Gustoasă încălțăminte…

papuceii

Știți deja, anul acesta am ajuns în Ithaca, reședința doamnei Penelopa și a consortului, Ulysse. Dacă pe dânsul l-am văzut în centrul capitalei, Vathy, sub formă de statuie bust, madamei i-am mâncat papucii într-o seară, la restaurant.

Papuceii Penelopei este un preparat tradițional grecesc. Cred că au și turcii o variantă (ăștia am auzit că gătesc vinete în fel și chip), la care se folosește carne tocată, dar mai mult ca sigur că se numește altfel. Au trecut trei luni de când am fost în insulă, dar cum dorul de Grecia este constant și permanent, m-am gândit să fiu un pic mai aproape de ea măcar culinar. Așa că mi-a venit cheful să reproduc papuceii din memorie și cu puțină imaginație, fără să caut rețeta pe net.

Am cumpărat patru vinete potrivite, o bucată de brânză de capră, vreo 200 grame de șuncă presată, două ouă și o rotiță mică de cașcaval și m-am pus pe gătit, chit că temperatura de afară nu mă prea încuraja să pornesc cuptorul. Dar dacă mi-a trebuit să aduc Grecia acasă, apăi n-aveam decât să îndur și căldura.

Vinetele se spală, se șterg de apă, de îndepărtează cotorul și se taie pe lung. Nu cureți coaja! Cu ajutorul unei lingurițe se scobește miezul, lăsând cam un centimetru de pulpă. Miezul acesta se toacă mărunt și se amestecă împreună cu brânza sfărâmată, șunca tăiată cubulețe mici, ouăle bătute și niște piper proaspăt măcinat. Cui îi place. N-aș mai recomanda să se adauge sare, nici măcar dacă brânza este nesărată. Asta pentru că e destul de sărat cașcavalul.

Se pune hârtie de copt în tava pentru cuptor, se așează vinetele scobite și se umplu cu amestecul obținut. Poți pune cu generozitate, nu doar până la nivelul feliei de vânătă, pentru că în timpul coacerii umplutura va mai scădea. Stropește (sau pulverizează dacă ai o sticluță cu un astfel de dispozitiv, eu am una adusă din Thassos) cu ulei de măsline și dă la cuptorul încins, la foc mediu. Vinetelor mele le-au trebuit cam vreo două ore, două ore și jumătate. Verifică din când în când, pentru că ține și de mărimea vinetelor folosite. Dacă iei niște bastârci cât bâta de baseball, o să le mănânci a doua zi, la micul dejun:)))

Vei ști că papuceii sunt aproape gata atunci când centimetrul de vânătă rămas pe margine s-a înmuiat, iar coaja s-a zbârcit puțin. Hai că ești gospodină, o să-ți dai tu seama! Când aceste condiții sunt îndeplinite, rade cașcavalul și presară pe fiecare papucel, acoperind toată umplutura. Eu la această etapă am mutat tava pe trepta cea mai de sus a cuptorului, ca să se rumenească frumos. Când cașcavalul are o culoare aurie, înseamnă că e gata. Nu sunt sigură pentru că nu am încercat, dar bănuiesc că preparatul e la fel de bun și arătos și dacă folosești mozarella în loc de cașcaval. Mai ales dacă obișnuiești să mănânci mai nesărat. Ar fi singura scuză care ar sta în picioare pentru a folosi un produs italian. Altfel… cred că grecii s-ar cam supăra. Eu nu am vrut să mă pun rău cu ei.

Papuceii Penelopei sunt buni calzi. Sigur, îi poți servi și reci, că doar n-oi arunca ce ți-a rămas. Dar le cam iei din farmec. Calzi sunt buni.

Dacă faci, să-mi spui cum ți-au ieșit și dacă ți-au plăcut!

PS. Am decorat cu roșii… roșii și portocalii. De chichi.

Zboară, Silvana!

chef roxana

Mă fascinează oamenii care renunță la o poziție bună, la un salariu bun, la o situație confortabilă, pentru a-și urma pasiunea. Mă uit la ei ca turistul la Taj Mahal. Sunt atât de vrăjită de genul acesta de oameni tocmai pentru că mie îmi lipsește curajul de a face o așa mare nebunie. Ce, doar nu credeți că în aproape 25 de ani de presă nu mi-a venit să-mi iau câmpii și să plec, să fac altceva?! Sau că nu au existat oportunități. Ba bine că nu! În 2010 mi s-a oferit o șansă și i-am întors spatele. Cu un regret care mă roade și azi. A fost șansa mea de a schimba macazul, de a face ceva care îmi place la fel de mult. La fel de mult?! Uite, asta nu știu sigur. Adică nu pot spune cu mâna pe inimă. Chiar nu știu. Dar sigur eram mai bine plătită. Dublu a ceea ce câștigam atunci. Însă nu am cântărit decizia din acest punct de vedere. Practic nici nu a contat. Chiar deloc. Doar că nu am avut curaj să o cotesc în așa hal.

Ceea ce am scris mai sus despre mine, despre episodul acesta din viața mea profesională, nu se vrea o poveste asemănătoare celei care urmează să v-o spun. Nici pe departe. Pentru că poveștile nu se sfârșesc la fel.

Silvana Borza. Născută la Cluj și venită în București de 14 ani. Urmează Facultatea de științe aplicate, specializarea socio-psihopedagogie. Lucrează o vreme într-o firmă de head hunting, apoi, în 2005, se angajează ca Director de Resurse Umane la restaurantele La Mama. Nu știu dacă odată intrată în lumea gusturilor și aromelor i s-a declanșat pasiunea, că nu am întrebat-o. Cert este că după șapte ani de stat la birou i-a venit pofta aia nebună de gătit. Și uite așa, licențiata în Științe aplicate trece la cratiță și face un curs de calificare în meseria de bucătar. Și nu de nevoie, cum li se întâmplă unora, obligați de vremuri la reconversie profesională. Femeia avea chiar o funcție de invidiat! Cursul ăsta l-a făacut în 2012. Cu un an înainte, în 2011, Silvana scrisese pe pagina ei de Facebook:

Devenim ceea ce credem și gândim

„Un om a găsit un ou de vultur și l-a pus în cuibarul unei găini din hambar. După ce a fost clocit alături de puii de găină, puiul de vultur s-a născut și a crescut alături de ei. Toată viața vulturul a făcut ceea ce au făcut și puii în hambar. El a zgâriat pământul după viermi și insecte. Anii au trecut și vulturul a ajuns foarte bătrân. Într-o zi el a văzut o pasăre magnifică deasupra sa, sus pe cerul senin. Plutea într-o grațioasă măreție pe curenții puternici de aer, cu abia o bătaie din aripile sale puternice, care păreau din aur. Vulturul bătrân crescut printre găini privea în sus cu venerație.

– Cine e acela ? a întrebat el.

– Acela e vulturul, regele păsărilor, a spus vecinul său. El aparține cerului. Noi aparținem pământului, noi suntem găini.

Așa că vulturul a trăit și a murit ca o găină, pentru că asta a crezut și a gândit el că a fost.”

După doi ani de la absolvirea cursului de bucătar, Silvana a mers în Franța și a făcut un stagiu de practică la un restaurant gourmet din Paris. Vulturul din ea își deschisese aripile… Cătălin Mahu, patronul restaurantelor La Mama, a văzut-o și simțit-o pe Silvana că din biroul ei de director de HR tânjește după cuțit, lingură și tigaie, după fierbințeala plitei și dogoarea cuptorului. Și s-a făcut curenții de aer pe care vulturul din ea să plutească fără greutate. I-a dat bucătăria să-i fie cer. Și acum Silvana este Food creator pentru restaurantele La Mama, concepe meniuri, gătește, experimentează și reinventează, apoi așteaptă cu timiditate și modestie reacția celor care îi gustă preparatele. Pentru asta am fost, printre alții, invitată la masă într-o seară. Să gust din meniul de vară. Meniu disponibil în toate restaurantele lanțului La Mama, mai puțin Puiul copt și afumat, pe care îl găsiți doar la locația de lângă Ateneu.

Pentru Silvana servirea mesei a fost ca premiera unui spectacol de teatru. A așteptat să sosească toți invitații. A avut grijă să nu ne lipsească nimic, să fie reci apa, vinul și sucurile, să socializeze cu fiecare dintre noi, să răspundă întrebărilor și, din când în când, să dea fuga și în bucătărie, să se asigure că totul decurge bine și că preparatele vor ajunge pe masă la temperatura optimă pentru a fi servite.

Și-a început să se încarce masa: delicioasa Tartă cu praz și bacon, parfumații Creveți picanți cu legume în sos de vin alb, incredibilul Pui copt și afumat, cu chipsuri din cartof și mujdei cu smântână (acest preparat este preferatul meu, din cauza căruia salivez acum, când scriu!), savuroșii Ardei umpluți (așa sos de roșii ca al lor, gros și dulce, n-am mâncat, cred, niciodată), picantul Porumb fiert cu unt și peperoncini și spectaculosul Pepene galben cu înghețată de vanilie și frișcă. În meniu mai exista și un aromat Tort de biscuiți, dacă după atâta dezmăț ar mai fi încăput ceva… Să nu uit! Înainte să vă las să salivați uitându-vă la preparatele Silvanei, vă mai spun că fata asta are acum și un Master în Tehnologii performante, Management și Marketing viti-vinicol. În caz că nu știi ce vin se potrivește a fi servit la preparatele ei…

tarta

creveti

pui afumat

ardei umpluti

porumbpepene1

Haina și omul

Nu am reușit niciodată să răspund la întrebarea: îl face haina pe om? Și asta pentru că am întâlnit variate situații. În unele se putea răspunde cu DA, în altele cu NU. Și răspunsurile erau corecte în fiecare dintre ele. Exemplele care îmi vin acum în minte sunt dintre cele mai proaspete. Zilele trecute, pe Facebook, am dat peste un filmuleț-experiment: un om al străzii este dat (destul de elegant) afară dintr-o cafenea, pentru ca a doua zi, îmbrăcat ca un corporatist, să poată sta la masă fără probleme, în exact aceeași cafenea. L-a făcut haina pe el? DA, dacă miza experimentului era să fie primit în cafenea ca un client oarecare. În rest… NU, hainele acelea nu l-au făcut să fie altceva. Al doilea exemplu este cel al bătrânului de la coloanele din Piața Romană, care aștepta (poate și azi mai e acolo) în tăcere și demnitate gesturi de bunăvoință din partea trecătorilor. Îmi e imposibil să scriu că cerșea, pentru că nu făcea asta! Hainele lui? Ponosite și la fel de bătrâne ca el. Bărbatul acela fusese regizor. Îl făceau pe el hainele alea? În mod clar, NU. Ele erau doar expresia sărăciei, neputinței și nevoinței sale.

Poate că introducere aceasta nu prea are mare legătură cu textul pe care îl public mai jos, text primit de la ANANDA PR, care conține informații ce pot fi de folos unora. Pur și simplu mi-au venit lucrurile astea în cap și a trebuit să le scriu. Și nădăjduiesc să nu ”vorbească” niciodată hainele despre mine. Nici de bine, nici de rău. Să spună numai devărul.

Secretele unei ţinute office de succes

Prima impresie contează. Ţinuta pe care optezi să o porţi fie la birou, fie la întâlnirile de afaceri, trebuie să fie adecvată domeniului în care lucrezi. Indiferent dacă alegi să adopţi un look conservator sau unul creativ, trebuie să arăţi ca un adevărat profesionist în timpul programului de muncă.

Îţi poţi exprima personalitatea prin ţinuta pe care o adopţi, dar reţine că nu trebuie să te evidenţiezi prin aceasta, ci prin calităţile tale şi experienţa dobândită. Haina îl face pe om şi îl ajută să iasă din anonimat, obţinând primul vot de încredere, însă, de la un anumit punct, este datoria omului să fie demn de haina pe care o poartă!

Luminiţa Staicu, Designer hermosa, brandul românesc cu tradiţie de peste 20 de ani, îţi prezintă atât principalele piese vestimentare pentru care este recomandat să optezi pentru un look office de succes, cât şi sfaturi de care este indicat să ţii cont pentru a construi o carieră reuşită în domeniul de muncă şi a lăsa o impresie bună persoanelor alături de care intri în contact. Acum ai zeci de produse din noua colecție de toamnă hermosa, Autumn Fair, pe care le poți alege.

Ce culori alegi la birou

Foarte multe femei dau greş atunci când vine vorba de alegerea culorilor de purtat la locul de muncă. Acestea optează de multe ori pentru culori ţipătoare, total neadecvate, care îi obosesc pe colegii din birou. Aceleaşi greşeli sunt făcute şi la interviul de angajare, în urma căruia candidaţii se întreabă ce nu au făcut bine.

În colecţia de toamnă vei găsi la hermosa.ro cămașa Anca din șifon gofrat, imprimat digital exclusiv, cu o croială dreaptă, mânecă lungă, accesorizata cu nasturi fantezie, la preţul de 139,90 lei.

CAMASA ANCA

Nu trebuie să renunţi definitiv la culorile vesele, însă sfatul nostru este să te rezumi doar la un singur articol vestimentar într-o culoare puternică, precum un sacou sau o bluză, iar restul să rămână cât mai şterse. Poţi opta pentru nuanţe precum roz pal, albastru, bleumarin, portocaliu, cărămiziu dacă vrei să ieşi în evidenţă printr-o culoare puternică ” , ne sfătuieşte Luminiţa Staicu.

Care sunt piesele vestimentare recomandate unei ţinute office

Un compleu din două piese, fie fustă-taior sau pantalon clasic-sacou, este întotdeauna alegerea potrivită. Combinat cu o cămaşă albă sau în culori pastel şi accesorizat cu minimul de piese necesare, precum o geantă simplă, un ceas şi un inel (logodnă/verighetă) oferă o imagine clară, simplă, care exprimă profesionalism şi încredere în sine.

Sacoul este o piesă-cheie în garderoba unei femei de carieră, aşadar că acesta nu trebuie să lipsească din ţinuta zilnică. Mizează pe un model de sacou cu o croială cambrată şi alege sacoul Anastasia, din tercot elastic uni, dublat cu căptuşeală. Sacoul are o croială cambrată, buzunare laterale funcţionale şi se închide cu nasture metalic, având o culoare plăcută, perfectă pentru orice întâlnire importantă. Îl găseşti pe hermosa.ro la preţul de 209,90 lei.

SACOU ANASTASIA

Dacă vrei cu adevărat să impresionezi, poți alege sacoul Betina, din brocard elastic imprimat digital exclusiv, dublat cu căptușeală la 249,90 lei.

SACOU BETINA

Cămăşile de bumbac sunt, de asemenea, o alegere bună. Alege materiale naturale, deoarece cele sintetice nu lasa corpul să respire şi absorb căldură.

Rochiile simple, clasice, sunt, de asemenea, o alegere potivită pentru o zi petrecută la birou. Optează pentru modele fără decolteu, în culori deschise sau poate chiar şi cu imprimeuri, însă evită să le porţi cu tocuri foarte înalte, dacă nu vrei să creezi o impresie greşită colegilor.

Ţinută care este recomandată în cadrul unui interviu

Ţinuta vestimentară nu îţi garantează un job, dar te poate face să-l pierzi încă dinainte ca angajatorul să te invite să iei loc pentru interviu.

Se spune că primele zece secunde sunt esenţiale pentru a ne crea o impresie despre persoana cu care interacţionăm. Reprezintă o formă de respect şi de interes faţă de compania şi de jobul pentru care ai aplicat să te prezinţi într-o ţinută vestimentară adecvată. Vestimentaţia trebuie să fie în concordanţă cu poziţia pentru care aplici şi cu ţinuta zilnică pe care o vei adopta ulterior ” , precizează Luminiţa Staicu.

Prin urmare, poţi opta fie pentru clasicul costum, fie pentru o ţinută mai casual, precum fustă sau pantaloni, alături de o cămaşă/bluză şi un sacou. Pantalonul sau fusta trebuie să fie de culoare închisă, iar cămaşa sau bluza, albă. Chiar dacă este o combinaţie clasică, cu siguranţă nu vei da greş.

Fusta conică este potrivită pentru o ţinută office completă. Fusta Allegra, din tercot elastic uni, dublată cu milanez, are o croială conică şi propune un joc interesant de simetrii. O combinaţie reuşită, feminină şi specială. O găseşti la preţul de 119,90 lei, produsă în România.

FUSTA ALLEGRA

Optează pentru o rochie prin care să ieşi în evidenţă în mod plăcut, cu imprimeu geometric, potrivit pentru o ţinută office. Rochia Octavia din tercot elastic imprimat digital exclusiv la 169,90 lei este o alegere perfectă.

ROCHIE OCTAVIA

Indiferent de articolele vestimentare pentru care optezi, asigură-te că sunt croite din materiale de calitate, care lasă pielea să respire, iar textura materialului se păstrează pe termen lung. hermosa creează şi comercializează de peste 20 de ani produse vestimentare realizate în România. Cu trei magazine proprii în Brăila, Focşani şi Constanța, hermosa este prezentă în toată ţara şi prin magazinele partenere.

Poţi comanda online de pe http://www.hermosa.ro cu transport gratuit la comenzi de peste 99 lei.

Te dezvaaață Jessica să-ți mai rozi unghiile!

biting

Pe cuvânt de onoare, nu mi-am ros unghiile niciodată. De pielițele de la unghii, recunosc, mai trag… Nu foarte des. Când sunt stresată sau îngrijorată de ceva. De fapt stresată și îngrijorată de câte ceva sunt mai mereu, dar nu îmi smulg pielițele chiar de fiecare dată. Mai am și eu scăpări…

nail-biting-bad-breath

Am văzut de mai multe ori, la mai multe persoane, cum arată niște unghii roase compulsiv. Și nu erau copii, ci adulți. Nu știu ce spun statisticile, dar dintre cazurile întâlnite de mine, în proporție de 98% sunt femei.

Specialiștii Jessica Cosmetics afirmă că ”obiceiul rosul unghiilor apare și continuă să se exacerbeze mai ales din cauza stresului. Dacă îți rozi unghiile de multă vreme, află că acest obicei poate dăuna sănătății. De ce? Iată: cele mai vizibile semne sunt mâinile roșii și inflamate, iar zona din jurul unghiilor devine sensibilă și dureroasă. Și, de asemenea, pot apărea infecții la nivelul unghiei. O altă problemă cu care te poți confrunta este deformarea unghiei, iar aceasta nu mai poate fi remediată prea ușor. O altă bătaie de cap o pot reprezenta infecțiile bacteriene care rezultă din rosul unghiilor, și care pot fi extrem de dureroase.”

unghii roase

Eu vă spun că și smulsul pielițelor e la fel de dureros, și cred că sunt destule femei care să confirme. Că suntem mai multe, așa cred…

Ei bine, dacă pentru ce le fac eu pielițelor nu am auzit să existe dezvăț, uite că pentru rosul unghiilor s-a găsit. Primul ar fi să mergi regulat la manichiură. Că după aia mă gândesc că ți-o fi și ție milă de banii lăsați în salon și nu te-oi apuca să rozi la ei! Asta ar fi o soluție.

rosu

Și una mai tare decât asta, dar care vine peste asta, e „Nibble no more” de la Jessica Cosmetics. E o soluție pe care o aplici peste manichiura ta proaspăt făcută (la care, zi drept, până ajungi acasă ca s-o admiri în liniște, te uiți pe drum, pe furiș, de zeci de ori), iar ea îți va păzi strașnic unghiile de atacul colților tăi pofticioși. Cum? Simplu! Simplu de tot! E amară cu draci pe ea! Garantat îți piere cheful de ros. O să preferi niște semințe!:))))

nibble_no_more - tratament anti ros unghii 58 lei

Trei zile, trei femei, trei povești: Nicoleta (III)

A seasonal worker picks blueberries on J

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Când banii nu mai au valoare

Unele dintre noi credem cu tărie în sintagma „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, altele ne ghidăm după principiul „Dragostea trece prin stomac”. Cine are dreptate? Din punctul ei de vedere, Nicoleta (42 de ani) a ales.

„Am trecut, ca orice familie, prin perioade foarte bune, bune şi mai puţin bune. De fapt chiar proaste, aş zice. Atât de proaste încât aveam la întreţinere o restanţă pe câteva luni, două facturi la lumină neplătite şi un post telefonic fix în pragul desfiinţării. Trebuia să facem ceva, ori eu, ori soţul meu. Asta se întâmpla acum vreo doi ani şi ceva. Nu discutam în faţa copiilor ca să nu îi împovărăm şi pe ei cu grijile noastre. Deşi erau destul de mari, ne-am gândit că este mai bine să-i protejăm.”

Până la urmă s-a luat o hotărâre: să plece el în Polonia, la muncă. Părea cea mai bună soluţie, cel puţin pentru a putea ieşi din criză. Zis şi făcut. Nicoleta i-a făcut soţului ei bagajele şi… cu Dumnezeu înainte. Banii trimişi de el din Polonia nu erau mare lucru dar, puţin câte puţin, „s-a mai făcut lumină”. Datoriile au început să scadă şi viaţa să pară că intră în normal. Dacă n-ar fi fost dorul de el, ar fi putut chiar spune ca îi este bine. De partea cealaltă şi el trecea prin acelaşi chin. Un ochi îi râdea gândindu-se că „salvează corabia” iar altul îi plângea de dorul celor rămaşi acasă. Doar trei luni a rezistat şi s-a întors.

„Anul următor m-am gândit că este rândul meu să fac ceva, să mă pun la încercare. Mi-am zis că trebuie să fac efortul de a pleca la muncă undeva în afara ţării, pentru că problemele se adunau din nou. Şi aveam sentimentul că lipsa banilor ne distruge liniştea, că suntem parcă mai irascibili, mai înclinaţi către discuţii în contradictoriu, mai puşi pe harţă.

Am prins un contract pentru trei luni în Spania, la cules de afine. La plecare am fost optimistă şi încrezătoare. Mă visam deja trimiţând bani acasă, îmi şi imaginam că achităm totul, inclusiv împrumutul la bancă. Împrumut care, între noi fie vorba, nu era foarte mare, dar nu îmi plac datoriile. Prima săptămână a fost cum a fost. Până m-am instalat, până mi-am cunoscut colegele… A doua săptămână am început munca efectiv. Şi n-a fost deloc uşor. Mă resimţeam, fizic. Dar cu gândul la cei de acasă, mă încurajam şi mă mobilizam. După primul telefon dat în ţară, când l-am întrebat pe soțul meu cum se descurcă. A fost deajuns să-i aud glasul şi să-l simt că îi este greu, că toate sentimentele pe care încercam să le ţin în frâu s-au prăvălit peste mine. Degeaba îmi tot spusesem până atunci că trebuie să fiu tare şi să realizez ceva. Degeaba încercasem să mă conving că problema banilor nu mai suporta amânare. Nimic nu mi-a părut mai important în clipa aceea decât să fiu acasă, cu el şi copiii. Nu m-a mai interesat nimic. Săptămânile care au urmat au fost un calvar. Treceau atât de greu… Nici banii câştigaţi parcă nu mai aveau valoare. În locul lor voiam eu să plec spre România.

Până la urmă au trecut cele trei luni, poate cele mai lungi din viaţa mea. Pe drumul de întoarcere spre ţară am avut timp să mă gândesc pe îndelete. Am realizat că, într-adevăr, între bani şi fericire nu este nicio legătură. Că banii nici nu o aduc şi nici nu o pot cumpăra. Că cel mai important lucru este dragostea şi că toate problemele se pot rezolva încet, cu răbdare, dacă există dragoste. Şi ce dacă mai avem rate de plătit? Şi ce dacă se mai întâmplă să întârziem cu plata întreţinerii? Împreună o să le răzbim noi şi pe acestea. Important este că suntem împreună, că dragostea noastră veche de două decenii este vie şi arde. Banii? Un amănunt lipsit de importanţă.”

Trei zile, trei femei, trei povești: Elena (II)

Premilia "Prem" Burns âÂÂ72

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Cu sensibilitate, despre dreptate

Copilăria şi-a petrecut-o înconjurată de cărţi de drept, avocaţi şi justiţiabili, aşa că n-a surprins pe nimeni alegând să urmeze o carieră în acest domeniu. Surprinzător este însă, faptul că Elena, femeia aceasta tânără, cu figură angelică, este procurorul care în fiecare zi stă faţă în faţă cu oamenii certaţi cu legea (vai, ce expresie-şablon!), îi fixează cu privirea ei albastră şi îi audiază pentru a scoate la lumină adevărul. Sau minciuna. Într-o sâmbătă pe care şi-a petrecut-o la servici – şi n-ar fi prima şi nici ultima – eu am fost cea care a ascultat.

Am urmat liceul pedagogic din Râmnicu Vâlcea, la îndrumarea mamei mele, care este cadru didactic, dar după aceea mi-am dat seama că dreptul mă atrage de fapt, mai ales că deja eram familiarizată cu terminologia, tata fiind un cunoscut avocat în oraşul meu. În învăţământ, să recunoaştem, chiar dacă munca este foarte frumoasă, sunt bani puţini. Chiar pot să spun că este o muncă mai frumoasă decât ce fac eu acum, mai plină de satisfacţii. Nu pot să spun că eu n-aş avea satisfacţii profesionale, dar parcă nu prea poţi spune că este chiar o satisfacţie să trimiţi un om la închisoare…”

N-a vrut să fie “fata lui tata”

A terminat Dreptul la Bucureşti şi a vrut să meargă mai departe, să mai urce o treaptă: Institutul de Magistratură. “O dată încheiată facultatea, cea mai uşoară cale ar fi fost avocatura: aveam un îndrumător – pe tata – şi aveam viitorul asigurat. Însă mi-am dorit o experienţă în interiorul sistemului. Cred că de fapt am evitat să fiu privită ca fata lui tata. N-am vrut să fiu cunoscută prin prisma lui ci am vrut să mă realizez prin propriile puteri. Sincer, n-am crezut că am să intru la Institut din prima şi eram pregătită pentru ce era mai rău. Dar am intrat şi, din acel moment, am căpătat încredere în mine. Tot timpul păstrasem în mine o doză de neîncredere, dar de atunci am lăsat-o în urmă.”

Mai aproape de oameni

După doi ani frumoşi şi plini, printre colegi deosebiţi, în 2003, Elena a ales să fie procuror. “Am fost tentată la început de meseria de judecător, dar mi-a părut mai ruptă de lume, de oameni. Ca procuror, însă, intri în contact direct cu infractorii, cu poliţiştii şi cu modul în care se realizează ancheta. Ca judecător trebuie să ai o atitudine mai formalistă, fără detalii ale cazurilor. Poate că uneori ai vrea ca pe unii inculpaţi să-i audiezi mai amănunţit. Ei bine, ca judecător nu poţi. Ca procuror, da. Îmi place să vorbesc cu ei în afara anchetei, să le ascult poveştile de viaţă, să înţeleg de ce au ajuns aici, să-i cert şi să încerc să-i fac să înţeleagă încotro duce drumul pe care au pornit. Cred mult în latura aceasta preventivă. Eu am de-a face cu infractori mărunţi, care vin din medii rău famate şi pentru care condiţiile din penitenciar sunt mai bune decât cele de acasă. Cel mai trist este atunci când am în faţă, în anchetă, minori. Unii înţeleg ce vreau să le transmit, alţii nu. Finalitatea actelor lor se pierde în instanţe şi noi, procurorii, nu mai aflăm ce s-a întâmplat cu ei, dacă au ajuns sau nu la închisoare. Dar uneori mi se mai întâmplă să mă trezesc gândindu-mă la câte un caz. Am un principiu de la care nu vreau să mă abat, care este un motto pentru mine: mai bine laşi liber un infractor decât să închizi un om nevinovat. Infractorul, la un moment dat, se va trăda singur şi tot la închisoare va ajunge. Dar unui om nevinovat nu-i mai poţi da anii aceia înapoi…”

Rămas în memorie

E greu de dus povara aceasta, a gândurilor? Fără autocontrol poate că da. “Este important să fii obiectiv, ca să nu te atingă nimic din ce vezi şi auzi, altfel n-ai mai avea somn noaptea. Poate un singur caz, până acum, m-a afectat mai mult decât, să zicem, îmi permit: un minor care la audiere mi-a spus că este bolnav de SIDA şi mi-a justificat fapta prin aceea că nu mai are mult de trăit şi este lipsit de importanţă pentru el cum îşi va petrece anii rămaşi. Oricum l-am certat şi am încercat să-l conving că trebuie să lase o amintire frumoasă în urma lui. Nu ştiu cât efect a avut. Nu mai ştiu nimic despre el, pentru că nu am finalizat eu ancheta.”

Viaţa personală e cea mai importantă”

Între viaţa profesională şi cea personală, Elena a tras o linie imaginară, separându-le. “Am ajuns la concluzia că viaţa personală este mai importantă. E important ca atunci când ajungi acasă să găseşti un om care să te înţeleagă – fie şi pentru faptul că ajungi târziu -, să simţi că nu eşti singur pe lume. Din fericire, iubitul meu este şi el din acelaşi sistem. Dar nu ducem cu noi acasă problemele de serviciu. E adevărat, uneori mai avem dosare, cazuri asupra cărora avem discuţii şi dispute. Dar foarte rar. Şi prietenii noştri sunt tot din sistem, dar la întâlnirile noastre discuţiile profesionale sunt interzise printr-o… lege interioară.”

Chiar dacă timpul liber este puţin şi trece repede, Elena ştie şi poate să-l folosească bine: mergând la film, ieşind la restaurant sau la concert cu prietenii, citind sau pur şi simplu uitându-se la televizor. Dar cel mai mult iubeşte călătoriile. “Când plec într-o altă ţară, nu vreau să pierd nimic. Vizitez aproape totul, aşa încât la întoarcere sunt mai obosită decât eram când am plecat.” Iar la întoarcere o mai aşteaptă cineva drag: un ghemotoc drăgălaş de blană, Pufi, motanul ei persan, răsfăţatul “domnișoarei procuror”.

Trei zile, trei femei, trei povești: Carmen (I)

Carmen

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Dacă lumea se mişcă, mă mişc şi eu”

Hotărâtă. Ambiţioasă. Dârză. Perfecţionistă. Haioasă. Înţelegătoare. Altruistă. Aşa este Carmen (41 ani) pentru toţi cei care o cunosc. O femeie care după un mariaj eşuat a pătruns într-o lume mai mult… masculină, croindu-şi cariera după tipare proprii. Tipare, de la “Tipografie”.

Carmen s-a căsătorit de foarte tânără, la 18 ani, puţin după majorat. Peste doi ani venea pe lume Alexandru. După alţi trei ani, tânăra mămică deja divorţa. “Soţul meu se împrietenise cu alcoolul. Nu făcea acasă scandal, nu era violent, dar ştiam că patima aceasta, în timp, degenerează. Şi schimbă oamenii, ireversibil, în rău. Aşa că am preferat să mă despart de el. A fost un divorţ civilizat, ne-am dus la tribunal ca şi prieteni. La termenul la care s-a dat hotărârea chiar îmi amintesc că, după înfăţişare, l-am invitat la noi (locuiam cu mama) la masă.”

Viaţa de după divorţ

Imediat după divorţ, la 23 de ani, Carmen a dat copilul la grădiniţă şi s-a angajat. De-acum avea dublu-rol: era şi mamă, şi tată pentru Alexandru. A început ca tipograf necalificat, la legătorie. Muncă manuală, migăloasă. “Lucram şi program prelungit, şi câte 12 ore, şi de noapte. La început meseria asta nu mi-a plăcut deloc. Dar după două luni am început să-i simt farmecul. Era ca o provocare pentru mine.”

Timp de trei ani a tot învăţat, a tot acumulat. S-a calificat la locul de muncă în legătorie, dar a şi furat meserie de la colegi: a început să înveţe tot mai multe tehnici de tipărire de la maşinişti. “Este o vorbă care spune că dacă schimbi locul schimbi şi norocul. Asta am făcut şi eu. Şi asta s-a întâmplat. Am plecat la altă tipografie şi am fost propusă ca şef de legătorie, cu 20 de oameni în subordine. Şi n-aveam decât 27 de ani…”

Noul patron cu siguranţă că i-a văzut potenţialul şi a crezut în ea, aşa că a trimis-o, pe banii firmei, la şcoala de maiştri. “Au fost trei ani grei: servici, copil, şcoală şi un tată grav bolnav, imobilizat la pat, care trebuia îngrijit, la un alt capăt al Bucureştiului. Le-am trecut şi pe astea, pentru că am pariat cu mine. Că a fost greu s-a văzut, pentru că am terminat şcoala de maiştri a doua în promoţie, deşi am vrut să fiu prima.”

Muncă şi distracţie

A urmat o altă etapă, o altă treaptă, mai sus: devenise maistru tipograf, conducea 50 de persoane şi avea…doar 30 de ani. “Este o perioadă de care îmi amintesc cu mare plăcere. A fost greu dar şi frumos. Aveam un tonus extraordinar. Munceam câte 10 sau chiar 12 ore pe zi, dar aveam timp şi pentru prieteni. Îmi amintesc că adesea de la servici plecam seara la petreceri care ţineau până în zori, iar dimineaţa mă întorceam la servici pentru alte 10 ori 12 ore de muncă. Şi nu simţeam oboseala. Ani la rând n-am ştiut ce înseamnă concediu, zi de naştere sau sărbători legale. A contat foarte mult şi colectivul. Eram practic ca o familie. Ne ştiam unii altora problemele, ne sfătuiam, ne ajutam. În toate felurile, chiar şi financiar. Iar când aveam comenzi urgente nu se mai ţinea cont cine este şef şi cine este simplu angajat. Munceam toţi cot la cot, contra cronometru. În meseria asta termenul de predare nu este doar o zi ci şi o anumită oră. Termen care trebuie respectat, dacă te respecţi ca firmă, ca profesionist.” Într-adevăr, Carmen a creat legături de familie cu mulţi dintre colegii ei din acea vreme. Numai câtor cupluri le este naşă de cununie… Toată lumea o iubea pentru că era mereu pusă pe glume. Chiar şi când îşi ieşea din pepeni şi îşi certa subordonaţii, avea un farmec al ei şi nu te puteai supăra pe ea.

Nu mă opresc aici!”

Evoluţia ei profesională, spre care şi-a canalizat toată energia, nu s-a oprit în acest punct. A vrut să mai încerce ceva, ceva nou. Şi s-a transferat la un alt loc de muncă, tot în branşă, dar uşor diferit: la servicii tipografice. Voia să-şi extindă cunoştinţele, să ştie totul despre meseria aceasta atât de complexă. A făcut pasul şi bine că l-a făcut: este director de producţie. Şi “General” peste 80 de bărbaţi care nu-i ies din cuvânt. Telefoanele ei mobile sunt deschise nonstop mai ales pentru problemele de servici. Sună ziua dar sună şi noaptea, indiferent de oră, fie că este două, patru sau cinci dimineaţa. La cinci dimineaţa are, însă, şi o altă îndatorire pe care de bunăvoie şi-a luat-o, tocmai ca să fie sigură că treburile merg strună la servici. “Imediat cum mă trezesc eu încep să-i sun pe mai tinerii mei colegi, ca să-i trezesc. Am avut şi eu vârsta lor, am mers şi eu nopţile la petreceri şi ştiu cum este. Îi sun ca să le dau apelul de dimineaţă, să mă asigur că vor veni la timp la servici.”

O persoană mai comodă, mai uşor de mulţumit, ar spune că a atins un prag atât de înalt încât de-acum se poate relaxa. Nu e şi cazul ei. “Încă nu mă simt o femeie împlinită. De fapt sunt, dar numai în plan personal. Fiul meu, Alexandru, îmi dă toate motivele să fiu. În schimb în plan profesional vreau mai mult şi nu am de gând să mă opresc aici. Nu ştiu ce voi mai face, dar cu siguranţă că va mai urma ceva. Dacă lumea şi societatea nu stau în loc, nici eu n-am să stau!”

Cât mai accepți să fii victimă?!

Domestic violence

Nu cred să fie persoană care să nu cunoască direct sau să nu fi auzit de un caz de violență în familie. Conform celor mai recente date statistice, de anul trecut, 79% dintre victimele violenței în familie sunt femei, iar majoritatea agresorilor (92,3%) sunt bărbați. Obișnuiesc să îmi leg articolele de pe acest blog de întâmplări și personaje reale. Nu sunt și nu am fost niciodată o victimă a acestui tip de violență, deci nu pot da o tușă personală articolului de față. Da, cunosc cazuri, dar nu este moral să le fac eu publice. Și nici nu este acesta scopul articolului. Scopul principal este acela de a oferi informații de maximă importanță pentru victimele violenței în familie, pentru acele victime care REFUZĂ SĂ MAI FIE VICTIME. Cu părere de rău (aș zice mai degrabă cu ciudă) trebuie să mai spun că am convingerea fermă că multe persoane aflate în această postură vor continua să rămână supuse agresorilor lor, din motive pe care numai ele le știu și pe care niciodată nu le voi putea înțelege și valida. Doresc să insist și să transmit acelor persoane care vor citi articolul că nimeni nu le va putea ajuta dacă ele însele nu doresc și permit să fie ajutate. Nimeni, niciodată, nu va aduna probe în locul lor, nu va solicita ordin de protecție în locul lor și nu va face demersuri în locul lor pentru a ieși din mediul violent sau de sub autoritatea agresorului. Acceptarea compromisului și a violențelor nu vor face decât să crească și mai mult puterea agresorului asupra victimei.

Informațiile pe care le voi reda mai jos sunt extrase din GHIDUL PRACTIC PENTRU VICTIMELE VIOLENȚEI ÎN FAMILIE, o broșură care conține mult mai multe informații decât cele pe care le voi furniza eu aici. Recomand persoanelor interesate, care doresc să afle mai multe lucruri sau care – mai ales! – au nevoie de sprijin, să se adreseze ASOCIAȚIEI ANAIS fie la numerele de telefon 0736.380.879, 021.210.89.62, fie prin email la contact@asociatia-anais.ro. De asemenea, informații despre activitățile asociației puteți găsi atât pe site www.asociatia-anais.ro cât și pe paginile Facebook – Asociația ANAIS sau Asociatia Anais. Această asociație oferă gratuit consiliere și îndrumare socială, consiliere juridică cu privire la drepturile victimelor violenței în familie, consiliere psihologică și psihoterapie pentru victimele violenței în familie (femei, bătrâni și copii), consiliere psihologică/psihoterapie pentru victimele abuzului sexual în care agresorul nu este partener, psihoterapie suportivă de grup pentru femeile diagnosticate cu cancer de sân sau de col uterin (și nu numai).

ghid

Repet și subliniez, informațiile de mai jos sunt doar câteva, selectate de mine, pe care le consider de maximă importanță pentru o victimă care decide să schimbe situația în care se află.

CE TREBUIE SĂ FACĂ O VICTIMĂ CÂND CONȘTIENTIZEAZĂ CĂ ASUPRA EI SE EXERCITĂ VIOLENȚE FIZICE, PSIHICE, SEXUALE, EMOȚIONALE ORI PSIHOLOGICE, ECONOMICE, RELIGIOASE DE CĂTRE UN MEMBRU AL FAMILIEI?

Victima trebuie să își procure probe pentru dovedirea actelor de violență.

Victima are ca instrument de apărare ORDINUL DE PROTECȚIE, care:

  • se emite la cererea victimei de către instanța de judecată;

  • se emite în regim de urgență – în maxim 72 de ore de la depunerea cererii în instanța de judecată;

  • este scutit de taxa de timbru;

  • se emite pe o durată de maxim 6 luni;

  • este executoriu și se pune în aplicare de îndată de către organele de poliție;

  • dacă pericolul persistă, victima poate solicita un nou ordin de protecție, având nevoie de probe cu privire la continuarea actelor de violență.

Încălcarea ordinului de protecție constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an. Împăcarea părților (ca urmare a retragerii plângerii penale) înlătură răspunderea penală. Ca urmare, atunci când victima își retrage plângerea, agresorul știe că are putere absolută asupra ei.

Ordinul de protecție este un instrument legislativ prevăzut de Legea 217/2013 republicată, cu modificări, și are ca scop protejarea persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Efectul ordinului de protecție trebuie să fie înlăturarea stării de pericol. Prin ordinul de protecție instanța poate să dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe măsuri – obligații sau interdicții – dintre următoarele:

  1. Evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate.

  2. Reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei.

  3. Limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune, atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima.

  4. Obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședință, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate.

  5. Interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic.

  6. Interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima.

  7. Obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute.

  8. Încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.

Prin aceeași hotărâre, instanța poate dispune și suportarea de către agresor a chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială. De asemenea, pe lângă oricare dintre măsurile de mai sus, instanța poate dispune și obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

CARE POT FI PROBELE PE CARE VICTIMA AR TREBUI SĂ LE PREZINTE INSTANȚEI DE JUDECATĂ PENTRU A PUTEA OBȚINE UN ORDIN DE PROTECȚIE?

Probele pot fi:

  1. Înscrisuri

    Pentru dovedirea actelor de violență la care a fost supusă victima, trebuie să prezinte instanței mai multe probe, cum ar fi:

    * Acte medicale din care să reiasă că a suferit traume fizice (certificat medico-legal, expertiză medico-legală, alte documente emise de unități spitalicești);

    * Dovada înregistrării plângerilor penale la Poliție (numărul de înregistrare) sau la Parchetul de pe lângă Judecătoria unde are domiciliul/reședința sau unde s-au petrecut faptele de violență;

    * Sesizări înregistrate la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului în vederea semnalării situațiilor abuzive, neglijării la care au fost supuși minorii;

    * Mesaje (sms-uri sau e-mailuri) trimise de către agresor din care reiese starea de conflict, amenințări, afirmații cu scopul de șantaj, limbaj vulgar, injurii, hărțuire etc (transpuse pe suport de hârtie);

    *Înregistrări audio stocate pe un CD sau transcrise de firme autorizate relevante;

    * Înscrisuri emise de bănci și nu numai din care rezultă că agresorul a restricționat sau limitat accesul victimei la orice formă de venit a familiei;

    * Înscrisuri din care rezultă că agresorul nu mai contribuie la cheltuielile familiei și/sau la întreținerea minorilor;

    * Înscrisuri din care rezultă că agresorul utilizează veniturile familiei la jocurile de noroc, pariuri sportive sau droguri;

    * Raport sau fișă de evaluare psihologică ori psihiatrică din care rezultă traumele psihice suferite de victimă și/sau minori și eventualele tratamente urmate;

    * Înscrisuri medicale care atestă eventuale afecțiuni psihice ale agresorului;

    * Dovada existenței unei condamnări sau sancțiuni cu amendă aplicate agresorului pentru alte acte de violență sau alte infracțiuni sau contravenții;

    * Martori care pot să ateste existența unor acte de violență, persoane care au fost de față când s-au exercitat acte de abuz fizic, verbal, amenințări, persoane care cunosc îndeaproape situația familială, care au sprijinit victima în rezolvarea problemelor cu agresorul sau care au văzut-o lovită. Nu toate instanțele încuviințează să fie audiați martori rude ale victimei. ATENȚIE! Descendenții indiferent de vârstă (ex. copii, nepoți) nu pot fi audiați ca martori.

CUI TREBUIE SĂ SE ADRESEZE VICTIMA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE?

Dacă victima poate dovedi existența unor acte de violență, se poate adresa unui ONG, Direcțiilor de asistență socială, unui avocat, poliției sau direct instanței de judecată.

Victima va completa formularul tip pentru cererea de emitere a ordinului de protecție. Instanța, în funcție de probele administrate, va respinge sau va admite în tot sau în parte solicitările cerute de victimă.

UNDE SE POATE DEPUNE CEREREA PENTRU EMITEREA UNUI ORDIN DE PROTECȚIE?

Cererea pentru emiterea unui ordin de protecție se depune la Judecătoria de pe raza teritorială în care își are domiciliul sau reședința victima, chiar dacă locuiește la adresa respectivă fără forme legale.

CARE SUNT TAXELE PENTRU EMITEREA ORDINULUI DE PROTECȚIE?

Pentru emiterea ordinului de protecție nu se plătește taxă de timbru. La cerere, victimei i se poate acorda asistență sau reprezentare prin avocat. În situația în care cererea privind emiterea ordinului de protecție este respinsă de către instanța de judecată, aceasta poate să oblige victima la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul apărătorului pârâtului.

Dacă cererea privind ordinul de protecție este respinsă, victima poate ataca cu apel hotărârea judecatorească în termen de 3 zile de la pronunțare dacă a fost cu citarea părților și de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor. Instanța de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DUPĂ EMITEREA ORDINULUI DE PROTECȚIE?

După emitere, ordinul de protecție se comunică de către instanță: victimei, agresorului și, în maxim 5 ore de la emitere, organelor de poliție de la domiciliul victimei și agresorului.

CINE PUNE ÎN EXECUTARE ORDINUL DE PROTECȚIE?

Ordinul de protecție se pune în executare după caz de către poliție. Pentru punerea în executare a ordinului de protecție, polițistul poate intra în locuința familiei și în orice anexă a acesteia, cu consimțământul persoanei protejate sau, în lipsă, al altui membru al familiei. Organele de poliție au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă hotărârea și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

CE POATE FACE VICTIMA ÎN CAZUL ÎN CARE AGRESORUL ÎNCALCĂ ORDINUL DE PROTECȚIE?

În cazul în care agresorul încalcă ordinul de protecție, victima trebuie să apeleze serviciul de urgență 112 și să menționeze că este beneficiara unui ordin de protecție pe care agresorul l-a încălcat. În această situație intervenția organelor de poliție este mult mai rapidă.

Victima trebuie să facă plângere penală pentru încălcarea ordinului de protecție întrucât este o probă în avantajul ei pentru obținerea unui nou ordin de protecție.

CUM SE POATE PROTEJA VICTIMA PÂNĂ LA OBȚINEREA ORDINULUI DE PROTECȚIE?

Aceasta se poate caza, împreună cu copiii minori, într-un adăpost/centru pentru victimele violenței în familie, la rude, prieteni, cunoștințe etc.

Acolo am fost, unde trebuia să fiu

Ca să împlinească un vis, o dorință, unii oameni pornesc în pelerinaj spre Camino de Santiago, un drum de 1000 de km care se străbate, cu chin, pe jos. Anul acesta mi-am împlinit un vis, dar pe un alt drum, către o altă destinație. Și nu mi l-am propus, n-a fost obiectivul meu, din simplul motiv că nici măcar nu am visat că o să ajung acolo. M-am trezit pe drumul acela. Și mi-am dat seama că voi ajunge acolo când eram deja foarte aproape de el.

Am trecut pe lângă trecut

În viață se spune că toate se întâmplă cu un rost, că nimic nu e întâmplător. Așa și este. M-am convins încă o dată. Altă explicație nu găsesc pentru faptul că, acum, la 48 de ani ai mei, după trei generații, sunt prima care ajunge pe pământul în care îmi sunt rădăcinile. Să descriu ce am simțit? E imposibil. Am tăcut și-am consumat în mine miracolul pe care nimeni dintre cei în preajma cărora mă aflam în acea călătorie nu l-ar fi înțeles așa cum l-am înțeles eu. N-aveau cum. N-aveau.

După o noapte petrecută la Atena, a doua zi de dimineață – după întregirea delegației – am pornit la drumul a cărui destinație finală trebuia să fie insula Ithaca. Da, da, legendara Ithaca a lui Ulysse și-a Penelopei cea îndelung răbdătoare. Un drum lung, realmente lung. Cu autocarul, pentru început, vreo patru ore. Am trecut peste Istmul Corint și-am tot mers de-a lungul nesfârșitelor livezi de portocali, lămâi și măslini în pârg. Și-atunci, pe drumul acela, mi-a trecut rapid prin fața ochilor un indicator. Atât de rapid încât nu am fost sigură că am văzut bine ce-am văzut. Am așteptat cu ochii fixați în depărtare, să văd indicatorul din timp, să pot fi sigură de ceea ce scrie pe el. DA! PATRAS! Vom trece prin Patras! Mi-am simțit tot trecutul în vene și capilare, au țipat în mine strămoșii, și – Doamne! – eu trebuia să rămân liniștită, să nu mă manifest, să nu creadă un autocar plin cu oameni, colegi de breaslă, că sunt dusă cu capul, deși în el îmi explodau jerbe de artificii multicolore.

Maria din Patras

În albumul familiei există doar două fotografii care să mărturisească ce urmează să scriu. Amândouă vechi, una chiar mai veche decât cealaltă. În cea mai veche dintre ele: Maria și Ghiță Ionescu. Ea grecoaică, din Patras, el român, din Galați. Străbunicii mei pe linie maternă.

strabunicii

Maria și Ghiță au avut 11 copii, unul dintre ei fiind Vasile. Bunicul meu. Care a fost pe front, în războiul din 44, dar niciodată în Patras. Bunicul meu care a trăit aici, în București, și toată viața lui a făcut torturi și prăjituri. Bunicul meu care o singură dată mi-a vorbit despre Grecia, și atunci în glumă. Mi-a spus ca aici caprelor li se pun ochelari cu lentile verzi, ca să să creadă că mănâncă iarbă atunci când rod piatră. Eram prea mică să înțeleg gluma asta amară.

bunicul armata

bunicul civil

Una dintre surorile bunicului, Zoe, s-a măritat cu un grec, Aristotel Konstandatos și a trăit până la sfârșitul vieții, cu el, în Patras. Se întorsese roata… Soarta a făcut pentru ea în așa fel încât să se întoarcă și să rămână în locul de unde nici măcar nu plecase. Și-a urmat dragostea, e drept, dar cred că urlase în ea și vocea sângelui. N-am cunoscut-o pentru că nu s-a mai întors niciodată în România. Avem o singură fotografie cu ei amândoi, făcută pe 14 noiembrie 1966, în parcul din fața blocului în care locuiau și trimisă bunicului meu, cu toată dragostea și dorul ei de soră.

Zoe

verso zoe

Mi-ar fi plăcut să văd Patrasul și să-i miros pământul. Nu, plăcut este puțin și incorect, și incomplet spus. Dorit? La fel. Nu cred să existe cuvântul care să exprime și să cuprindă în el sentimentul din mine. Cuvântul nu are formă, este un ceva ce înțeleg doar cei care trăiesc această experiență. Trag nădejde că viața nu o să-mi ia povestea asta, așa, neterminată.

Pământ și apă

Drumul nostru s-a mutat de pe pământ, pe apă, și un feribot ne-a dus în Kefalonia. Iar de acolo am plecat către Ithaca din micuțul și liniștitul port Sami, cu un alt feribot. Nu înainte de a-mi amăgi foamea cu o bucată zdravănă de spanakopita. M-am mânjit la gură, mi-a și căzut din gură, am vorbit mâncând, am râs, m-am înecat, am fumat, am sărit, m-am învârtit pe călcâie, am tropăit de nerăbdare, am făcut poze, m-am văitat de sete. Pentru toate astea mi-au fost de ajuns doar 20 de minute.

sami port

feribot

Simplitatea din măreție

Când am ajuns în Vathy, capitala insulei Ithaca, soarele se îmblânzise mult, mai avea nițel până să meargă la culcare. Ne-a ieșit în cale, ca o gazdă bună, liniștea golfului pe marginea căruia, construită asemeni unui amfiteatru, moțăie această așezare. Am mâncat souvlaki și tot ce ne-a fost pus pe masă. Mâncarea grecilor nu e doar pentru a potoli foamea, nu e doar combustibil pentru organism. E bucurie și tihnă, e plăcere vinovată și irezistibil păcat.

Soarele a coborât ca să se culce iar noi am urcat tot pentru asta. Până în Frikes, sătucul cu cel mult 100 de locuitori, aflat la 20 de km de Vathy. Acolo, în modesta Pensiune Nostos, am mâncat cea mai bună pâine din viața mea. Caldă, vârtoasă, galbenă de la uleiul de măsline cu care o frământase proprietara pensiunii dis de dimineață, cu coaja crocantă, dulce, dumnezeiesc de bună. Cu unt gras întins pe ea am mâncat-o. Ce altceva în afara ei și-a unei cești de cafea să-mi mai trebuiască? Ce?!

paine

Poate doar lingura zdravănă de iaurt gros și polonicul de fructe proaspete, tăiate cuburi, peste care desenezi arabescuri din mierea în care soarele insulei și-a pus raze la păstrare. Și puținele minute de trândăveală de după micul dejun, doar atât îmi trebuia și iată aveam tot ce-mi doream.

la copac

În Frikes nu prea vin turiști. Este un loc prea simplu, cu o viață prea liniștită. Ei nu asta caută în Grecia, nu la asta se așteaptă. Vreo trei magazine – dintre care două de suveniruri -, două terase și o tavernă, toate în portul micuț și la fel de liniștit, în care fie îți auzi gândurile, fie behăitul caprelor libere să hoinărească prin pădurea de pini și chiparoși. Asta poate oferi Frikes. Trebuie doar să îți dorești asta.

sus la noi.jpg

debarcaderde sus

eu in port Frikes

Încă un semn

Nu, nimic nu e întâmplător. Lucrurile se leagă între ele și se împletesc până pricepi că ești unde trebuia să fii odată și-o dată, poate singura dată. În zorii celei de-a treia dimineți, din portul Frikes am plecat cu iahturile spre Kefalonia. Marea Ionică ne-a făcut cadou spectacolul delfinilor jucăuși și-al valurilor care să ne legene mai mult decât unii dintre noi și-au dorit. Ne-am dat cu totul soarelui, vântului, apei și albastrului. Eram unde trebuia să fiu. Și dacă Aris, skipperul iahtului în care m-am urcat era din Patras, înseamnă că da, eram unde trebuia să fiu. Și dacă m-a lăsat, pentru o bucată bună de drum, să stau la cârma lui Sun Odysee, înseamnă că eram exact unde trebuia să fiu. Și că toate au venit și s-au întâmplat așa cum trebuia, pentru că eram acolo să-mi primesc și împlinesc ce era de primit și de împlinit.

cu Aris

la carma

Să știți că am trecut în grabă pe la voi

Drumul acesta pe apă a dus într-un loc de o frumusețe care vine peste tine ca o viitură pe care nu o poți înfrunta. Închid ochii și îl văd iar și iar. E în mintea mea, e în pupilele mele, așa cum zice-se că rămâne pe retina victimei imaginea criminalului său, ca o fotografie. Tot un golf, dar altfel de golf. Tot un port, dar altfel de port. Pentru mine, altfel. Cochet? Discret? Copleșitor de alb-albastru? Toate la un loc? Nu. Mai mult de-atât. Ca o lume într-un terariu și totodată într-un acvariu. Dacă aș fi putut opri timpul și să fac din el o carte poștală, atunci și acolo l-aș fi oprit. Flash-uri: bătrânul lup de mare care ne-a întins mână să pășim de pe iaht pe chei, terasa cu scaune albe și fețe de masă bleu, străduța îngustă, cu trepte, dintre două clădiri. Am fost exact acolo unde trebuia să fiu. Și pesemne că – în pământul ăla, în apa aia, în pietrele și-n zidurile alea, în soarele ăla – în Camino al meu, o fi fost cu mine și străbunica. Maria.

Fiscardo

lup mare

terasa fiscardo

stradaingusta

Tatuare sau tratare? Care e câștigătoare?

cutie

N-am sprâncene frumoase. Nu-s nici dese, nici bine conturate. Și nici egale ca lungime. Și nici nu reușesc niciodată să mi le pensez așa încât să fie gemene. Asta pentru că sunt nițel chioară și e complicat să faci operațiunea asta când te împiedici de benoacle. Acum să nu credeți că sunt vreun monstru:)))) UEAAAAAA!!! Dar dacă aș vrea, aș putea deveni. Știu o cale sigură: tatuare contur plin. Am văzut eu niște exemplare cu sprâncenele tatuate, ceva de vise rele. Am și pe Facebook. La prieteni.

Mi-e tare greu să înțeleg apetitul ăsta pentru sprâncene desenate, care arată atât de nenatural. Din ce văd pe stradă, la televizor și pe Facebook, trag concluzia că există un model preferat de tatuaj al sprâncenelor. O avea el vreo denumire, dar cum nu sunt pasionată de treaba asta, nu o știu. Arată ca două bucăți de rejansă care se pune la tivul pantalonilor. Ca și cum cineva, cu o tăietură fermă de foarfece – clac! – i-a făcut felul rejansei luate la metru de la mercerie, după care i-a lipit-o fetei deasupra ochilor. Rezultatul: orci în toată puterea cuvântului și-a ficțiunii filmului. Că indiferent de tenul sau culoarea părului sprâncenele astea tatuate sunt negre tuci, asta deja are putere de lege. Am căutat să exemplific. Eu de modelul ăsta de mai jos zic.

foto 1

foto2

Și-am mai văzut unul, dar parcă nu-i la fel de săritor-străpungător în ochi. Pe modelul ăsta l-am denumit ”Lipitoarea”. Așa-i că seamănă?

foto3

De ce își fac fetișoarele astea tinere sprâncene caricaturale (zi micropigmentate, că sună cool), parol că nu pricep. Adică na, pot să înțeleg dacă aveau defecte din fabricație, gen fire lipsă, goluri evidente… Dar chiar și-așa. De ce să te pocești ireversibil dacă n-ai încercat variante specific umane? De exemplu serul Bonilash® pentru sprâncene, care ajută la creșterea și îndesirea lor. De ce să le desenezi/colorezi când poți să le stimulezi creșterea, să previi căderea, să le hrănești și hidratezi? Ce, dacă îți cade părul de pe cap îți tatuezi cosițe pe țeastă?! Sau folosești tratamente? Vezi?! E cam tot aia și cu sprâncenele, că tot fire de păr sunt și acolo.

Uite, asta mică, Miki, suferă că sprâncenele ei nu sunt cum și-ar dori. Și cu bucurie a acceptat să folosească serul Bonilash pe care i l-am dat. Eu i-am făcut poză la începutul tratamentului și acum stau cu ochii pe ea să-l termine și să văd rezultatul. Tot ce are ea de făcut este ca în fiecare seară, după ce tenul a fost demachiat, pe pielea curată și uscată, să folosească serul. Trebuie doar să dea cu aplicatorul, din interiorul către exteriorul sprâncenei. Sau în golurile alea care o disperă pe ea. Și dacă are rezultate o s-o strig ”Miki Albulescu”!:)))

Miki

tub