La Bordei mănânci și bei. La greu!

meniul

Da măi, știu, pentru că nu am avut timp să scriu până în seara asta în vreme ce alții au fost mai rapizi, o să par ultima curcă, ilustrând textul cu aceleași fotografii pe care colegii din presă le-au făcut deja publice de vreo săptămână. Ete că, fiind mai afurisită, am și alte poze. Că a fost fiică-mea alaltăseară cu voucherul și a luat cina la La Bordei și a făcut poze. Uite-așa!

Ai observat vreodată, cum mergi dinspre Iuliu Maniu către AFI, în curtea fostei și celebrei fabrici APACA (Cotroceni Business Center, acum), un indicator către Restaurantul La Bordei? Eu l-am văzut de multe ori, pentru că trec des pe-acolo cu troleibuzul 69, către casă. Ei, acum pot să spun că am și fost acolo! Și că o să mă mai duc! Și te invit și pe tine să te duci, din 1000 de motive. La care se vor adăuga alte 1000 de motive ale tale.

Invitația primită de a face cunoștință cu acest restaurant a fost cât se poate de incitantă. Mi s-a spus că este vorba despre un restaurant cu meniu dacic, și asta m-a făcut să zâmbesc în sinea mea, gândind cu vorbele bunicii: „Băi frate, ce de găselnițe! Mă jur că nu-mi trecea prin cap ce-aș putea mânca eu acolo, precum Burebista. Păi ce să îmi treacă mie prin cap, dacă nu am cine știe ce cultură gastronomică? La mine lucrurile sunt simple și trec prin sistemul digestiv, nu prin cap. Ce să vezi, fix lucrurile simple le-am găsit acolo. Nu,nu,nuuu, să nu înțelegeți că acesta este un reproș! Dimpotrivă! Când am început să gust preparatele, de la aperitiv, mai întâi mi-au părut prea simple: șorici, telemea, mușchi, carne de la garniță, ceapă roșie, fasole bătută, salată de vinete, zacuscă. Apoi mi-am adus aminte că locul ăsta nu e LOFT și bucătăria nu e -slavă Domnului! – moleculară. Este autentică-autentică, tradițional românească. Așa cum mi s-a promis.

aperitiv

zacusca etc

Am luat de pe o altă masă un meniu și l-am răsfoit: Tocană de pasăre ca la Buridava, Răsplata valahilor, Piept de rață ca la Sarmisegetuza, Iahnia popii. S-au limpezit lucrurile… Oamenii ăștia chiar s-au documentat, chiar au căutat rețete străvechi și chiar le-au preparat pentru a le pune înaintea cinstiților meseni, oricare ar fi ei. Și mi-a șoptit cineva la ureche că cel care a adus acest concept original, unic în peisajul gastronomic, este nutriționist. Și că ce prepară bucătarul și pune în farfurie, este mâncare curată, sănătoasa, din ingrediente naturale și proaspete, fără premixuri, aditivi și toate celelalte porcării după care ne dăm în vânt, care ne păcălesc gustul cu tot ce poate chimia organică și anorganică să inventeze. La Bordei, cuiva îi pasă ce mănâncă cel de-i trece pragul și s-a gândit la preparate tradiționale nu doar dacice ci și la unele specifice fiecărei zone a țării. Și nu a ocolit nici originalitatea. La Bordei poți să-i dai și copilului să mănânce, fără grijă. La Bordei poți să-ți respecți și dieta. La prânz îți alegi meniul care ți se potrivește: Soft, Hipocaloric, Regular, Energy Boost sau Diet.

Păi să mă întorc la ce vă povesteam, deși degeaba scriu eu, dacă nu vezi, miroși și guști tu… Sper numai să mă crezi și să mergi, să te convingi. Și când te vei duce și a doua oară, și a treia oară, când vei recomanda acest loc și altora, să-ți amintești ce ai citit aici, că nu te-am mințit, că nu am exagerat. Așadar, pe masă ne-au fost puse, spre degustare, Limbă perpelită ca la Sucidava, Rață pe varză roșie ca la Argedava și Împănat de Tarabostes. Cum aș putea eu să îți descriu gusturile, scriind?! Cum?! Și pentru că știu ce și cum gândești, îți răspund fără să întrebi: prețurile sunt de mare bun-simț. Intră pe site (www.la-bordei.ro) că le ai acolo pentru toate preparatele.Și descoperă ce diversitate găsești la ei…

limba

muschi tarabostes

rata

Alaltăseară s-a dus fiică-mea să mănânce acolo, cum v-am zis, pentru că primisem un voucher pe care i l-am cedat ei. S-a dus cu niște prieteni. Eu, acasă, n-am văzut mai nimic dintr-un film. Mi-a rupt capul, pe WhatsApp, descriindu-mi fiecare preparat care sosea și trimițându-mi poze. Primul ei mesaj a sunat așa: ”Mamăăăă, ce îmi place la ăștiaaaa!!!! Îmi place că e ca la greci, au început cu aperitive din partea casei!” După care m-a chinuit cu sadism, arătându-mi mămăliguța cu brânză, papanașii, checul cu dulceață, cheesecake-ul și souffle-ul de ciocolată. Despre acesta din urma mi-a vorbit și ieri dimineață. Mi l-a mai descris încă o dată, a înghițit în sec, cu poftă, mi-a repetat că din partea casei a primit și înghețată din fructe de pădure lângă el, și mi-a făcut program pentru duminică. Am fost La Bordei pe rând, acum cică trebuie să mergem și împreună. Facă-se voia ei…

chec

cheese cake

papanasi

sufle

La Bordei nu este un restaurant pentru fițoși. Este un loc cu o căldură aparte, a lui. Cu personal tânăr și foarte, foarte amabil. Un loc în care mănânci pe îndelete și sporovăiești cu prietenii. Un loc în care, sunt convinsă, i-ar fi plăcut mult și regretatului Radu Anton Roman.

eu

Doamna tinereţii fără bătrâneţe

georgescu1

Răscolind prin folderele din calculator am găsit un articol la care am muncit în urmă cu ani buni, dar care nu a apucat să fie publicat în revista Femeia. Repet, sunt cel puțin 8, dacă nu cumva chiar 10 ani de atunci. Nu mai știu nimic despre această doamnă, dar știu că povestea ei de viață m-a impresionat. Și dumneaei, ca persoană. Este discipola Anei Aslan, nume care nu mai are nevoie de nicio precizare în plus. Am decis să îl public aici, pe blogul meu, în exact forma în care a fost scris, însoțit de fotografiile făcute atunci, în casa domniei-sale. Luați-l ca pe o poveste. Dar una adevărată.

Nu degeaba şi nici întâmplător este medic; şi numai dacă îţi vorbeşte este ca şi cum te-ar trata. Pentru că vocea conf. dr. Maria Georgescu, medic geriatru şi discipol al Anei Aslan este ca un medicament, ca un balsam pentru suflet. Fragilă, delicată şi foarte elegantă în tot: ţinută, gesturi, cuvinte. Emană pur şi simplu dragoste pentru oameni. Şi parcă nu reuşesc să spun totul despre această doamnă pe care, privind-o, îmi pare că are ceva din Catherine Deneuve.

Părinţii i-au povestit că, micuţă fiind, când abia începuse să vorbească, dacă era întrebată ce vrea să se facă atunci când va fi mare răspundea fără ezitare: „Doctoriţă“! „Modelul în casă a fost doctorul Dan Alexandrescu, un mare ginecolog“, povesteşte interlocutoarea mea. „Părinţii mei au fost cei care şi-au dorit foarte mult să devin medic şi se pare că meseria mi s-a potrivit. Prin clasa a XI a eram o tânără foarte pudică şi mă gândeam cu groază că va trebui, ca şi medic, să consult bărbaţi dezbrăcaţi. Chiar ajunsesem pe punctul de a mă… reorienta în privinţa carierei. Intenţiile mele au provocat tensiune în familie, la acel moment. Dar s-a întâmplat ceva care a aşezat lucrurile. Fratele meu, care este cu şapte ani mai mic decât mine şi care dorea să devină preot, mi-a zis într-o zi: «Surioara mea, de ce nu mai vrei să te faci doctoriţă? Hai, te rog eu frumos să te faci! Că ce nu rezolvi tu vine la mine… Şi ce rezolvi tu, când e vorba de copii care se nasc, tot la mine vin. Şi aşa o să am şi eu de lucru.» A fost o glumă de care toţi ne-am amuzat, dar m-a trezit la realitate. Pe toţi ne-au marcat vorbele lui. Amuzant este că fratele meu nu a ajuns preot ci… tot medic.

Marea Întâlnire

Profeţia“ s-a împlinit. Maria a intrat la facultatea de medicină iar în 1973 a absolvit-o. A fost apoi repartizată obligatoriu – cum era pe acea vreme – la ţară, în comuna 30 Decembrie. „Eram decisă să fac specializarea în ORL, modelul meu fiind profesorul Ciucă. Doar că, între timp, «a apărut» doamna profesoară Aslan. Dânsa era undeva sus de tot, dar nicăieri nu i se pomenea numele pentru că specialitatea geriatrie oficial nu exista. Exista institutul de cercetare înfiinţat de dumneaei, cu deschidere mare (datorită Gerovitalului) spre lumea bogată, dornică să îmbătrânească frumos. De altfel aşa a şi murit, cu regretul de a nu fi recunoscută de români.“

Tânăra şi sensibila doctoriţă a ajuns în faţa Anei Aslan într-o superbă zi de toamnă, colorată în nuanţele ei ruginii. „Eram foarte emoţionată că urma să mă cunoască. Am intrat şi am găsit o femeie micuţă, cu ochi pătrunzători şi foarte vii; când s-a uitat la mine i-am simţit privirea trecând prin mine ca razele X. Avea un extraordinar magnetism. Şi când am dat mâna cu dânsa am simţit un schimb de curenţi şi am ştiut în clipa aceea că mă place. Eu îi fusesem recomandată de o cunoştinţă la care dumneaei ţinea foarte mult, dar, chiar şi aşa, m-a avertizat că dacă nu voi face faţă exigenţelor va trebui să plec.“

Viaţa ca un basm

Locul de muncă al Mariei Georgescu ar fi trebuit să fie clinica de la Otopeni. „M-a trimis, însă, la Flora (actualul Crowne Plaza), cea mai mare clinică de protocol, pentru străini. Şi acolo am lucrat din 1980 şi până la Revoluţie. Aceea a fost o perioadă de vis, în care poezia şi basmul chiar au făcut parte din viaţa mea, a noastră, a tuturor celor de acolo. Închipuiţi-vă că, în plin regim comunist, noi eram într-o oază de activitate profesională de cel mai înalt nivel. Eram privilegiaţii sorţii: vorbeam în limbi străine, tratam oameni deosebiţi, de la medici la profesori, bogătaşi, premieri de state, prinţi şi prinţese. Nu-mi vin acum în minte toţi, dar pot să-i numesc pe Cella Serghi, Geo Bogza, Regele Kaled, Prinţul sultan, Principesa de Burghese, premierul Thailandei, Contele Olivetti, soţia premierului Canadei şi încă mulţi alţii. Noi eram «halatele albe» iar ei deveneau oameni obişnuiţi, ei înşişi, fără titluri, supuşi medicinii, ştiinţei. A fost o şcoală extraordinară.“

În acea perioadă dr. Georgescu a avut parte de o întâlnire care a contat enorm pentru viitorul ei. „Eram într-o gardă când au venit să se interneze doi pacienţi în vârstă – peste 80 de ani –, cu paşapoarte de Siria, susţinând că sunt medici de profesie. Doi oameni cu totul deosebiţi, plini de bunătate, de o fineţe rară. Intuiţia mi-a spus că sunt cu mult mai mult decât ce au declarat că sunt. I-am consultat şi tratat. Când profesoara s-a întors în ţară – căci călătorea foarte mult – le-am propus să-i prezint dumneaei. M-am dus în biroul Anei Aslan cu cei doi pacienţi şi cu rapoartele lor medicale. S-au cunoscut, iar după aceea profesoara s-a uitat peste rapoarte. După care le-a rupt, în faţa noastră. Am îngheţat în clipa aceea. Nu ştiu de unde am avut curajul dar am întrebat-o de ce a făcut acest gest. Voiam să ştiu dacă e vorba de greşeli medicale sau de traducere, pentru că rapoartele erau în limba franceză, iar profesoara o vorbea impecabil. Nu mi-a răspuns. I-a consultat pe ambii pacienţi în amănunt, cu exigenţă, şi apoi mi-a răspuns: «Pentru greşeli de traducere.» Mi-a înflorit sufletul. Şi eram cea mai tânără doctoriţă din clinică…

După ce i-a consultat profesoara, cei doi pacienţi mi-au împărtăşit extraordinara impresie pe care au avut-o în urma întâlnirii cu aceasta. La plecare mi-au oferit un cadou, dar îmi era îngrozitor de frică să primesc ceva. I-am simţit că încearcă să-mi spună ceva, şi le-am răspuns înainte să formuleze întrebarea: «Cu doamna profesor???» Ei bine, da, mă invitau în Siria împreună cu Ana Aslan! Povestea aceasta m-a marcat. Şi nu că am ieşit prima dată din ţară ci cu cine am plecat!“

În clinică au venit mai apoi alţi doi pacienţi: fostul ministru al Telecomunicaţiilor din Arabia Saudită şi ambasadorul lor la Geneva. Aveau scrisori de recomandare de la consilierul personal al regelui şi de la consilierul financiar al acestuia. Aşa mi s-a confirmat bănuiala că acei doi bătrânei nu erau doar nişte medici…

Când Universul conspiră

Poveştile cu regi din viaţa Mariei Georgescu abia începeau. „A sosit telegrama din partea regelui Arabiei Saudite, prin care eu şi profesoara eram invitate să-l consultăm, în ţara lui. Atunci am cunoscut multe oficialităţi române, pentru că veneau să vadă cine este acea Maria Georgescu. Plecarea mea cu profesoara a schimbat relaţia dintre noi. Dânsa avea 85 de ani atunci şi avea nevoie, omeneşte, de îngrijire în călătorie. Voiajul acela, din 1981, ne-a unit.

În Arabia Saudită, pentru acea consultaţie, mi s-a oferit o sumă imensă: 10.000 de dolari. Mi-a fost teamă să-i iau, aşa că am refuzat. Dar mi s-a spus: „Ţine minte, banii aceştia sunt ai tăi!“ Apoi l-am consultat pe Prinţul sultan. Iar mi-au oferit bani şi din nou am refuzat. Am mai fost şi la familia regală din Emirate, unde povestea s-a repetat. Din când în când eram sunată şi întrebată dacă nu m-am răzgândit în privinţa banilor.“

Dar Dumnezeu aşezase lucrurile spre binele Mariei Georgescu. „Eram medic la Flora într-o perioadă cumplită a medicinii, când timp de nouă ani medicii nu au putut face specializări. Toţi erau medici de medicină generală, fără perspective. Eu, dornică să învăţ. Am încercat prin toţi pacienţii sus-puşi să obţin acordul de a pleca la specializare în afara ţării. Omul care m-a ajutat enorm, care practic a mutat munţii din loc pentru mine, a fost un ziarist. El i-a determinat pe preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la acea vreme, pe secretarul de stat american, ambasadori şi senatori să-i scrie lui Ceauşescu. Argumentele existau: prezentam garanţii morale, eram căsătorită, lăsam în ţară un copil (fetiţa mea, Anamaria), statul român nu plătea nimic pentru mine. Ziaristul acela se ocupase de absolut totul: mă înscrisese la o facultate în Statele Unite şi transferase banii saudiţilor pentru plata şcolarizării mele. Aşa mi-am făcut specializarea în geriatrie.“

Geriatria rămâne în familie

Este foarte dificil s-o faci pe Maria Georgescu să vorbească strict despre viaţa ei personală. Pentru că totul stă sub semnul profesiei şi a Marii Întâlniri cu Ana Aslan. Şi totuşi există un subiect care o copleşeşte, o dragoste pentru care nu există unitate de măsură: fiica ei, Anamaria. „Pentru că eram deja umblată prin lume, am ajuns în Chile să deschid şi coordonez acolo o clinică de geriatrie de succes. Tot acolo am trăit un alt moment emoţionant: întâlnirea cu Augusto Pinochet, o mare-mare personalitate, un om care şi-a iubit cu adevărat ţara. În Chile am luat-o şi pe fiica mea, care tocmai terminase liceul. A făcut şi ea acolo şase luni la facultatea de medicină, dar nu s-a adaptat. În sistemul lor democrat tânăr erau prea multe greve, inclusiv ale studenţilor. «Mamă, eu mă duc acasă», mi-a spus fata. Am cumpănit şi am decis că nici pentru succes şi nici pentru bani – care curgeau – nu merită să rămân. Şi m-am întors în ţară. Termenii contractuali erau foarte severi şi aproape imposibil de «păcălit». Şi totuşi imposibilul a devenit posibil. Acolo l-am cunoscut pe un nepot al lui Cuza, un avocat de excepţie. El şi Pinochet au găsit au găsit soluţia prin care contractul a putut fi reziliat. Fără ajutorul lor ar mai fi trebuit să stau în Chile încă destulă vreme. Anamaria a continuat facultatea de medicină în ţară, iar acum este şi ea medic geriatru. Şi mai este mama lui Patrik, bucuria şi lumina întregii familii.”

georgescu4

Din recunoştinţă

Am revenit în ţară, însă cel care era director al Institutului „Ana Aslan“ (profesoara murise în 1988), nu a fost deloc încântat de întoarcerea mea, aşa că m-am angajat, prin concurs, la Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti. Directorul acestei direcţii m-a anunţat mai apoi că apăruse un post de director medical la Institutul de geriatrie „Ana Aslan“. Atunci am crezut că vrea să mă ajute. Abia acum am aflat că nu voia decât să scape de mine… Ca director am avut senzaţia că institutul este un puzzle. Am reuşit însă să refac reţeaua, şcoala, specialitatea şi cercetarea. Cred că toate acestea am putut să le fac din marea admiraţie şi recunoştinţă pe care i le port profesoarei Aslan. Şi mai cred că am fost mai conştientă decât alţi colegi că geriatria s-a născut în România, a fost cunoscută în lume prin Aslan, dar că după Revoluţie nu mai avea suport. Dar am reuşit! Marea mea şansă a fost presa, care m-a iubit. Fără ea n-aş fi reuşit să refac acel puzzle.

Maria despre ea însăşi

Eu cred că, în cazul meu, a fost o armonie între minte şi aparenţă. Cred că e important totul: ce spui, cum te îmbraci, cum arăţi. Nu ştiu de unde, dar la un moment dat am avut toate aceste atuuri. Şi am mai avut o minte foarte logică, aproape tehnică. Un alt lucru pe care îl realizez azi este capacitatea pe care am avut-o de a privi în viitor. Nu m-am oprit în amănunte ci am privit ţintă înainte, departe.

Zodia: Rac

Metalul preferat: argint, aur, platină

Culoarea: alb

Parfumul: Kenzo Jungle, Dune

Floarea: orhideea

Ţara în care şi-ar dori să trăiască: România, Germania

Personalitatea admirată: indiscutabil Ana Aslan

Iubește, roagă-te, mănâncă

tort-sectiune

Habar nu am cum ne-am împrietenit pe Facebook. Cel mai probabil era în lista unei colege. Îi urmăream postările și, desigur, o fac în continuare. I le urmăream așa cum urmăresc show-ul Cake Boss pe TLC, în care un extraterestru de maestru cofetar de origine italiană care trăiește în State, Buddy Valastro, face niște torturi de rămâi crucit. Așa torturi vedeam în postările Oanei Rizea, cea despre care scriu acum.

Avocat, jurnalist,cofetar

Am o admirație copleșitoare pentru persoanele care își urmează visul și pasiunea. Care, deși încearcă să meargă pe un drum confortabil pentru care se pregătesc niște ani buni, renunță la el pentru a alege drumul spinos al începuturilor și provocările parcursului, numai pentru că drumul e pavat cu pasiune. Oana și-a dorit să studieze Medicina, dar i-a fost prea frică de examenul la Fizică, la admitere. A doua opțiune a fost Dreptul. Pe care l-a și absolvit. Dar nu Codurile de Procedură civilă sau penală erau cele care îi aprindeau imaginația. A lucrat ca jurnalist, a redactat articole pe teme medicale, a răspuns cititorilor pe teme juridice. A probat rețete la revista Practic în bucătărie. Aici, în sfârșit, se întâlnea cu pasiunea.

oana.png

oana-astro

Au mâncat, n-au comentat

Oana s-a îndrăgostit la 10 ani. De prăjituri. De prepararea lor. Iar părinții ei au fost atât de… dulci încât i-au permis întotdeauna să-și manifeste aptitudinile, chiar dacă asta putea însemna dezastru în bucătărie și câteodată rateuri la produsul finit. Îi ținea isonul o prietenă, așa că amândouă preparau, amândouă curățau ”laboratorul”. Din două în două zile își aștepta părinții acasă, de la serviciu, cu ”ceva bun”. Prima dată a fost un orez cu lapte. Altă dată a fost o plăcintă atât de tare încât a trebuit să fie cumva desfăcută și mâncată umplutura cu lingurița. Știi cum își încurajează un părinte copilul, fără să i-o spună în cuvinte? Mâncând tot ce prepara acesta, fără să critice, fără să ironizeze. Așa au procedat părinții Oanei. Și azi au toate motivele din lume să fie mândri de asta. Și de fata lor. Care și-a găsit drumul, acel drum care o face fericită în fiecare zi, în fiecare oră. Drumul ei de azi care nu este o cameră de gardă, nu este o sală de judecată și nici o redacție. Este un micuț dar magic laborator de cofetărie: etorturi.

Mângâierea ciocolatei

Mi-am făcut curaj și m-am autoinvitat în laboratorul ei, mărturisindu-i sincer că vreau să scriu pe blog. A ales o zi tihnită, 13 februarie, când fetele de la laborator erau libere. Oana în schimb nu avea stare, oricum venea să facă o comandă specială pentru Valentine‘s day: cincizeci și ceva de bombe de ciocolată.

M-am așezat pe un scaun, lângă blatul pe care lucra, să-i urmăresc mâinile. Mâinile ei sunt calme, la fel de calme cum este și ea. Și grijulii. Mă uitam cum rupe aluatul, de parcă s-ar teme că îl doare. Cum cântărește fiecare bucată, pentru că fiecare bucată trebuie să aibă fix 55 de grame. Niciun gram mai mult, niciun gram mai puțin.Cum rotește în palme cu tandrețe, până se formează o sferă perfectă. Cum înfige în fiecare sferă câte un bețișor cu atenția unui maestru sticlar, iar apoi o îmbăiază în voluptoasa ciocolată belgiană topită, de parcă și-ar îmbăia propriul copil. Presară delicat, pe fiecare, bomboane mici-mici din ciocolată de cea mai bună calitate. Fără să se zgârcească. Scurtează apoi bețișoarele cu o ghilotină și le lasă să străpungă inimi roșii din pastă de zahăr. Și cred că fiecare inimă este declarația ei de dragoste pentru prepararea artizanală a dulciurilor. În bombele astea de ciocolată făcute după o rețetă inventată de ea, a pus și amintirile copilăriei, a bilelor din compoziție de salam de biscuiți pe care le făcea mătușa ei, adusă în laborator de povești.

bombe-in-lucru

bombe-la-cantarire

bombe-la-glazurare

inimioare-in-lucru

tot-bombe-in-lucru

bombe

Cantina din vise și gogoșile din tuci

Sunt vorbăreață de felul meu, dar în prezența ei -nu știu de ce- mi-au adormit cuvintele. Aveam impresia că dacă vorbesc tulbur liniștea templului de zahăr, ciocolată și arome. Și draga de ea aștepta de la mine întrebări… Iar eu parcă aveam gura lipită. Cu macarons.

Deși prepară minunății, Oanei cel mai mult îi place să facă gogoși, în tuci, atunci când merge la țară. Și asta se întâmplă rar, pentru că nu e timp. Îi place să privească oameni care gătesc. Se relaxează citind cărți de bucate. Nu le mai știe numărul, câte are în biblioteca tixită. Bucuria ei supremă este să-i vadă pe oameni mâncând cu plăcere, iar când visează, visează că are o cantină mare de tot, în care să hrănească pe toată lumea. Mai puțin cu chec, pentru că asta nu-i place să facă. Are acest drept. Exact așa cum are dreptul ca în puținele și rarele ei momente libere să dea pensula din silicon pe cea din păr de veveriță, blatul mesei pe șevalet si crema de ciocolată pe tempera sau vopsea acrilică. Pentru că Oana Rizea nu doar modelează sau ornează, ci și pictează.

tablou

Natural.Proaspăt.Premium

Îi urmăresc în continuare mâinile și o ascult vorbind cu drag despre primul tort decorat artistic. Iulie 2012. Un tort cu iaz și peștișori… Apoi, în 2014, deschiderea magazinului online www.etorturi.ro. Nu a avut nevoie de publicitate, pentru că și-a făcut-o singură. Calitatea este cea mai bună publicitate. Zece torturi gratuite, pentru aniversările a zece clienți. Și așa se duce vestea, din om în om, din gura în gura care a gustat din torturile ei. Pentru că tot ce se prepară în micuțul atelier, are la bază exclusiv ingrediente naturale, proaspete, premium. Se lucrează cu ouă, nu cu praf de ouă, cu ciocolată belgiană, mascarpone, fructe proaspete, lichior de cafea și blat de casă. Și numai cu drojdie proaspătă. Fără aditivi alimentari. Fără conservanți sau premixuri. Fără margarină și fără înlocuitori de nucă. Apropo, știți cu ce se înlocuiește, în torturi, nuca? Sau alunele ori migdalele? Cu boabe de fasole prăjite și sfărâmate. Ei, dar astea sunt finețuri pe care le simt doar profesioniștii… Pentru torturile ei, Oana acordă și certificat de conformitate. Și asta spune tot. Pentru că nu își bate joc de clienți. Și pentru că este vorba despre reputația și conștiința ei. Și pentru că, oricum, nu știe cum altfel se fac lucrurile decât corect și cinstit. Cum a fost atunci când, lucrând la mousse-ul de ciocolată pentru o comandă de tort, acesta i s-a tăiat. Putea să-l folosească așa cum era, căci consumase ingrediente pe care dăduse bani? Putea. Sunt sigură că orice cofetar știe trucuri care să acopere nereușite… Oana s-a apucat, la zece seara, de alt mousse. Dimineața trebuia livrată comanda. Femeia asta este atipică – nu-i așa?! – într-o lume a afacerilor pentru care profitul este legea. Așa zic și eu.

echipa

Dacă intri pe site-ul www.etorturi.ro vei descoperi câte minunății se fac în acest laborator, în numai șase oameni. De la torturi aniversare la torturi pentru nuntă sau botez, torturi pentru copii, cu figurine, cu poze sau cu flori naturale, torturi de lux și torturi speciale, fără marțipan. De la miniprăjituri la brioșe, cupcake și macarons, de la fursecuri la pateuri și saleuri. Și să nu uit de spectaculoasele candy bar. Însă specialitatea laboratorului sunt torturile pentru copii. Dacă intri pe site, te convingi. Am făcut eu o selecție de poze pe care o vei vedea mai jos, dar este nimic pe lângă ce găsești pe site.

Știai că…

cel mai mare tort realizat în laboratorul etorturi.ro a fost unul cu o greutate totală de 20 kg, comandat pentru întâlnirea aniversară a absolvenților unei facultăți?

în unele cofetării cu pretenții din București se vând torturi aduse din Bulgaria și Grecia?

cea mai solicitată combinație de culori pentru torturile de nuntă din ultima perioadă este alb-auriu?

Sigur că nu aveai de unde să știi. Nici eu nu știam dacă nu îmi spunea Oana.

t1

t2

t3

t4

t5

t6

t7

t8

t9

t10

t11

t12

t13

t15

candy-bar

Dacă tot e ciocolată, măcar să fie cu clasă!

leonidas-inima

Lunile februarie și martie sunt coșmarul bărbaților. Ba Sfântul Valentin, ba Dragobetele, ba 1 Martie, bașca 8 Martie. Și poate că nu ar fi vorba numai și numai despre cheltuielile la care portofelele lor – mai degraba de nevoie decât de voie – sunt supuse, cât despre lipsa de imaginație pe care, în general, o au. ”Ce să-i cumpăr?!” este o întrebare care sapă în creierele bărbaților precum sapă viermele în cireașă. Acesta nu este neapărat un reproș, pentru că și femeile pot fi chinuite, în egală măsură, fix de aceeași întrebare. Fără ipocrizie, ne-am dori să găsim acel ”ceva” care să lumineze a bucurie și plăcere fața persoanei căreia îi este oferit respectivul cadou, dar în același timp să îndeplinească și condițiile noastre, ca și cumpărător: să fie frumos/bun/util și accesibil ca preț. Hai să fim sinceri: de fapt am prefera să fie de-a dreptul ieftin…

Cel puțin de Valentine’s Day, bărbații (ăia care or mai fi îndrăgostiți cât de cțt sau care își joacă bine rolul) oferă iubitelor lor cam aceleași lucruri: ursuleți/inimioare din pluș, flori sau ciocolată. Cred că alegerile țin nu numai de banii din portofel ci și de vârsta sau gradul de maturitate. Una peste alta, femeile sunt – în general – ușor de mulțumit. Pentru că ele ”apreciază gestul”. Hmmm… Este prudent să mă opresc aici, să nu dezvolt, să nu judec, să nu compar, să nu, să nu, să nu.

Iau pe rând cele trei variante de cadouri. Peste ridicolele inimioare din pluș aș prefera să trec fără să comentez. În privința florilor, ce să zic, chiar dacă și trandafirii s-au banalizat, tot sunt de preferat… garoafelor. Măi băieți, dar când vine vorba de ciocolată, lăsați-ne să vă ajutăm cu o sugestie. Ne place, măi, ciocolata! Ne place rău, cu indicele ei glicemic mare, cu tot. Ne place mai multă decât permisa și inofensiva pătrățică zilnică la care zic nutriționiștii să ne oprim. Ce-s numai 7 grame pentru atâta amar de papile gustative câte avem pe limbă? Măi băieți, dar dacă tot ați vrea să oferiți ciocolată, măcar să o faceți cu clasă, măi! Pe bune, măcar o dată pe an, măcar la momente din astea speciale… Da, măi, știu că voi credeți că cea mai bună e Heidi. Sau Toblerone:))))))) Da, dragilor, vă imaginați că o cutiuță de bomboane Ferrero Rocher înebunește o fată așa cum zăpăcesc obiectele strălucitoare, ciorile. Sau că o cutie de Merci spune tot. Măi băieți…

Vreți să impresionați fata cu o ciocolată de calitate? Oferiți-i una pe care să o țină minte că de la voi a mâncat-o pentru prima dată. O ciocolată memorabilă, măi băieți, făcută de maeștri ciocolatieri! LEONIDAS. Nu ai cum să dai greș cu pralinele de la ei, cu produsele de confiserie sau gourmet. Nu ai cum! Știi de ce ce? Pentru că ciocolata lor o mănâncă și membrii Casei Regale Belgiene.

Vezi că există un magazin în București, pe strada Doamnei nr. 27. Foarte aproape de Universitate. De fapt lângă Muzeul Municipiului București. Mergi acolo să vezi cu ochii tăi. Nu îți face griji că nu vei ști ce să alegi din toate minunățiile alea. Te va consilia cineva și îți va recomanda ciocolata potrivită pentru iubita ta. Sau pentru mama ta. Pentru femeile pe care le prețuiești. Vei pleca de acolo nu numai cu o ciocolată de calitate, ci cu un cadou impecabil ambalat. Pentru că cei de la Leonidas sunt specialiști în cadouri, iar ciocolata de calitate chiar este un cadou. Nu te zgârci, măi! Dacă o iubești cum spui că o iubești, atunci arată-i că e specială. Nu comună, ca ciocolata de la raft, din Mega Image…

Vezi că Leonidas are și magazin online (www.leonidas-online.ro) și aplicație, așa încât de oriunde poți comanda și trimite cele mai bune și sofisticate praline către cele mai importante femei din viața ta. Știi ceva?! Nu am niciun interes să te conving. Este doar o sugestie. Până la urmă îi cumperi ce ciocolată vrei tu. Voiam doar să știi că există și CIOCOLATĂ. Adevărată.

leo1leo2leo3leo4leo5leo6.jpgleo7

Cesar Millan este MA-GI-CI-AN!

cesar-2

I-am urmărit vrăjită emisiunile la televizor. M-am întrebat adesea dacă nu cumva totul nu-i decât o făcătură. Mi se părea incredibil ca un om să cunoască atât de în amănunt comportamentul câinilor, să le anticipeze intențiile, mișcările, alegerile. După ce i-am citit și cartea, m-am convins că știe totul despre câini. Chiar este un magician… Un maestru al psihologiei canine. Dacă anul trecut îmi spunea cineva că omul ăsta, Cesar Millan, o să includă și Bucureștiul în turneul lui european – „Once Upon a Dog Tour 2017” – n-aș fi crezut nici să mă pici cu ceară. Adevărul este că nici nu cred să merităm așa ceva. O țară care a ajuns cunoscută pentru barbaria pe care o practică din septembrie 2013, o țară în care câinele a devenit dușman național, o țară care a plătit două milioane de euro unei familii iresponsabile – familia Anghel -, o țară în care dezaxații care maltratează și ucid animale din plăcere nu sunt pedepsiți de legi care scriptic există, o țară în care Poliția Animalelor este o instituție care a fost înființată dar care nu funcționează, nici nu merită așa onoare. Din fericire mai suntem și cei pentru care câinele este cel mai bun prieten al omului. Cei pentru care această definție consacrată a rămas dintotdeauna valabilă. Cei pentru care câinele este un membru al familiei, iubit, îngrijit și respectat așa cum merită. Și mai ales există cei care și-au sacrificat liniștea și confortul pentru a salva câinii nimănui de la moarte, cei care nu au noaptea somn de grija lor, cei care se zbat să le găsească adoptatori și să le ofere ceea ce prietenul cel mai bun al omului merită din naștere: o viață împreună. Dar aceasta este o poveste în care dacă intru risc să mai ies peste vreo 50.000 de caractere scrise fără să fi putut spune totul.

Da, Cesar Millan vine la București, pe 21 martie. Și sigur va umple la refuz o sală (Polivalenta în cazul nostru), așa cum umple peste tot prin lume unde își susține show-ul și fascinează spectatorii. Câte 14 – 15.000 de spectatori la un singur show! Acum avem și noi ocazia de neratat de a-l vedea live instruind câinii să respecte comenzile și rezolvând probleme de comportament deranjate ale acestora. Cesar Millan este, fără îndoială, cel mai renumit antrenor canin din lume, iar talentul lui de a stabili o relație de încredere în raport cu câinii este unic, aș zice eu. Și ca mine ar zice toți cei care l-au văzut la lucru.

cesar-4

Cesar va lucra, pe scena Sălii Polivalente, cu zece câini-problemă selecționați în prealabil, el fiind un as în a rezolva fobiile acestora, agresivitatea (sau dimpotrivă, frica excesivă manifestată nejustificat), precum și o mulțime de alte tipuri de comportamente deviante.

Cesar Millan Live Las Vegas 8/15/14

cesars_way_studio_shot_09-0245

V-aș recomanda să vă grăbiți în a achiziționa bilete la show-ul din 21 martie, în caz că mai sunt disponibile. Vă amintiți cum s-au epuizat la spectacolele lui Andre Rieu? Ei, cam așa e și în cazul lui Cesar Millan. Biletele au fost puse în vânzare pe myticket.ro și au prețuri cuprinse între 100 și 425 lei, în funcție de poziționarea în sală.

Pentru că cele 42 de bilete VIP meet&greet la prețul de 599 lei au fost epuizate,  la cererea fanilor organizatorii au pus la dispoziție încă 44 de astfel de bilete. Acest tip de bilet include accesul în culise cu 20 de minute înainte de începerea spectacolului pentru o sesiune de meet&greet și oportunitatea de  a face o fotografie cu Cesar.

Câteva aspecte importante: spectacolul se va desfășura în limba engleză, însa va fi dublat în limba română. Accesul în Sala Polivalentă nu va fi permis persoanelor însoţite de animale de companie, iar filmarea sau fotografierea în timpul spectacolului vor fi strict interzise. Organizatorii au mai anunțat că Cesar se alătură eforturilor de salvare și reabilitare a animalelor întreprinse de Asociația Kola Kariola și va dona o parte din valoarea fiecărui bilet către asociație.

Parteneri media: Digi Animal World și Digi FM

Alți parteneri: Running Mag, Zile și Nopți, Asociația Chinologică Română și Asociația Kola Kariola

tito2

tito1

tito3

Zăpada, locatarii și locala

Ați înjurat scris și oral ninsoarea, zăpada și datul la lopată. Ei, acum e și rândul meu. Numai că eu nu am nimic cu ninsoarea și zăpada ca fenomene meteo, și nici nu strâmb din nas dacă trebuie să dau cu lopata la mine la bloc. Singura condiție este să fie una potrivită staturii și forței mele. Adică să fie ușoară, să aibă coada rezonabilă (nici prea scurtă, nici prea lungă) și cupa încăpătoare dar nu foarte tare, cât să pot să o manevrez pe plin fără să mă obosească în primul sfert de oră. Dar cui îi pasă de preferințele mele… Scriu și eu ce-mi vine în cap, că așa știu eu că trebuie, să fac o introducere. Deși aș fi scris din prima: fu-bip în gu-bip, mor-bip mă-bip, băga-ți-aș bip în bip de Puliție locală. Acum să vă și explic:

Fiică-mea lucrează la o agenție imobiliară și la un salon, ambele aflate, una lângă alta, la parterul unui bloc. Fu-bip fundația și toată structura lui de bloc, e lung cu boală pe el și are un trotuar lat cu spume pe el. Și se termină cu un spațiu verde îngust, împrejmuit cu gărduleț. De lat și încăpător ce este, bivolii cu mașini din bloc parchează lejer pe el. O iau ei așa, cătinel, pe unde o alee îngustă taie trotuarul și întrerupe gărdulețul, și conducând prudent de-an boulea pe mijlocul lui, vin și parchează balega de tablă inclusiv în fața agenției și a salonului. Că e gratis. Când nu e vorba de zăpadă, în afară de pietoni, asta nu deranjează pe nimeni. Dar când e zăpadă…

Deci săptămâna trecută, când încă mai ningea, fata s-a apucat să curețe în fața agenției și a salonului. Că așa zice la litera legii, că acolo unde la parter funcționează un prost de agent economic, el trebuie să dea zăpada de pe trotuar. Boii încălțați de locatari sunt scăpați de grija asta. Ei pot rămâne în grajduri cu nesimțire, încălzindu-se la propriile bășini ca la șemineu. Ce să-i doară pe ei la brișcă? Ce simț civic? Așa.

Și dă a mea cu lopata la zăpadă ca să poată fi posibil accesul la cele două unități. Bun. Imediat ce se oprește ninsoarea, iaca apare și Puliția locală. Pe la 12 și ceva. Cu hârtia scrisă în mână (miracol, minune, senzațional: o țineau corect, cu scrisu-n sus!). Că cică fraierul de agent economic trebuie să dea zăpada de pe TOT trotuarul, nu să facă doar alee pe care să poată circula și spurcații ăia de locatari. Da, da, trotuarul ăla lung cu boală pe el și lat cu spume. Tot. Zdrențele din bloc puteau lâncezi în continuare, nu aveau nicio obligație.

Lu’ a mea, săraca, nici nu-i trecuse febra musculară din ziua anterioară. Și nu că ”dau zăpada mai târziu”, da?! Până la ora 15 să fie lună! Că altfel na amendă de 2000 de lei, de la Puliția locală. Și ca să fie lucrurile clare, ia de colea și hârtia, ca să fie oficială treaba. Un lucru e neclar: unde p-bip si mor-bip și gâtul, și gura și restul pieselor mamelor dvs trebuie depozitată zăpada curățată? Că pe hârtie scrie NU în curte, NU pe trotuar, NU pe carosabil, NU în intersecție. Deci unde p-bip și mor-bip și gâtul și gura și restul pieselor mamelor dvs?! O luăm înăuntru, în firmă?

politie-zap-bun

A curățat săraca… Căcații din bloc au rămas să clocească în continuare, fiecare în haznaua lui. Dar bine a fost, pe trotuarul gata curățat, să își parcheze mașina ditai boul, fără jenă. Și nu, nu era o întâmplare. Acolo o parchează de regulă. Asta oricum nu o deranjează pe Puliția locală.

masina-spate

Cum nu au deranjat-o nici trotuarele troienite, din apropiere, de la blocurile care nu aveau la parter niște fraieri de agenți economici care să fie obligați să le curețe.

troiene

Boului care și-a parcat mașina pe trotuarul curățat de fiică-mea i-am lăsat eu un răvaș sub ștergătoare, că n-am reușit să dau cu crucea de el. Pe Puliția locală o aștept la următoarea ninsoare. Să ne lămurim.

PS. Mi-a venit ideea! Știu unde ducem zăpada de pe trotuar data viitoare. O parte o punem ÎN bloc, la parter (nu scrie pe hârtia de la Puliția locală că nu e voie) și o parte pe mașina țărănoiului. Că nu ne obligă să-i și dezăpezim mașina, nu?!

Ăsta-i adevărul!

1483653840264-1999989236

Șosetele Parasoftin. Hai pe bune, cine nu a văzut măcar o dată reclama?! Știți despre ce zic, nu-i așa? Dar dacă și voi – ca și mine – sunteți sceptice în privința produselor pe care publicitatea se străduiește să ni le îndese în celulele sistemului nervos central, înseamnă că aveți nevoie de o confirmare obiectivă din partea cuiva care le-a testat. Asta fac eu acum.

Da, am fost la evenimentul în cadrul căruia a fost lansat acest produs. Și, da, la plecare l-am primit cadou. Așa se face. Știindu-mi problema în privința călcâielor, m-am bucurat dar mi-am păstrat rezervele și doza de neîncredere. Am azvârlit ”plicul” cu șosetele exfoliante într-un sertar al noptierei, dar numai după ce am verificat termenul de valabilitate, pentru a mă asigura că la vară – când aveam de gând să le folosesc – vor mai fi bune de ceva. Dacă sunt bune de ceva… De ceva ce promit ele că sunt capabile să facă.

Le-ar fi apucat vara în sertar, într-adevăr, dacă răgazul dintre Crăciun și Anul Nou nu mi-ar fi oferit niște timpi morți. Timpi morți, piele moartă. Se potrivea, oarecum. Acum ce să zic, tot sinceră să fiu, călcâiele mele erau greu încercate. Iar metodele mele de a le da față, cu totul inedite. Nu pot să vi le dezvălui decât dacă insistați.:)))))) Pot doar să vă spun că este exclusă pedichiurista. Că piatra ponce nu putea decât să mă mângâie pe ele, iar cremele emoliente speciale doar să mi le parfumeze, eventual. În momentele lor de apogeu – înainte să le aplic metoda mea secretă de rașchetare – dacă voiam puteam chiar să tropăi prin casă pe ele. Chiar și nepotcovită.

Deci de plictiseală m-am dat la șosetele astea exfoliante, mult-lăudate. Sunt efectiv niște șosete din plastic, în care torni soluția pe care o găsești în cele două plicuri. Aveți grijă, unul este pentru piciorul drept și altul pentru cel stâng!:)))))))))))))))))))) GLUMEEEESC!:))))))) Turnat soluție, introdus copite, securizat cu banda adezivă pusă la dispoziție de producător, tras pe deasupra șosete flaușate. Timp de expunere: 90 de minute. Dovada că soluția acționeaza: primele cinci minute, în cazul meu. În aceeași zi îmi făcusem pedichiura… Personal. Adică neprofesionist. A se citi ”MĂCEL”. După expirarea timpului, conform instrucțiunilor, spălat picioare (fără țesălat):))))

Deși am reținut de la evenimentul de lansare al produsului, din prezentare, și am citit și pe plic, că efectul apare după șapte zile, sincer vă spun că după folosirea șosetelor am și uitat acest amănunt. I-au trecut zilele… În cea de-a opta, dacă nu mă înșel, dimineață, în bucătărie, la cafea, picior peste picior, îmi cade privirea pe unul dintre ele. O arunc și la celalalt. Privirea. Albicioase, de parcă mă jucasem cu ele în clor. Măi să fie… Instinctiv, frec cu degetul pe laterala călcâiului. Și ce să vezi, lumeeeee?! Iaca ce se desprinde o pojghiță de piele moartă. Moartă de-a binelea. Albă și uscată, cum e pielea care se jupoaie după ce te-a pârlit soarele pe plaja din Eforie Nord. Și iaca ce mă apuc, lume, de curățat. Hââââââârșt! Și hâââââââââââârșt! Fâșie după fâșie. Bucurie, frenezie. Mușuroi pe podea, în bucătărie! Băi nenică, chiar magie! În veci n-aș fi crezut că pot șosetele astea să facă așa ceva cu tălpile mele. Și nu numai cu ele! Am tras piei de peste tot, de pe toată (scuzați!) laba piciorului! Eu așa zic: trebuiau să mă cheme pe mine la bancul de probe când au scos prototipul. Dacă au reușit să faca treabă cu mine, nu aveau cum să găsească un caz mai grav. Decât, eventual, la plugari. La ăia care umblă vara în picioarele goale pe ogoare.

A mai trecut o săptămână de atunci. Eu încă mă jupoi. Mai finuț, e drept, dar încă mă jupoi. Între degete. Sub degete. Pe degete. Dau în fiecare dimineață binețe picioarelor mele și nu le recunosc, pentru că în fiecare zi sunt altele și totuși știu sigur că aceleași, ale mele. Intru la duș și, când ies de acolo, în loc să le încalț, iar le mai descalț încă o dată, ici și colo. Jupuirea încă nu s-a terminat. Și zi după zi îmi fac griji: ce mă fac dacă, în ritmul acesta, voi fi nevoită să îmi schimb încălțămintea și să-mi cumpăr măsura 36? Până la Parasoftin am purtat 37…

Adevărul este că șosetele astea sunt magice. M-am și dus la farmacie să întreb cât costă o pereche, pentru că voi avea cu ele o relație de lungă durată, bazată pe încredere. Eu am întrebat la o modestă farmacie de cartier, unde prețurile nu se obrăznicesc: 24 lei. În alte farmacii, nu știu… Dar își merită banii.

Astea-s picioarele mele. Încă în evoluție.:)))) Pam-pam!

picioare

De 1 Decembrie, La Mama

Spre rușinea mea nu am fost niciodată la parada militară de 1 Decembrie. La Marea Paradă. Eu mă mulțumesc cu Mica Paradă, cea care are loc în jurul orelor 13-14, când Armata și tehnica ei militară se retrage către unitatatea de pe Șoseaua Antiaeriană, trecând pe la mine, prin Ghencea. Deși obosiți, înfrigurați și flămânzi, băieții continuă să salute militărește, chiar să stea și în picioare cu capul afară din turela tancului, să facă trecătorilor cu mâna și să zâmbească. Zâmbete calde și sincere, așa cum n-au putut fi cele de la defilarea prin fața oficialilor, când stresul este prea mare ca să mai fie loc și pentru ele. Anul trecut am ratat până și parada asta mică, de pe Bulevardul Ghencea. Nu am vrut să ies să o văd. Era prima retragere fără Max. Cu un an înainte îl văzusem mândru, cu eșarfă tricoloră la gât, adulmecând aerul rece cu nările lui de ciobănesc german aflat încă în alertă, dar stând disciplinat, fără să miște, în turelă, lângă omul lui. Dar asta e o altă poveste și m-am cam îndepărtat de cele ce voiam să vi le spun.

Anul acesta am primit invitația de a sărbători Ziua Națională alături de alți colegi din presa scrisă și din blogosferă, la Restaurantul La Mama Ateneu. Am tras de mine ca să plec de acasă, aș fi trândăvit în pat și m-aș fi uitat la televizor, chit că nu cred să fi avut la ce. Cu chiu – cu vai, m-am urnit într-un final. Dar, când am ajuns, m-am felicitat că mi-am învins lenea. La restaurantul La Mama Ateneu – unde mai fusesem doar o singură dată, cu mulți ani înainte – ne aștepta în curte un ceaun uriaș în care fierbea molcom mâncarea de fasole, descântată de un angajat îmbrăcat în port popular. Ciolanele erau și ele pregătite să se cufunde voluptos între boabele vesele, iar vinul fiert nu aștepta decât să fie cerut. Oameni veseli, ”hangițe” îmbrăcate cu ie, muzică românească.

1

2

3

La Mama Ateneu nu s-a aflat în acest 1 Decembrie la prima sa ispravă. La Mama Ateneu iubește sărbătorile românești și valorile autentice. La Mama nu doar se mănâncă românește – atât modern cât și tradițional, ca acum 50 sau 100 de ani – ci totul este făcut să te simți ca acasă.

Păi și cum ar fi o zi de 1 Decembrie fără un produs pur românesc? Și nu e vorba numai despre fasolea cu ciolan ci de sarmalele noastre, care îi vrăjesc pe străini și le înnebunesc simțurile…

4

Cătălin Mahu, proprietarul lanțului de restaurante La Mama, un mare iubitor de tradiții, s-a gândit că un concurs de sarmale (aduse de concurenți de acasă) ar fi numai bun într-o asemenea împrejurare. Și uite așa au intrat în concurs 13 porții, cu 13 arome diferite. Doamne, cum putea mirosi… Și ce i-am mai urât pe membrii juriului… Da Nuami, și pe tine, că și tu te-ai chinuit să le guști!:))) Cele trei premii au fost oferite de Atelierul de creație By Ionela Bran (ladă de zestre, ie și pernuță decorată cu motive populare), iar colega mea, Luminița, a fost câștigatoarea absolută.

5

Atât de frumos a fost și atât de bine m-am simțit încât am stat să sărbătoresc Ziua Națională dublul timpului pe care mi-l propusesem. Și n-am plecat până nu l-am felicitat personal pe bucătarul restaurantului La Mama Ateneu, Adrian Androne, vrăjitorul care mi-a preparat o tigaie picantă cu cel mai gustos orez pe care l-am mâncat până acum. Și, ca o consumatoare pasionată de orez, sunt pretențioasă!

6

Dacă pe 1 Decembrie a reușit cineva să mă scoată din casă și să mă țină patru ore într-un loc, deși voiam să stau numai două, meritul este al Dianei Georgescu (Domus Events) și al partenerilor ei, Restaurant La Mama Ateneu, Eisberg, Flormar Cosmetics și Romtor Real Estate.

7