălărie de paie, cu panglică albastră. Albastrul acela grecesc, al steagului lor. Am găsit că este chiar foarte ingenioasă ideea.

cosul

Mi-am scos din cap fițele de moment, pentru că îmi era foame. De fapt asta îți trebuie când te așezi la masă, la greci. De restul se ocupă ei. Și s-au ocupat de nu mai era loc pe masă: icre, pastă de năut (cred) cu ceapă verde, cea mai bună salată de roșii cherry din viața mea, înecată în deliciosul, grosul și aromatul ulei de măsline, cartofi prăjiți (desigur!), salată de alge marinate (cred), scoici cu usturoi, spaghete cu sos de roșii și creveți, caracatiță la grătar, inele de calamar pane, pește-spadă. (Pentru acesta din urmă merită să ucizi și să faci pușcărie.) Eu una nu mănânc fructe de mare (acu’ serios, de ce le zice vietăților ălora fructe dacă nu face nimeni compot sau dulceață din ele?!) dar cine a mâncat cică a avut minim un orgasm per preparat. Taverno dragă, iartă-mă. Gândurile mele au fost la început murdare, nu tu!

icre

naut

rosii

alge

scoici

caracatita

calamar

Posibil să vă fi dovedit și pe cei mai răbdători dintre voi cu amintirile mele culinare. Sigur că aș mai avea de scris, dar până și eu realizez că ar fi cazul să mă cam opresc. Aș mai fi scris despre ”Tărâmul măslinilor”, restaurantul de lux în care am mers în ultima seară ateniană. Restaurantul în care ca să ajungi la masă trebuia să cobori și să urci pe un culoar îngust, spiralat, de-a lungul căruia întâlneai simboluri ale culturii și civilizației elene, ca o istorie tangibilă.

subsol

subsol1

subsol2

Un traseu în care erai oprit ca de bun-venit să dai pe gât un păhărel cu țuica lor tradițională, tsipuro, și să guști o măslină. Un restaurant al cărui bucătar – un vrăjitor – sunt sigură că deținea stele Michelin. Nu știu câte. Eu i-aș fi dat o constelație întreagă. Dar nimic din ce aș scrie eu, oricât de inspirată aș fi la ora asta târzie, nu va putea vreodată să explice și să transmită cum era în locul acela. Tot ce era acolo. Cum era acolo. Totul. M-am simțit ca o laureată a Premiului Oscar la recepția de după festivitatea de decernare. A fost ireal. Ar fi trebuit să mă ciupesc ca să mă trezesc, dar nici asta nu eram în stare. Am trăit simfonii gustative, oflactive, vizuale, auditive. Am visat trează fiind. M-aș putea întreba și acum dacă a fost sau nu real, dar câteva poze, din păcate irelevante pentru că blitzul telefonului nu a făcut față semiîntunericului sărutat numai de luminile lumânărilor roșii de pe mese, mărturisesc că da. Și nici luminile Atenei în miez de noapte, îndepărtate, pe fundal, sclipind de jur împrejurul terasei aflate la oarecare înălțime, nu l-au ajutat pe sărmanul meu Samsung Galaxy SIII. Căruia, totuși, pe această cale, îi mulțumesc. Pentru atât cât am.

cu fantana

panorama

Am zis la început că scriu ceva repejor despre Atena. Am scris ceva cam lungușor… Și nu v-am zis aproape nimic.

NOTA: Unele dintre fotografii au fost realizate de colega mea, Andreea Cohuț. În special cele cu… mâncare. Drept mulțumire le voi publica și pe cele făcute deserturilor. Mâncate de ea și fotografiate tot de ea: dulciuri tradiționale grecești leșinător de dulci și iaurt cu căpșuni și dulceață de căpșuni. Cred că doar iaurtul l-a înghițit ceva mai greu…:))))

bacla

salata

Cameleonia – un alt nivel al designului de interior

logo_1

Iubesc culorile. Deci chiar iubesc culorile. Mă și gândesc câteodată ce-o să mă fac dacă nu îmi trece. Adică mă gândesc ce o să mă fac dacă o să ajung o babă nebună, pe care o arată tinerii cu degetul pe stradă pentru că e îmbrăcată prea colorat. Nepotrivit de colorat.

De-a lungul vieții am avut diverse perioade, ca pictorii impresioniști. Am avut perioada portocalie, de două ori: pe la 14 ani și pe la 30. Am avut o perioadă galbenă, una mov-lila și una verde fosforescent. Ca orice adolescentă, am trecut și prin perioada în care îmi plăcea să mă îmbrac în negru. Nu m-a ținut mult. După ce a murit mamaie, am urât negrul din suflet. De câțiva ani m-am stabilizat, cât de cât, la turcoaz și roșu. Culorile care nu mi-au plăcut niciodata și nici nu o să-mi placă vreodată sunt roz și maro. Și nici griul sau bleumarinul nu s-au lipit de mine. Dar, pe bune, ce vă pasă vouă de toate astea?! O să vedeți că are o legătură, cât de cât, cu ce urmează.

Săptămâna trecută am fost la un eveniment plin de culoare. De frumos și de culoare. Și ce-am văzut eu poți vedea și tu, în showroom-ul din Centrul Vechi, în incinta Van Gogh Cafe. Cineva s-a gândit să aducă în România magia faianței pictate manual de către meșteri artizani spanioli, care folosesc tehnici vechi de peste 500 de ani, pentru a obține lucrări cu o deosebită valoare decorativă.

Când vine vorba despre amenajări interioare, oamenii cu bani – dar musai și cu gust! – pot atinge un alt nivel. Faianță simplă sau cu model în baie ori în bucătărie? Nu. E comun și banal. Faianță pictată manual? Faianță din care, piesă cu piesă, să fie compus un tablou? Deja e altceva… Cameleonia oferă posibilitatea să alegi. Sau să visezi. Să îți personalizezi baia sau bucătăria cu imaginile care îți creează emoție, cu imaginile care îți taie răsuflarea, cu imaginile care îți bântuie visele. În cel mai minunat mod. Cum ar fi ca atunci când intri în baie să dai cu ochii de un peisaj subacvatic cu delfini? Sau cu pești și căluți de mare? Ori poate preferi coralii? Și ce-ar fi să ai în living o reproducere pe faianță a Nopții înstelate peste Ron, a lui Van Gogh? Sau să ai în bucătărie reproducerea după Terasa cafenelei, tot a lui Van Gogh? Și nu e vorba numai de atât. Poate fi orice poate cuprinde mintea ta. Orice.

tablou terasa

Lucrările acestea sunt, cum am zis, scumpe. Nu sunt accesibile oricui, în niciun caz mie. Dar asta nu mă împiedică nici să admir, nici să visez. Dacă vreodată aș avea atâția bani încât să îmi pot permite așa ceva, mi-aș comanda pentru baie o pictură după o fotografie din Santorini. Asta de mai jos.

santorini

Pentru că poți fie să alegi din portofoliul pe care Cameleonia ți-l pune la dispoziție, fie să soliciți pictarea unei anume imagini.

tablou in lucru

Să nu ai temeri că faianța pictată nu o vei mai putea spăla pentru că s-ar distruge. Nu, nicidecum. Tehnica folosită de artizanii spanioli (coacerea plăcilor pictate timp de 24 de ore în cuptor, la temperaturi care cresc treptat până ajung la 1000 de grade Celsius) face posibilă fixarea definitivă a culorilor.

Știu că oricât m-aș strădui să descriu ce am văzut în showroom, nu va fi relevant. Cum să descrii o pictură și cum să descrii un efect?! Este doar pe văzute. Mai întâi poți intra pe site-ul www.cameleonia.ro, ca să vezi mai multe lucruri. Deși nici așa, din poze, nu îți vei putea da seama cum sunt în realitate. În ciuda zicalei potrivit căreia o fotografie face cât 1000 de cuvinte. Cel mai bine te-ar lămuri showroom-ul.

Și dovada că iubesc culorile:))))))))))

colorata

Legendele Salonicului

Nu sunt o persoană umblată prin lume, în ciuda a ceea ce ați putea crede, având în vedere profesia. Și nici nu cred că aș mai avea acum mari curiozități și dorințe de a vedea țări și orașe ale Europei. Pentru că acum știu exact care este țara în care aș merge în fiecare an și în fiecare anotimp, fără să mă plictisesc niciodată de ea, și știu exact orașul în care tânjesc să mă întorc. Și de care îmi este un dor cumplit. De ce mi-ar mai trebui altă țară, alt oraș?

Anul acesta am avut drum în Atena și mi se spusese că o să-mi placă mai mult decât Salonicul. Adevărat este că timpul nu mi-a permis să vizitez nici măcar cele mai renumite obiective – către Acropolis doar ce mi-am putut ridica privirea, de la poalele sale. Am rămas cu neîmpliniri, cu foi printate înainte de plecare, pe care aveam planuri de om nebun. Citisem, mă documentasem, știam ce vreau să văd. Dar n-a fost timp. N-a fost. N-a fost să pun palma de piatra Parthenonului, n-a fost să stau în Piața Syntagma, așa, degeaba, așezată pe o bordură, n-a fost să-mi târăsc picioarele pe străduțele din Plaka și să beau o cafea așezată la o măsuță albastră (asta cu măsuța albastră e tot din visele mele), n-a fost să aprind o lumânare pentru sufletul celor plecați ai mei în biserica Koimisis Theotokou din cartierul Monastiraki, n-a fost să văd când se schimbă garda la Parlament și nici să-mi bucur ochii privind forfota portului Pireu. Dar poate că va mai exista și o altădată.

Te voi dezamăgi puțin, Irina. Nu spun că Atena nu-i frumoasă și nu are farmecul ei. Dar dincolo de istoria care zace în ea – și nu-i puțin lucru!-, Atena este o capitală cu viața ei specifică, de capitală. Deloc ușoară. Cu oameni care se grăbesc spre serviciu, care stau plictisiți în autobuze, care își cară îngândurați sacoșele cu cumpărături, care așteaptă tramvaiul pe refugiu mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, care traversează în fugă trecerea de pietoni deși semaforul a trecut pe roșu, care merg la spălătorie să-și curețe mașina, care își udă florile din balcon… O capitală cu traficul care nici nouă nu ne este deloc străin, o capitală care mărturisește tăcut că și viața ei a devenit grea prin magazinele care au tras obloanele și s-au închis definitiv. Da, Atena are istorie, dar are și blazare. Îi lipsește strălucirea și veselia, iar dacă uneori se străduiește de dragul turiștilor, este ca un clovn. Dar despre ea voi scrie altădată.

Mie Salonicul mi-e drag. Așa cum s-a întâmplat și cu Sibiul, cu ani în urmă, de când am tras în piept prima gura de aer și m-am simțit acasă. Aerul lui m-a invadat și inundat. Orașul ăsta e ca o perfuzie prin care îți intră în vene, în sânge, în creier, fericire, bucurie, relaxare și sentimentul acela de „Viața e frumoasă!”. Asta îmi vine să strig când mă gândesc la Salonic. Este orașul în care ai sentimentul de libertate amestecată cu pace interioară, sentimentul acela de „Nu-mi pasă de nimic”. Unde oamenii sunt, aproape toți, un zâmbet. De la recepționerul din hotel la ospătăriță și cameristă, de la vânzătoarea de la benzinărie la casierița de la Lidl, de la femeia care vinde cornete cu semințe pentru porumbei în Piața Aristotel la fata care vinde înghețată, de la barmanul de la terasă la vânzătoarea de bilete pentru intrare în Turnul Alb, de la taximetrist la tipul de la care am cumpărat tricouri și magneți, de la bărbatul care vinde lumânări în pangarul Bisericii Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir la grecoaica între două vârste căreia i-am cerut sfatul în magazin, întrebând-o care este cel mai bun ulei de măsline pe care să-l cumpăr.

Mă voi întoarce cândva în Salonic. Negreșit mă voi întoarce. Pentru că nici nu am apucat să îl cunosc și gust așa cum vreau. Toate drumurile și toate opririle știute deja trebuie repetate, pe îndelete. Toate drumurile și opririle neștiute trebuie căutate și descoperite. La Biserica Sfântul Dumitru trebuie să ajung pentru că acolo, în fața raclei, mai am de spus lucruri. Și mai am de stat la umbra măslinului bătrân de la intrare.

Biserica Sfantul Dumitru

interior biserica

racla

La Turnul Alb trebuie să ajung pentru că vreau să mai privesc încă o dată marea printr-o ferestruică mică, decupată în piatră, în timp de urc. Și mai trebuie să privesc, de sus, de pe terasă, faleza.

turnul alb

imagine din turn

faleza si oras din turn

În Piața Aristotel trebuie să merg din nou pentru că nu mai am pozele făcute acolo, la picioarele filosofului, iar porumbeii probabil că așteaptă semințe.

pta aristotel

la porumbei

Poate că la apusul soarelui am noroc să găsesc și orchestra, cântând pe promenadă…

orchestra

Și la Rotondă trebuie să ajung, pentru că am nimerit în afara programului de vizitare și am admirat-o numai la exterior.

Și la vechea Agora (Forumul roman) trebuie să ajung, să-mi imaginez pe îndelete ce se petrecea acolo acum douăzeci de secole.

agora romana

Am neapărată nevoie să mă pierd pe străzi în mulțimea de turiști gureși, am neapărată nevoie să merg agale cu gândurile mele pe faleză.

bulevard in salonic

faleza4

faleza2

Și este vital să mă opresc la o terasă și să beau o cafea privind oamenii și marea. Iar pentru asta va exista și un al treilea drum la Salonic. În care doar asta voi face timp de trei zile. Voi sta la o masă pe terasă, cu fața la mare, bând cafea și privind oamenii și marea. Nimic altceva.

pe terasa

Sunt mai tare ca Achile în călcâie. Și în pile

pila U

Când eram eu mică-mică, îmi amintesc că m-a luat odată maică-mea cu ea, să-și facă pedichiura. Asta se întâmpla… cred că prin paleolitic sau mezozoic. Sigur m-am plictisit acolo de moarte, într-un loc cu femei cărora nu le tăcea gura o clipă și tocau mărunt soacre, vecine, filme indiene și legume pentru pus la borcane. Dar lasă-le naibii pe astea, că nu mă interesau nici atunci și nici acum. Îmi amintesc însă foarte bine că, la un moment dat, după ce și-a ținut maică-mea mult și bine picioarele într-un lighean cu apă caldă – presupun – pedichiurista s-a apucat să-i curețe călcâiele. Acum nu vă gândiți că maică-mea avea călcâie precum pământul pârjolit de secetă, cu crăpături din alea nașpa. Călcâie așa cum le avem mai toate, uscate, care se cer din când în când rașchetate, ca să ajungă roz și catifelate precum poponeața de bebeluș. Ei, nu am de spus cine știe ce poveste de atunci, doar că apropo de pila electronică pentru călcâie de la Urgo, care tocmai ce s-a lansat, mi-am amintit că pe vremea aia operațiunea era executată cu un… brici! Jur că nu vă mint, întrebați-vă mămicile sau bunicile și o să vedeți că spun adevărul. Deci, nenică, îmi era frică să și privesc! Mă gândeam cam cum o fi durerea aia, dacă pedichiurista scapă lama briciului în călcâi… Că și Achile, cât era el de Achile, la fazele cu călcâiul își pierdea naibii toate superputerile pokemonești.

Niciodată în viața mea nu am fost la pedichiuristă și nici n-o să mă duc vreodată. În primul rând pentru că mă gâdil îngrozitor de tare și femeia aia nu și-ar putea face treaba fără să mă atingă. Și dacă mă atinge, îmi sare piciorul și nu știu încotro o ia. Și având în vedere poziția ei și înălțimea mea, la risc i se află mandibula. În al doilea rând pentru că am auzit tot soiul de povești despre forfecuțe generoase care au oferit ciuperci sau mai știe naiba ce boli transmise prin sânge, de la o clientă la alta. Poate că lucrurile nu mai stau de mult timp așa, dar eu sunt precaută. Așa că îmi fac pedichiura singură, cum pot eu. Și nu strălucit. Și călcâiele mi le fac tot eu, treaba mea cum. Și treaba mea la câte foarfece le-a sărit nitul care ține împreună cele două lame. Și treaba mea cum mă chinuiam în adolescență cu piatra de polizor a bunicii, pe care ea ascuțea cuțitele:)))) O și văd în fața ochilor: o jumătate dintr-o piatră, în formă de semicerc, de culoare gri închis. De altfel frumoasă. Dacă stăteam cu ea în dreptul ferestrei când bătea soarele, sclipea. Frumușică foc. Așa. Și treaba mea câte porcării de pietre Ponce am cumpărat în viața mea și le-am lustruit, și cât am frecat cu ele până mi-am simțit călcâiele fierbinți.

De când a apărut reclama la pila aia electronică de la Scholl, parcă acum vreo doi ani, am visat la ea cum visează Tonciu la o geantă Vuitton veritabilă. În primul an am așteptat să se îndure Moș Crăciun de mine. Nexam. Nu mi-a observat călcâiele că eram încălțată în bocanci, deh… A trecut și ziua mea și tot n-am primit-o. E drept că nici nu îmi mărturisisem dorința. Dar știi cum e, tot speri ca cei care te iubesc să-ți ghicească nevoile. Canci. Mi-am tot propus apoi să mi-o cumpăr, dar nicio ocazie nu a fost demnă de o așa investiție. O găsisem la un preț puțin sub 200 de lei, suma era destul de mare pentru mine, unde mai pui că în timp trebuia să cheltuiești și cu consumabilele: să cumperi capete de schimb, iar alea erau și ele cam 50 de lei bucata. După ce a apărut și modelul cu cristale de diamant am zis gata, stop, asta chiar e aroganță! Diamante pentru călcâie?! Da cine sunt eu Jackie Onassis?!

Acum sunt liniștită și împăcată cu mine și cu ele. Călcâiele mele. Am pilă Urgo. Foarte bună. Am stat minute bune cu ea în mână, pregătită să apăs pe buton. De fapt, nepregătită. Mă întrebam: Doamne, cum o fi? Cât trebuie să apăs ca să nu ajung din prima până la calcaneu și să nu-mi împrăștii prin baie hipodermul? Pe cuvânt că îmi era cam frică. Mi-a fost degeaba. Nu poate să-ți facă niciun rău. Și-apoi dacă apeși mai mult decât trebuie, ca disperata, se oprește singură. Am încercat și pe piele udă, și pe uscată. Pe uscată merge mai bine. Râcâi ușor, râcîi cu spor. După decopitare m-am mozolit cu crema specială pentru călcâie de la Cera și pe glezne și gambe cu Varicastan de la Vivanatura. Că merită și ele, săracele, la cât aleargă. Zbang și o pereche se șosete în picioare, apoi… noapte bună, fetelor!

P.S. Nici ăsta nu-i articol publicitar, așa că nu mă invidiați, nu mă felicitați:))) N-am primit bani ca să-l scriu. Uf, am scăpat și de data asta… Uite la Raicu, săraca, n-a avut norocul meu…

urgo la ev

Cafea, cafenea, cafegii și cusurgii

ceasca

Până să primesc invitație la inaugurarea Caffe Ritazza nici măcar nu am știut că există București Mall. Să mă scuze investitorul, dezvoltatorul sau cum s-o chema el:))))

Nu cunosc mall-urile pentru că nu mă pasionează sub nicio formă să îmi pierd timpul prin ele. În Afi să fiu sinceră mai intram, pe când era hipermarket Real în incintă. Așa, fără scop, l-am călcat numai de două ori: o dată într-o vară, de cald, și o dată într-o iarnă, de frig, logic. Înghețasem așteptând troleibuzul 69.

Ce spuneam eu? A, da, am recitit. Despre București Mall. Ete scârț, un alt mall, mare șmecherie. Nici n-am intrat în el că nu aveam de ce. Cafeneaua asta care s-a inaugurat e chiar la parter, frumușel, simplu de tot. Cred că nici nu o s-o observi, așa e de discretă, deși are terasă la stradă. Cască și tu ochii și caut-o din priviri dacă ești cafegiu. Și mai ales dacă ești cafegiu din ăla cusurgiu, cu mofturi și complicații, care trebuie să simtă nu-știu-ce aromă, frișca să fie de-nu-știu care, cu alcool – fără alcool, lungă-scurtă-lată-îngustă, cu cofeină-fără cofeină, dulce-dulce, dulce-potrivită, deloc-dulce. Eu nu am cine știe ce pretenții, că nici măcar nu deosebesc Lavazza de Doncafe, Amaroy sau Jacobs. Ba am băut și de la vestitul cafegiu Florescu și tot nu am rămas cu vreo impresie memorabilă. Licoare neagră să fie în ceașcă și e OK. Pentru mine toată cafeaua e cafea și toată berea-i bere, nu știu ce găsește lumea diferit la ele, între sortimente.

Măi, dar cât ai fi tu de sucită, copilașii ăia de la Caffe Ritazza, tinereii ăia, fete și băieți, te rezolvă. Pe mine cu greu m-a înțeles barista ăla care m-a servit, că nici eu nu știam ce vreau și ce să aleg. Voiam să fie slabă și lungă, să aibă alcool dar să nu fie dulce.

barista

Nu știu ce a moșmondit el acolo și ce rețetă o fi inventat pentru așa o musafiră amețită, dar i-a ieșit bine. A fost un piculeț mai tare decât mi-am dorit-o la ora aia (era vreo 19.20) dar bună, bună rău. Avea un caimac lejer și niște ciocolată neagră rasă pe deasupra de numa-numa. Nu m-am uitat ca nesimțita și nici n-am gustat ca neamul prost din paharele fetelor cu care eram, dar le-am văzut lingându-se pe buze pe alea de și-au comandat cafeaua aia cu Snikers. Ah, și mai au niște cookies șmechere. N-am mâncat că știți că nu sunt amatoare de dulciuri, dar arătau într-un fel, unul destul de mare. (Au și prajituri, și sandvișuri și salate, cam ce trebuie să înghiți ca să-ți pice bine cafeaua. Că pe stomacul gol…)

galantar Ritazza

Eu m-am bucurat de cafeaua mea, pe terasă, cu ventilatorul cu stropi în spatele meu, cu țigărușa în mână și cu muzică italiană la urechiușe. Hai nu mă întrebați de prețuri, că știu că vă arde la limbă. Nu știu nene ce prețuri sunt acolo că eu am băut moca, doar aia era o inaugurare și eu o ziaristă. Du-te tu și zi-mi și mie. Că am un voucher de 20% reducere și să știu la ce să mă aștept.