Și ea are vise într-o pungă albă

Cri1

Pe Cristiana Ionescu o mai întâlnisem o singură dată, la un eveniment al Asociației Edulier, asociație pe care a fondat-o. A umplut sala aceea mică în care ne aflam cu energia ei, cu neastâmpărul ei, cu voioșia ei. Reținusem atunci că și-a făcut un scop în viață din a ajuta copiii săraci. Că ea a inventat „Punga albă cu vise”, o campanie de strângere de fonduri pentru daruri de Crăciun. O pungă în care poți pune o jucărie, o pijama călduroasă, un cozonac, un bon de masă sau orice crezi că ar putea bucura un copil sărac de Sărbători. Sau poți alege să împlinești dorința exprimată de un copil într-o scrisoare adresată lui Moș Crăciun. Iar punga în care copilul și-a găsit cadoul visat se întoarce la tine plină de gândurile lui bune. Nu-i așa că e frumos?!

Pe 7 aprilie, odată cu inaugurarea oficială a primului centru din România pentru copiii cu tulburări de învățare (dislexie, disgrafie, discalculie), această zvârlugă de femeie și-a pus sufletul în palmele noastre, cei prezenți la eveniment. Abia atunci am aflat că de profesie este avocat, dar după 12 ani a renunțat la meseria pentru care s-a pregătit pentru a deveni fundraiser. Adică o persoană care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru diverse campanii. În cazul Cristianei și implicit al Asociației Edulier există o singură mare campanie, permanentă, cu un singur scop: ajutorarea copiilor săraci. Iar cu ajutorul prietenilor ei la care nu se sfiește să apeleze și al voluntarilor care au strâns rândurile în jurul ei, reușește. Mai mult, Cristiana face ceva ce nu cred să se mai fi gândit cineva să facă. O punte între familiile bogate și cele sărace ale aceleiași comunități. O punte a toleranței și comunicării. Și reușește pentru că ea știe să vorbească și pe limba bogaților, și pe cea a săracilor.

Când în discurs Cristiana a spus că nu întâmplător a ales ziua de 7 aprilie pentru inaugurarea Centrului, eram sigură că o va lega de Ziua Mondială a Sănătății. A făcut o pauză lungă pentru a-și înghiți lacrimile care o gâtuiau și ne-a spus că ar fi fost aniversarea mamei ei. Dacă ar mai fi trăit. Și că Edulier este un cuvânt care nu înseamnă nimic, este doar un cuvânt pe care l-a visat în acele ultime zile grele în care mama se stingea.

Cristiana este una dintre cele mai bătăioase femei pe care le-am cunoscut. Cristiana este genul ăla de om pentru care nu există ezitări și nici rețineri. Pentru cei peste 600 de copii cărora le poartă de grijă, Cristiana bate la orice ușă. La uși de companii mari care nu se așteaptă să i se deschidă și la uși de firme mici la care nu are cine știe ce speranțe. Cristiana este prototipul omului curajos care merge pe principiul „Încerc pentru că nu am nimic de pierdut”. Așa cred că gândește când trimite emailuri și sms-uri către ditamai corporațiile la care altcineva nu ar visa și îndrăzni să creadă că i s-ar alătura vreodată. Iar așteptările și speranțele adesea prind forme. De aripi.

Pe strada Lipova, la numarul 23, într-o casă veche dar frumoasă, Asociația Edulier a deschis primul centru din România pentru copiii cu dificultăți de învățare (dislexie, disgrafie, discalculie), folosind metode de învățare alternative: art-terapie, terapie prin muzică, interactivitate digitală. Și, nu în ultimul rând, metoda care mie îmi este cea mai dragă și mai așezată pe suflet: terapia cu animale, posibilă datorită colaborării cu Animax. Cristiana și-a propus ca în fiecare an Centrul să ajute 40 de copii cu astfel de probleme să le depășească. Bate „la ușa” ei dacă ai un astfel de copil. Știu sigur că Cristiana ți-o va deschide. Bate și dacă nu ai dar vrei să o sprijini cumva. Punga ei albă cu vise este așa de mare… Vine Paștele și vrea să facă mult bine. O poți ajuta și tu.

Cri2Edu1

Ruladă cu mascarpone și căpșuni

strawberry-roll-1263099_1920

Căpșunile astea care se găsesc acum pe la Mega Image sau te-miri-pe-unde sigur că nu sunt românești. Și sigur că nu prea au gust. Sunt mari și frumoase, dar fără dulceață și fără aromă. Pentru cele bune, ale noastre, mai e ceva de așteptat.Vreo două luni. Însă dacă îți plac atât de tare încât nu mai ai răbdare, uite colea o ruladă cu căpșuni, să-ți mai ostoiești dorul. Ca ingredient într-un desert, mai treacă-meargă cu tristele astea. Și le ajută și zahărul din rețetă să fie cât de cât dulci…

Ca să prepari blatul ai nevoie de 3 ouă, 3 linguri de făină (cu vârf!), 3 linguri de zahăr (tot cu vârf!) și un praf de sare. Pentru umplutură îți trebuie 120 g de mascarpone, 4 linguri cu vârf de zahăr pudră, 200 ml de frișcă lichidă, un plic de zahăr vanilat, un plic de întăritor pentru frișcă și vreo 300 g de căpșuni.

Prepari mai întâi blatul: bați cu mixerul, bine de tot, ouăle cu zahărul, până își dublează volumul, apoi începi să adaugi făina în care ai pus și un praf de sare. Încălzești cuptorul la 180 de grade, pui hârtie de copt într-o tavă și torni compoziția pentru aluat. Nivelezi sau bați tava de masă, ca să se așeze uniform, apoi azvârle-o în cuptor. În cele 6 minute până se coace blatul, nu sta de pomană! Apucă-te și bate frișca împreună cu întăritorul, o lingură de zahăr pudră și plicul de zahăr vanilat.

Scoate blatul din cuptor și răstoarnă-l pe un prosop umed, dezlipește cu grijă hârtia de copt și apoi acoperă cu un alt prosop umed. Amestecă mascarpone cu restul de zahăr, adaugă 3 linguri de frișcă bătută și căpșunile tăiate cuburi. Unge blatul cu minunea asta de cremă și ai grijă cum îl rulezi. Încet, cu atenție, nu foarte strâns. Cu restul de frișcă îmbracă rulada la exterior. Dacă ai mai păstrat 2-3 căpșuni și pentru decor, bravo ție! Taie-i pe jumătate și gasește-le loc pe ruladă. Dacă nu ai oprit, asta e! Ce, crezi că din motivul ăsta nu o să dispară rulada de pe platou în cel mai scurt timp?! Ei, aș…

De ce TVR

tv-1015427_1920 (1)Nu că n-aș fi tras unele concluzii de ceva vreme. Chiar credeam că nimic nu mă mai poate mira în ceea ce privește josnicia televiziunilor comerciale. Fiecare în felul ei, cumva, tot a dat cu oiștea-n gard o dată. De două ori. De trei ori. De mai multe ori. Unele însă o fac permanent. Zi de zi. Coboară tot mai jos, tot mai jos, de mă întreb și eu unde mai jos de atât poate o televiziune coborî. Repet, ar trebui să nu mă mai mire. Și tot mi s-a întâmplat. Sâmbătă. Când, în cadrul principalei emisiuni informative a zilei, știrea că Fane Spoitoru a murit într-un spital din Israel a fost mai importantă decât aceea că Mircea Albulescu a fost depus în foaierul Teatrului Național pentru a primi un ultim omagiu de la cei care l-au admirat. De vreme ce a fost difuzată prima… De asta consider că Televiziunea Română trebuie susținută și salvată. Acolo nu au loc alde Loredana Chivu, Sânziana Buruiană, Tonciu, Salam – Ghiudem – Pastramă, Pamela de România, Minune-Miracol, Bianca Drăgușanu, Leo de la Strehaia, Simona Sensual, Mariana Roșca, Dana Roba, Guță, Edi Talent, Blochina sau Trașcă.

Pui de pernă pentru pui de om

pui de perna

Îmi este prieten virtual, doar pe Facebook, pentru că sunt o putoare de om care, de un an de zile, nu a reușit să își găsească timp nici măcar o singură dată pentru a participa la unul dintre evenimentele lui. Îi urmăresc activitatea, îi urmăresc postările, mă distrează copios crâmpeiele de viață puse în cuvinte cu un umor savuros și mă emoționează cu faptele lui. Îl știam de la televizor, îl văzusem o dată într-un reportaj care îl avea ca protagonist. Și atunci m-am minunat cum poate un om avea atâta energie pozitivă, atâta generozitate și atâta putere de a strânge în jurul lui oameni care să îi susțină cauza și să intre în hora lui. Într-o proporție copleșitoare, tineri.

Îl cheamă Roman Ion Cristian. Așa îl găsești și pe Facebook. Trimite-i cerere de prietenie și ți-o va accepta în cel mai scurt timp. Se bucură să aibă prieteni, oricât de mulți. Pentru că fiecare prieten în plus este pentru el un posibil… spiriduș. Sau o Domniță. Sau o Zână.

Cristian este taximetrist. Dar nu unul obișnuit. Eu una cred că face taximetrie cu fix acest scop, de a cunoaște oameni, de a interacționa cu ei și de a-i bucura. Taxiul lui este celebru, pentru că nu este orice taxi, este Taxiul cu Bomboane. La Meridian. Un taxi în care orice client primește o bomboană, o snoavă, o poveste, un zâmbet. Din taxiul lui lumea coboară râzând. Și îi place să își facă selfie cu ei. Se ține de șotii și, în general, se strâmbă în poze. Este adorabil.

O țin pe-a mea până-n pânzele albe: Cristian nu este un simplu taximetrist. Este un om nu doar foarte bun ci și foarte inteligent și cultivat. FOARTE. Asta să fie clar de tot. Dacă nu aș avea teoria mea, că face taximetrie pentru că nu cred să poată trăi fără să socializeze aproape permanent, aș spune că nu are ce căuta în branșa asta. Că e un accident că este taximetrist. Pentru că are o cu totul altă stofă. E cașmir. Bumbac de Pima. Satin. Organza. Categoria lux…

Cristian este Moș Crăciun de iarnă, de primăvară, de vară și de toamnă. Da, da, exact cum citești! Iar Laponia lui este Spitalul Budimex. Acolo merge săptămânal să aducă seninul copiilor internați cu săptămânile și lunile. De la o vizită la alta strânge în jurul lui oameni de bine care donează jucării, fructe, bomboane. Tot ce le place copiilor. Și tot împreună cu ei, ridicați la rang de spiriduși, îmbrăcat în Moș Crăciun, merge și le face micilor pacienți surprize. Și îi face să râdă. Asta e pentru el cea mai mare plată. Pentru asta face tot ce face. Și pentru îmbrățișările celor mici.

mos de vara

În fiecare joi seară, împreună cu cei pe care îi adună ca un magnet în jurul lui, merge “la o citeală”. La 19.30 e întâlnirea, la Spitalul Budimex, la steaguri. Cu câte o carte sub braț și cu toată dragostea pe care fiecare o poate aduce cu el. Cristian și… suita lui merg în saloane și le citesc copiilor povești. Apoi cărțile rămân cuminți în biblioteca spitalului, pe care cred că el și prietenii lui un umplut-o. Ei, cum ți se pare asta? În fiecare joi! Și râde cu ei, se joacă, se fotografiază, mânuiește păpuși, desenează pe ghipsul care le ține captivă câte o mânuță, câte un picioruș…

citeala

teatru papusi

Acum și-a pus altceva în cap. Un eveniment pe care l-a numit “Pui de perna pentru pui de om”. Așteaptă de la noi, până pe 28 aprilie, să donăm pernuțe, papucei, ciorăpei, chiloței și tot ce ne închipuim că le-ar plăcea copiilor să primească pentru a se înnoi. Cum se face de Paște. Pe 29 aprilie Cristian – și toți cei care vor dori să îl însoțească – va merge la spital pentru a le face micuților… un pui de bine. Hai, spune, cum să nu-l iubești pe omul ăsta?!

Prietenul meu trebuie răsplătit. Așa zic și cred eu. Numai că el nu își dorește nicio răsplată. Îi este deajuns dragostea copiilor. Așa că haideți mai bine să îi facem cadouri de nerefuzat: pernuțe, papucei, ciorăpei, chiloței, jucării, cărți cu povești, fructe, bomboane. Pentru cei din București va fi simplu. Îl sunați și vă dați întâlnire cu el. De regula pe la Piața Unirii. Ceilalți, din țară dar și de departe, îi puteți face cadou… prietenia voastră. O apreciază la fel de mult, credeți-mă!

dragoste

PS. Cristian, știu că ai citit. Când ți-am cerut permisiunea să folosesc poze de pe pagina ta Facebook mi-ai spus că pot lua de acolo tot ce doresc dacă acest lucru este în folosul copiilor. Nu ți-am spus atunci adevărul întreg, că despre tine vreau să scriu. Eram sigură că o te împotrivești. Dar cine și ce este mai de folos copiilor dacă nu TU?! Acum, dacă tot am făcut-o lată, măcar să o fac până la capăt: le dau oamenilor și numărul tău de telefon. 0755.044.247. Dacă îmi fac timp, mă mai primești totuși la o citeală?!

roman

Mulțumesc, Doamnă!

de blog

Pe unii oameni îi plac la prima vedere. Pe alții nu reușesc nicicum să îi înghit. Și numai o singură dată mi s-a întâmplat ca o persoană care îmi era profund antipatică să treacă la un moment dat, într-o împrejurare, în tabăra opusă. O recunosc și îmi cer abia acum iertare, domnule Eugen Negrea… Azi voi scrie despre o persoană pe care am plăcut-o de la prima vedere. Și dacă stau să mă gândesc mai bine nici măcar nu a fost vedere, a fost mai întâi… ascultare.

Întâlnire memorabilă

Invitată la un eveniment la care m-am dus cu tot dragul din trei motive (simpatia pentru agenția care l-a organizat, notorietatea brandului pentru care a fost organizat evenimentul si nostalgia locului unde s-a desfășurat), am avut bucuria de a întâlni o persoană chiar memorabilă. Pentru că nu este niciun secret, pentru că nimeni nu îmi poate interzice aici să-l numesc, este vorba despre un eveniment ELMIPLANT, brand pe care îl cunosc și folosesc – chiar dacă nu exclusiv – de mulți ani. Și sunt convinsă că prea puține (și prea tinere) sunt femeile care nu au auzit de el. Ei bine, la acest eveniment am avut privilegiul de a o întâlni pe fondatoarea acestui brand de cosmetice.

O poveste începută simplu

Elena Cremenescu, de profesie farmacist, actualmente doctor farmacist, a înființat ELMIPLANT în 1992, cu bani împrumutați de la rude, prieteni și vecini. ELMIPLANT cu EL de la Elena, MI de la Mircea, soțul domniei sale și PLANT de la… ceea ce iubește mai mult. ELMIPLANT, un nume cunoscut acum și puternic, care a intrat curajos pe piață cu o cremă preparată dupa rețeta din caietul pe care orice farmacist care se respecta îl avea. O cremă nutritivă pentru ten uscat. După doar o lună, ELMIPLANT a oferit consumatoarelor sale o gamă de trei produse, cremei nutritive alăturându-i-se una hidratantă și una antirid. Povestea acestui brand, a oamenilor care l-au construit, a peripețiilor pe care le-au trăit, a temerilor pe care le-au avut, este lungă și fascinantă. Am citit-o pe Internet și o găsiți și voi dacă o căutați, dacă cercetați. Eu altceva vreau să nu treacă nespus.

Doar să o îmbrățișez

Când doamna Cremenescu a început să vorbească, în cadrul primului eveniment organizat de ELMIPLANT după 24 de ani de existență, din pricina poziției și aglomerației, nu o puteam vedea. Dar m-a fermecat vocea: o voce caldă, blajină și bună. O voce care și-a înghițit lacrimile când a spus că Mircea, soțul și partenerul său în povestea ELMIPANT, nu mai este. Că nu poate fi alături de noi, că nu se poate bucura de această întâlnire. M-a emoționat sincera dumisale mirare că eram acolo “toți cei care scrieți despre produsele mele”. Am așteptat să-și termine speech-ul, să se sfârșească sesiunea de întrebări și răspunsuri, pentru că tot ce mi-am dorit a fost să o îmbrațișez. Ceea ce am și făcut.

Pasiunea nu are de-a face cu bogăția

După ce a vândut ELMIPLANT Grupului elen Sarantis, în 2007, doamna Cremenescu a rămas să continue o muncă de cercetare, în laborator. Pentru că nu te poți despărți de ceea ce face parte din ADN-ul tău nici când ești cu 6,5 milioane de euro mai bogat. Așa că orice produs ELMIPLANT nou apărut pe piață poartă în el garanția acestei semnături de valoare.