A spus Radu că sunteți îngeri

angel-218202_1280

Am crezut în oameni, apoi m-am îndoit de ei și din nou am crezut. M-am temut că am devenit egoiști, individualiști, insensibili. Și de mine m-am îndoit. Am crezut că cei pe care viața îi izbește de stabilopozi și care nu simt nisipul sub tălpi sunt prea preocupați să respire și să înoate ca să se salveze. Am crezut că cei care au pământul la picioare stau pe ponton și se bucură de soare, cu ochii închiși, fără să vadă cum cineva, jos, e tras la fund de curenți. Și că nici unii, nici ceilalți, n-au ochi să-i vadă pe cei care – pe jumătate vii, pe jumătate morți – plutesc pe ape tulburi. Așa am crezut eu. Port vina de a fi judecat aspru, la grămadă. Bine că m-am înșelat și am aflat că sunt ochi care privesc și de jos în sus, și de sus în jos. Și mâini care se prind una de alta. Și gânduri care pleacă de la unul la altul. Și o grijă pe care am împărțit-o între noi, și minute din viața noastră în care am avut aceeași preocupare.

Știu că fiecare a vrut să poată face mai mult decât a putut. Știu și că drumul e abia la început. Că va mai dura ceva vreme până voi fi absolut încredințată că naufragiatul nostru este în deplină siguranță și că nimeni și nimic – dintre cele văzute sau nevăzute – nu îl mai pot amenința, nici din trecut, nici din prezent. Cel mai important lucru este acela că nu s-a uscat sufletul în noi, că ne pasă, că auzim și vedem. Că încercăm. Că putem.

Ai mei, cei cu care am comunicat în permanență în aceste aproape două săptămâni în toate modurile posibile – personal, telefonic, pe Facebook, la ora asta deja știu. Dar mă simt din nou datoare față de cei care nu știu și vor să știe. Pentru că și lor le-a păsat, pentru că și ei au fost cu gândurile lângă noi, fie și numai în minutul în care au citit povestea lui Radu. Statistic și rece, așa cum arată graficul WordPress, un minut și 47 de secunde. Atât a durat să fie citită postarea din 22 februarie. Pentru acele 107 secunde, VĂ MULȚUMESC! Au fost secunde de aur!

Prietenul nostru a obținut locul semipermanent în adăpost. Prietenului nostru i-a fost întinsă o mână caldă și bună. Cea a Luminiței Rădulescu. Toată povestea asta a demonstrat că lumea este, într-adevăr, mică. Dar că în ea trăiesc și oameni mari. Am o listă de oameni dragi cărora vreau neapărat să le mulțumesc:

Cătălin Burlacu, Monica Tăutul (Samusocial), Diana Nițulescu, Luiza Coman, Marina Bădulescu, Iulia Roșca, Marius Huc, Cristina Lițescu, Ioana Dinu, Anamaria Caliniuc, Andreea Munteanu, Bogdan Pavel, Cristian Anghelache, Carmen Bulic, Suzana Făcăianu, Gabriela Tudor, Georgeta Ghidovăț, Liana Șega. Dacă am uitat pe cineva, îmi cer iertare. Sunt persoane care au participat în diverse moduri: activ, cu sugestii de soluții și disponibilitate de ajutor sau măcar cu un gând bun și încurajări. Pentru mine toate au contat. Și nu în ultimul rând mulțumesc Luminiței Rădulescu. De la care vine lumina, așa cum o spune și numele ei. Mai vreau să mulțumesc Marilenei Ganea și Juliei Preda, două doamne pe care le-am cunoscut pe Facebook cu acest prilej și care, de asemenea, și-au oferit ajutorul. VĂ MULȚUMESC! Tuturor celor care ați citit cele două postări despre Radu (am văzut, ați fost mulți, graficul o dovedește) dar cărora nu vă știu numele, VĂ MULȚUMESC. Ați fost 600. Fiecare i-ați oferit lui Radu 107 secunde din viața voastră. Asta înseamnă, în total, 64.200 de secunde. Adică 1.070 de minute. Adică aproape 18 ore în care voi toți v-ați gândit la el. VĂ MULȚUMESC!

Tuturor o să vă spun ce mi-a scris Radu aseară, pentru că vă este adresat și vouă: “Am întâlnit demoni, acum întâlnesc îngeri.”

Cum înveselești un biet ghiveci

ghiveci fetru

Cred că e primăvară. Fără să mă mir dacă iarna s-ar mai zvârcoli nițel chiar și în martie, totuși e ca și dusă. În week-endul ăsta care vine nu o să am timp de bricolat, dar în următorul neapărat vreau să fac ceva. Nu știu exact ce, dar trebuie să fie ceva frumos, ceva care să o omagieze pe domnișoara-primăvara.

Acasă, pe pervaz, mi-a înflorit Violeta (de Parma). Și la servici. Pentru că ghiveciul în care stă, săraca, e tare urâțel și trist, m-am gândit să îl îmbrac într-o hăinuță veselă. Am căutat o idee până am găsit-o și mă bucur să o împărtășesc cu voi. Aveți nevoie de două bucăți de pâslă verde (una verde deschis și cealaltă un verde mai închis), fir de ață/lână verde și culori tempera.

Bucata de pâslă verde deschis o folosiți pentru a înfășura ghiveciul în ea, dar nu înainte de a festona cu ață/lână marginea superioară. Din cealaltă bucată de material, verde închis, tăiați o fâșie lată care să vă ajungă să înconjurați cu ea baza ghiveciului și decupați niște raze care vor sugera iarba. Această bandă o lipiți sau coaseți de hăinuța ghiveciului.

Cu tempera în culori vii, în acord cu florile din ghiveci, pictați pe hăinuță. Aveți mână liberă să pictați ce doriți: buline, floricele, fluturi. Sau chiar forme geometrice, de ce nu?! Pe “iarbă” puteți aplica gărgărițe (se găsesc la florării, de diverse dimensiuni și costă sub un leu bucata). Mai puteți decupa floricele din diverse materiale sau puteți aplica mărgeluțe. Zic și eu… Uitați-vă la fotografie cu atenție și veți ajunge la concluzia că nu este deloc complicat. Dar cât de vesel și frumos…

Foto:pixabay.com

Eine, zwei, îți dau, da’-mi dai!

fila cec

Bunică-mea – Dumnezeu s-o odihnească! – avea o vorbă când voia să sugereze că o persoană îi este nesuferită: “Îmi e drag ca generalul Drăgănescu”. Niciodată nu am știut cine anume era Drăgănescu ăsta în afară de faptul că era un general. Pesemne din Primul sau Al Doilea Război Mondial. Care bănuiesc eu că devenise antologic. Ei, cam aceeași relație de profundă simpatie am eu cu băncile, în general. Îmi sunt chiar mai dragi decât îi era Drăgănescu lu’ bunică-mea. Și din dragostea asta profundă s-a născut în viața mea de până acum un singur credit de nevoi personale, pe care îl folosesc foarte rar și inteligent. Adică fac cumpărături cu el numai la vreme de mare ananghie, cheltuind sume rezonabile, pe care îmi permit să le pun la loc în termenul acela de grație pe care îl oferă banca fără a percepe dobânzi pentru ele. Cum ar veni mă împrumut la ei ca de la prieteni, nu de la cămătari. Adică nu se aleg de la mine nici măcar cu 10 bani în plus.

Mai am un card, de debit, în care îmi este virat salariul, la Raiffeisen. Nu mi-am ales eu banca asta, mi s-a cam impus. Altfel spus mi-am închis contul la ING fără să am vreo nemulțumire față de serviciile oferite de această bancă, ca să-mi deschid unul la ăștia ca sarcină de serviciu. În fine.

Aseară ajung acasă și găsesc un plic de la ei. Îl deschid. Cu scârbă. În el, două hârtii: o scrisoare și o filă CEC. Mă apuc să o citesc ca să văd ce morții mamelor dumnealor își doresc de la mine. Șoc! Șoc! Șoc! Nu îmi cereau nimic, îmi ofereau ei ceva. Cică mă răsplăteau pentru fidelitate! Și cum: îmi ofereau panarama aia de filă CEC (ce mârșav mod de încerca să prostești oamenii folosindu-te de inițialele unei instituții bancare respectabile, cu tradiție!) prin care aveam nesperata și nevisata ocazie de a face un împrumut la ei fără a fi necesară prezentarea vreunui document cum ar fi adeverința de venit. Adică îi doare fix la brișcă dacă eu sunt solvabilă, dacă pot returna împrumutul sau nu. Măcar să-l fac și să nu-l plătesc, că au ei ac de cojocul meu, nu?! Să lăsăm filosofia și să ne uităm puțin la cifre. Adică mai întâi la procente. Pentru fidelitatea mea, banca asta gălbejită, în nemăsurata ei dragoste pentru mine și imensul respect ce mi-l poartă, îmi acordă creditul cu o dobândă de numai 12,85%! Vă dați seama cât contăm noi pentru ei, ca și clienți? Păi să nu fi fost client, cam cu ce dobândă mi-ar fi acordat creditul ăsta?! Acum să facem și niște calcule. Împrumutul ar fi în valoare de 9.479,80 lei. (În scrisoare sunt întrebată, parșivește, dacă m-am gândit câte aș putea face cu banii ăștia. Nu pot să scriu aici ce răspuns am, dar poate fi intuit.) Returnarea sumei s-ar face în 60 de luni – adică în 5 ani -, la o valoare lunară a ratelor de 236,30 lei. Ce spui, Frantz?! Adică să-ți plătesc 4.698,20 lei dobândă la sumă, pentru că îți sunt client fidel, nu-i așa?! Cam jumătate din valoarea împrumutului, nu?! Alooo, gălbejito, cum zici tu în sloganul ăla al tău jenant? Că “Reușim împreună”? Jură-te să-ți cadă serverul și să intri-n faliment! Lasă că reușim separat. Eu să traiesc fără împrumuturi de la tine iar tu găsindu-ți alți fraieri, care să pună botul la premiul tău de fidelitate. Erfolg!

PS. Bunico, pe ăla sigur îl chema Drăgănescu? Nu cumva era general neamț și nu știai tu să pronunți în germana și i-ai adaptat numele?!

Ferea, negustor priceput!

fructe

N-am știut niciodată să fac comerț. Și nici nu vreau. Pot să înțeleg insistența celor care trăiesc din ceea ce vând, dar deși o înțeleg, n-o suport. De fapt mă scoate din minți. Mai mult de-atât, dacă cineva trage de mine să cumpăr și îmi face capul balalaică lăudându-și produsele, de-a naibii nu mai cumpăr nimic chiar dacă respectivul lucru îmi place și trebuie. De exemplu, în piață. Lasă-mă să mă plimb, să mă uit, să aleg din priviri și să mă opresc atunci când m-am hotărât ce și de unde să iau. Nu te ține după mine și nu încerca să negociezi cu mine. De ce îți pierzi timpul și încerci să îl irosești și pe al meu? Zi din prima cât vrei și dacă e un preț bun, ți-l plătesc.

Mă mai enervează atunci când intru în magazin, abia ce încep să prospectez cu privirea și duduia vine și mă întreabă, de altfel amabilă: “Pot să vă ajut?” Da’ ce-ai mămică, ți se pare că sunt neajutorată?! Că nu știu ce vreau și o să mă luminezi tu? Sau poate crezi că sunt oarbă… Lasă-mă în boii mei să mă uit, că nici n-am apucat să văd ce ai prin coșmelie!

Și ăștia de mai sus sunt aproape nimic pe lângă un aprozarist care are o prăvălie la două stații de casa mea. Între noi fie vorba, omul stă bine la imagine. Are un magazin mare, complet deschis la stradă. Adică nu are o ușă de acces ci lipsește întreaga fațadă și cuprinzi totul cu privirea. Ideea e bună. Doar că asta nu se poate decât dacă magazinul este deschis non-stop. Cazul lui. Vinde numai fructe și legume. E drept, sunt cele mai frumoase din zonă. Pe cele de la stradă, de pe trotuarul din fața magazinului, le ține în coșuri mari din nuiele, din alea autentic țărănești. Și sunt pline vârf, cum spuneam, cu marfă de calitate. În fața prăvăliei lui încerci un sentiment de belșug, de abundență. Să dea dracu’ să intri ca să cumperi ceva… Cel care vinde de dimineață până seara este chiar patronul aprozarului și s-a născut să fie negustor. Încins cu un șorț kaki, te ia în primire de cum intri: “Da domniță, poftiți! Luați sacoșa și alegeți ce doriți!” În timpul ăsta un bărbat tocmai ieșea din prăvălie spunându-i negustorului: “Bre, mata cred ca esti jidan. Că prea bine știi să-ți vinzi marfa…”

Eu voiam să iau numai niște mere și miez de nucă. Atât. S-a plimbat patronul-vânzător după mine prin magazin, mi-a povestit de afacerea lui, de greutățile lui, de fiică-sa, mi-a pus fel de fel de întrebări. Enervant dar simpatic. Însă toată conversația asta, și amabilitatea, si glumele, toate aveau un scop. Omul te lucrează psihologic. Și ia uite ce a început să mă îmbie să gust din struguri, și din ăia albi și din ăia negri, să văd eu “cât sunt de buni de zici că acum sunt rupți din vie” (întâmplarea avea loc în decembrie), că nu trebuie să cumpăr, doar să gust. Vrăjeală. Gust. Îi zic că da, sunt buni. “Haideți domniță, vă pun? Câte un ciorchine, unul alb și unul negru.” Mi-a fost jenă să îi zic nu, prea se agitase. Mi-a pus tâlharul câte doi. După aia a început cu lăudatul mandarinelor. “Dar mandarine ați luat vreodată de la mine? Miere, domniță! Mie-re! Vă pun?” Eu îii zic că nu. El: “Haideți, luați numai două, de probă. Dacă vă plac veniți mâine și mai luați.” Păi credeți că am avut timp să mă împotrivesc? Așa a făcut și cu perele. A încercat și cu prune uscate și afumate, dar cu alea nu i-a ținut. Pentru că îmi displac atât de rău încât am fost foarte convingătoare și categorică. Nici nu mai țin minte ce m-a vrăjit să mai cumpăr. Știu că am cheltuit aproape 70 de lei numai pe fructe. Nici nu am mai avut curaj să cumpăr și miez de nucă pentru că cine știe ce idei îi mai veneau. Când am reușit să mă smulg din plasa țesută de negustor, înainte să ies din raza lui vizuală, conducându-mă până la ușa m-a întrebat cu o voce umilă: “Domniță, dar mai veniți să cumpărați de la mine și altădată, da? Nu v-ați supărat pe mine, nu-i așa? Că decât să plecați supărată pe mine mai bine vă dau banii înapoi pe tot ce ați luat și asta să-mi fie mie paguba. Șmecher omul, v-am zis eu. Cât de nesimțită să fi fost și să-i fi luat banii? Parcă el nu știa că nu o să fac asta… Adevărul este că trec zilnic prin fața magazinului dar nu mai intru nici să mă pici cu ceară. Și de câte ori trec pe acolo, în magazin nu-i picior de cumpărător. Iar negustorul stă la intrare, cu mâinile în buzunarul șorțului, așteptând precum păianjenul să prindă o muscă în plasa lui. Eu una am încheiat orice ghișeft cu el.

Foto: http://www.pixabay.com

Ați auzit de nutriție holistică? Nici eu!

Oprisan

Periodic, la intervale relativ scurte de timp, țin câte un regim. Pentru că dintotdeauna am avut niște kilograme în plus, pe stoc. De dat. Nu le-a vrut nimeni. Și nici ele nu au vrut să plece de la mine. Ba s-au înmulțit, nenorocitele. Cu anii. Și dacă zic că s-au înmulțit asta înseamnă că dietele mele n-au făcut doi bani. Adică bani au făcut, că nu e ieftin să mănânci de regim, dar nu au avut rezultat. Hai să fiu sinceră până la capăt: nici nu am cea mai puternică voință când e vorba de mâncare. În primul rând pentru că poftesc. Și nu poftesc la ceva ce văd în fața ochilor, pentru că așa ar fi siiiiiimplu. Poftesc la ce îmi trece prin cap. Și-i așa un trafic acolo… Cam cum e pe Șoseaua Ștefan cel Mare dimineața și seara. Dietele mele dau chix, în al doilea rând, pentru că nu am timp să îmi pregătesc mâncarea mea, aia de regim. Și când mă lovește foamea-n ulcer – alelei, feciori de lei!- nu mai stau eu să fac salate și fierturi nici de nebună. Așa că, fleoșc, direct în cratițele din frigider.

Ei, acum câteva zile – să fie, poate, o săptămână – a venit în redacție o tipă, Marilena Oprișanu. Fetele o cam știau, cică de la televizor, de la Master Chef. (Asta îmi mai trebuia, să mă uit și la emisiuni culinare…) Femeia e școlită în Germania în nutriție holistică și are și aptitudini de bucătar dietetician. Bravo ei, ce să zic. Și ia uite la ea cum a adus în România un concept nou, cel de Personal Chef&Holistic Nutriționist. Aoleu, acum trebuie să vă explic ce-i asta, nu? Și mă cam grăbesc să plec acasă pentru că acum sunt la servici, ce crezi?! Hai că vă zic pe repede înainte: tipa cică îi poate ajuta pe cei care vor să-și schimbe obiceiurile alimentare, dar nu oricum. Metoda ei este de a identifica mai întâi cauzele care au dus la dezechilibre în organism, tulburându-i acestuia armonia și echilibrul. Adică face treaba așa… mai medical cum ar veni: identifică parametri electrofiziologici funcționali și procesele biochimice până la nivel celular (să fac poc dacă știu ce-i aia, mi-a fost greu să le și copiez din comunicatul de presă), după caaaaare stabilește tabloul enzimatic digestiv (știu că râdeți, încetați!). Și pornind de la el îți face nenică o dietă pe persoană fizică. Staaaai, că de aici încolo e toată frumusețea! Tot ea îți zice și ce să mănânci, dar tot nu-i tot! Timp de cinci zile vine la tine acasă și îți gătește, mămică! Ai chef-ul tău personal! Îți face doamna de mâncare și șezi frumos pe colțarul din bucătărie, cu cafeaua sub nas, și te uiți la ea și înveți să îți faci după aia singurică. Că doar n-oi vrea să îți gătească toată viața. Vrei să te dau pe spate? I-auzi colea: merge cu tine și la cumpărături, sa te învețe să alegi ingredientele alea ciudate dar sănătoase cu care și tu o să gătești. Adicătălea te consiliază la shopping, na!

În redacție nu a venit femeia cu mâna goală. A adus niște inginerii din alea de care face ea, de mănânci și nu te îngrași. Eu am mâncat pentru că erau moca și nu a mai trebuit să cobor la Mega Image să îmi iau sandviș cu pastrămioară sau șunculiță presata. Deci am mâncat wrap cu nu-știu-ce pastă, semințe și rucola, apoi niște bombițe vegetale din legume și iar semințe. Adusese și un desert din fructe de pădure și frișcă din lapte de ovaz. Nu mă întreba de ăsta din urmă că habar nu am, nu am gustat. Eu iubesc caii dar nu mă hrănesc ca ei… Alea de le-am mâncat, bunuțe, serios. Și sățioase. Până seara nu mi-a mai fost foame.

Așadar, care vreți să slăbiți mâncând sănătos și pe săturate (susține tipa), n-aveți decât să o căutați. Pe Facebook sau pe www.holistik.ro. Pe mine vă rog să nu mă amestecați în povestea asta! Am acasă o ciorbă de pui cu borș și dreasă cu smântână…

L-am găsit pe Radu. Era cu demnitatea lui

934705_1173883539306740_4769363483230267070_n

E târziu, e trecut bine de miezul nopții, dar m-am așezat la calculator să vă scriu pentru că ați fost mulți cei care ați citit articolul meu de alaltăieri, despre Radu. Poate că ați și dat share, iar pentru asta vă mulțumesc. M-am așezat să vă scriu pentru că sunt datoare să vă spun povestea mai departe. Pentru că, probabil, așa cum am vrut eu să știu despre Radu, vreți și voi.

Noi, foștii lui colegi, am încins telefoanele vreme de două zile. Ne-am auzit unii cu alții chiar dacă în unele cazuri au trecut ceva ani. În astea două zile s-au oferit să îl ajute pe Radu persoane care nu îl cunosc pe Radu dar mă cunosc pe mine și persoane care nu îl cunosc pe Radu și, în realitate, nici pe mine. Doar virtual, pe facebook. Mă înclin în fața lor,a tuturor, cu recunoștință. Sunt oamenii mei dragi, dintre cei care iubesc animalele și luptă să le salveze. Iar ei sunt dovada că cei care iubesc și ajută animalele în aceeași măsură iubesc și își oferă ajutorul și oamenilor. În primul rând lor le sunt datoare cu continuarea poveștii.

Sâmbătă mi-a scris în mesageria privată Cătălin, fostul nostru fotoreporter. Care a mers de zeci de ori cu Radu pe teren și în delegații. Mi-a spus că a doua zi, duminică, va merge în zona în care am bănuit eu, din poze, că s-ar putea afla Radu. S-a oferit să îl ia în spațiu pentru a-și putea face act de identitate. Un început fără de care nu prea există un alt început.

Da, l-a găsit pe Radu. Și sigur că s-au recunoscut și după ani. Au stat de vorbă o oră și jumătate.

Radu este decent și curat îmbrăcat. Atât de curat pe cât îi permit condițiile în care trăiește. Acolo, în preajma Bisericii Sfântul Anton, Radu s-a spovedit fostului său coleg, povestindu-i ce a greșit și prin ce a trecut în viața asta. Povestea pe care am citit-o eu zilele trecute s-a schimbat puțin între timp, din noiembrie 2015 când a scris-o și până acum.

De cinci luni Radu nu a mai pus gura pe băutură și nici nu mai vrea să audă de dușmanul care i-a inundat viața și l-a înecat în mocirla în care este acum. Trăiește într-un adăpost de urgență, undeva pe lângă Autostrada București-Constanța. De fapt doar doarme acolo, noaptea. Este un adăpost temporar, care îi poate oferi găzduire până în martie. Până trece frigul. Așa e legea… Noapte de noapte doarme alături de alți 79 de oameni ai străzii. Fel de fel de oameni. Unii mirosind a urină, alții cu păduchi, alții gălăgioși, alți… Fel de fel. Radu ține în buzunare sticluțe cu soluții dezinfectante, pentru că încearcă să se păzească de boli de piele. Și de ce-ar mai putea căpăta de acolo. Are și un document de identitate, temporar și el, obținut cu ajutorul celor de la Samusocial. Are și un dosar depus, așteaptă să intre la nu-știu-ce comisie. Dacă dosarul trece, poate obține un loc într-un adăpost semi-permanent sau chiar permanent. Unde ar avea doar 3 colegi de cameră, nu 79. Are emoții în legătură cu dosarul și comisia. Și crede că dacă va rezolva această problemă viața lui ar putea să înceapă să fie alta. Crede că ar avea o șansă să se pună pe picioare. La figurat vorbind. Că picioarele oricum sunt nițel cam șubrede de la ulcerul varicos cu care s-a pricopsit. Atâtea zile de stat în picioare… Atâtea nopți de somn chircit…

Cătălin i-a propus să vină la el acasă, să facă o baie, să stea de vorbă pe îndelete, ca doi foști colegi apropiați. I-a mulțumit dar i-a spus că deși știe că nu are păduchi, că are grijă să nu aibă, dacă cumva… Și că n-ar vrea să îl pună pe el sau locuința lui în pericol. Că nu vrea să aibă nimeni de suferit cu ceva de pe urma lui. Și de circulat cu RATB-ul nu circulă decât noaptea, cu ultimele curse, când autobuzele și tramvaiele sunt mai mult goale. Ca să nu cumva să deranjeze… Apoi Cătălin l-a invitat la o cafenea, să stea așezați, la căldură, nu în vânt. Ar fi făcut cinste, bineînțeles, cu o cafea. Dar Radu nici asta nu a acceptat. A spus că nu are ce căuta într-un loc în care nu își poate plăti singur consumația.

I-am transmis prin Cătălin, noi, foștii lui colegi, că vrem să îl ajutăm cumva, să iasă din viața asta care nu e a lui. Ne-a mulțumit dar a lăsat să se înțeleagă că nu vrea mila nimănui. E un bărbat inteligent, nu l-am putea duce de nas spunându-i că nu e vorba de milă. Pe Radu l-a îngenuncheat viața, dar i-a rămas dreaptă coloana vertebrală. „Eu singur am intrat în asta, eu singur trebuie să ies. Și vreau s-o fac cu fruntea sus.” Ce-am mai putea noi spune?! Ce?!

Momentan, Cătălin va fi omul nostru de legătură cu Radu. Îl va mai căuta și va mai încerca să îl convingă să nu îi fie rușine de noi, pentru că nici nouă nu ne este cu el. Că trebuie să ne întâlnim, să stăm toți în jurul unei mese, ca la o ședință de redacție, și să prezentăm propuneri de… predicate. Că subiectul îl avem. Să fim iar ca la ziar. Și să încercăm să scriem fiecare câte un paragraf la povestea de viață. A lui Radu.

Așa de tare mă doare…

homeless-55492_1920

O fostă colegă de redacție, de la începuturile mele ca ziarist, la cotidianul AZI, Cristina Lițescu, a distribuit postarea de pe decatorevista.ro. Era acolo și o poză. A unui bărbat cu barbă albă. Și cu niște ochi care vorbeau tăcând. Am citit pentru că fost mea colegă, Cristina, nu ar fi distribuit ceva neinteresant. M-am gândit că trebuie să mă intereseze cumva pentru că și comentariul ei, cele câteva randuri, mi-a dat de gândit. Am citit. Și m-a cutremurat ce am citit. Au trecut aproape 24 de ore și încă mă bântuie gândurile și amintirile. Și furiile neputinței. Povestea e lungă și tristă și cred că îi interesează și doare numai pe cei care l-au cunoscut. Titlul spune tot: Un jurnalist fără adăpost despre viața pe stradă. Da, acel jurnalist a fost colegul meu la ziarul AZI. Coleg în acea echipă mare care s-a format în urma unui concurs. Bun coleg. Blând. Respectuos. Muncitor. Un munte de om. Avea atunci, în 1993, când am intrat în presă, 27 de ani. Era acreditat la Guvern. Acum are 50 de ani. Este om al străzii. Atunci, în anii 90, beam cafele, mâncam și discutam între noi, colegii, la bufetul din clădirea în care era și încă este redacția ziarului AZI. Acum, în 2016, nu știu cât de des are el ocazia să mai bea cafea. Sau să mai discute cu cineva de măcar nivelul lui intelectual. De mâncat, uneori mănâncă. Din pomana creștinilor, la poarta bisericii. Sfântul Anton, cred eu, după indiciile din fotografii.

Nu are sens să redau eu povestea lui. Acolo, pe decatorevista.ro, este povestea scrisă chiar de el. Pentru că indiferent câți ani au trecut de când nu mai lucrează în presă, el a rămas jurnalist. Și harul de a scrie nu i l-a putut lua nimeni. Și nici nu o să poată, vreodată. I-au luat alți oameni ai străzii actele, i-au luat și tableta la care ținea ca la ochii din cap pentru că era – așa cum el mărturisește – singura lui legătură cu lumea. Cu cea normală, căreia nu-i mai aparține. Darul vorbelor scrise nu poate însă nimeni să i-l ia.

Știe ce a greșit de-a ajuns în această situație. E lucid, e rațional, e obiectiv. Și e sincer. Nu mai are speranțe. Asta e poate cel mai trist, că nu mai are speranțe. Că viața l-a dus pe un drum la capătul căruia nu vede o geană de lumină. Vede întunericul. Cel de pe urmă. Trăiește în așteptarea capătului. Acelui capăt. Îmi este foarte greu să scriu despre el, fostul meu coleg de redacție, de cafea, de discuții. Cumplit de greu. Imposibil îmi este. Mai pot să spun decât că îmi este scârbă, îngrozitor de scârbă, de cei care lovesc într-un om căzut nu la pământ, ci în cea mai adâncă și neagră prăpastie. Am citit comentariile postate de un individ care pare că îl cunoaște destul de bine pe fostul meu coleg. Și care îl lovește și rănește cu cuvinte.

Mă credeți că nu mai pot continua să scriu? Îmi plânge sufletul de atâta durere. Și am atâta treabă… Să mă gândesc, împreună cu ceilalți foști colegi – câți mai știm unii de alții – ce putem face pentru el. Dacă v-oți mai găsi și alții să încercați să îi întindeți o mână, vă ajută cei de la Samusocial să dați de el. Radu Calomfirescu. Jurnalist.

PS Nu, în poză nu este el. Este o simplă ilustrație pentru text. Moral, mi-ar fi imposibil.

Foto: http://www.pixabay.com

Taci!

hands-966492_1920

Valul de indignare față de Legea defăimării s-a spart la mal și apele s-au mai liniștit. Dar dacă abia acum îmi exprim părerea despre acest subiect nu consider că o fac prea târziu. Oricând poate intra în convulsii un alt Mragnea.

Fraiere, deschide gura mare, ca să le încapă pumnul în ea. Asistă la hoția națională, trăiește-ți sărăcia personală și taci. Taci, pentru că mâinilor tale le este interzis să scrie adevăruri despre cei care te mint și fură. Sunt sensibili și se simt defăimați.

Taci și lasă-i să îți ia dreptul la viață, scurtând lista medicamentelor compensate, taci și nu te plânge că nu îți poți căuta sănătatea dacă nu scoți bani din buzunar, chiar dacă îți plătești lună de lună contribuția la asigurări.

Taci și plătește impozite, plătește tot ce îți cer să plătești, până și cele mai absurde și aberante taxe. Nu ridica vocea, nu-i defăima. Doar ei și ai lor au dreptul să nu plătească nimic din toate astea, cu anii. Și să defăimeze.

Tu taci și cumpără-ți pâinea tot mai scump. Nu-i defăima.

Taci și nu-i defăima pentru că își măresc salariile și își asigură bătrânețea cu pensii inimaginabile. Nu-i defăima.

Taci dacă ți-au ucis copilul aflat pe motocicletă, slugărindu-i, în fruntea coloanei oficiale. Nu-i defăima.

Taci dacă ți-au omorât copilul aflat într-un club, la un concert. Nu-i defăima.

Taci și dacă ți l-au ucis după ce a scăpat din iadul de flăcari, pentru că i-au luat dreptul de a lăsa pe altcineva să încerce să ți-l salveze, în altă țară, de cei cărora le păsa de viața lui. Nu-i defăima.

Taci dacă ți-a murit bebelușul în spital, în timp ce ei căutau bacteria, cercetau apa, verificau portocalele. Dacă te revolți și îi blestemi e tot defăimare.

Ți-au tăiat pădurile și te-au lăsat neputincios în fața apelor și viscolelor. Să nu cumva să-i defăimezi…

Taci și nu-l defăima pe profesorul care ți-a pus copilul să se târască în genunchi în fața lui, la școală. Și nici pe ăla care zice că îi este scârbă de copilul tău care poartă povara unei dizabilități. Nu-i defăima că sunt pe persoană fizică și profesorii.

Și ce dacă interlopul care a lovit o salvamontistă a fost lăsat liber de polițiști? Taci. Nici pe ei nu îi poți defăima. Și ce dacă un agent de la rutieră este pus la zid de superiorii lui pentru că a îndrăznit să-și facă meseria și a amendat și deranjat pe cineva mare din județ. Să nu zici nimic de șeful lui sau de sistem, pentru că poate fi luat drept defăimare.

Un licean copiază la examenul de bacalaureat și este eliminat. Un demnitar care plagiază o lucrare de doctorat nu poate fi eliminat dar nici defăimat. Taci.

Un infractor își câștigă libertatea pentru că a scris cărți cărora abia dacă se pricepe să le răsfoiască filele din lipsă de contact și antrenament. Un ditai profesorul universitar și-a dat girul ca această carte să apară, eventual a scris și o prefață la ea. Cum să-l defăimezi pe vreunul dintre ei?! Cum?!

Ciobanilor li se impune câți câini să țină la stâna, iar dacă se răzvrătesc un demnitar le spune că sunt proști. Dar demnitarul nu poate fi defăimat. Taci.

Roșia Montana. Gaze de șist. Fracturare hidraulică. Runcurelu. Exproprieri abuzive. Taci. Nu defăima! Taci. Argumentul lor? DEMNITATEA. Fără alte comentarii.

PS. Am citit zilele trecute argumentele pe care tinerelul de la organizația tinereilor social democrați le aduce în favoarea acestei legi. Cu câtă patimă îl susține pe Mragnea (fie-i numele uitat!). Odihniți-vă în pace, domnule Dumitru Tinu! Nu vă răsuciți în mormânt! Fiul dumneavoastră pesemne că nu știe ce spune…

Foto: http://www.pixabay.com

Educația de catifea

doll-1139355_1920

Mă jur că nu înțeleg de ce sunt unii părinți atât de ipocriți. De ce se forțează atât de tare să convingă de faptul că nu și-au lovit copilul niciodată și că sunt adepții educației exclusiv cu vorba bună și cu duhul blândeții. Sunt absolut sigură că mint. Asta mă deranjează cel mai tare. Minciuna. Minciuna prin care speră să câștige o medalie de părinte de aur.

Ipocrizia începe de la prima minciună: nu am dat niciodată în copilul meu. Pe bune că niciodată… Nu i-ai dat niciodată o palmă la cur, nu l-ai scuturat niciodată, nu l-ai urechiat niciodată. Nu te cred nici dacă te tavalești pe jos. Și nu înțeleg de ce nu recunoști că încă o faci, din când în când. Ei, știu de ce nu recunoști: pentru că îți este teamă. Teamă că vei fi blamată. Teamă că nu vei putea fi numită o mamă moderna. Atât de teamă îți este de ce ar putea crede și zice societatea despre tine… Ea este pe primul plan, nu?!

Auzi tu, când erai copilă nu ți-ai luat-o niciodată? Nu ți-a fript maică-ta nicio palmă? Ba bine că nu. Și?! Ai crescut rău? Ai vreo problema de natură psihologică? Emoțională? Ai noaptea coșmaruri? Nu ți-ai putut finaliza studiile? Îți lipsește încrederea în tine? Sau stima? Esti neadaptată social? Ești depresivă? Te copleșesc fricile? Ei, vezi că n-ai nici pe naiba?! Și-atunci de ce rahat faci pe nebuna?

Dacă ai citit până aici și nu ai luat foc, dacă nu ți s-a aprins sângele de revoltă împotriva mea, poți să citești mai departe. Nu ești de acord cu ce am scris? Pa, la revedere, ieși. Vezi că pe undeva, printr-un colț, e un X. Dă și tu click pe el și te-ai liniștit…

Da nenică, eu ca mamă am fost severă. Ca mamă și tată ce-am fost. Atunci când a trebuit, când a fost cazul și când a fost în folosul copilului meu. Hai și nu te mai strâmba oripilată, că vezi Doamne nu există niciun folos în asta. Nu mi-am stâlcit și desfigurat copilul din bătaie, nu l-am umplut de sânge, n-a ajuns la UPU, să ne înțelegem. Eu când admit că în educația copilului o palmă nu este o dramă, nu înseamnă că sunt de acord cu bătaia sălbatică, soră cu moartea. Și când a fost cazul să știi că mi-am pupat copilul. Treaz fiind și conștient, nu în somn. Copilul meu împlinește în curând 27 de ani și este așa cum mi-am dorit să fie. Este omul care am vrut să fie. Sunt mândră de fata mea și nu am nici cel mai mic motiv să îmi fie rușine cu ea. Palmele mele nu i-au dăunat, merge pe un drum drept, cu capul sus. Nu ca să o laud și ca să mă laud am scris articolul de față. Am scris pentru că nu mi se pare corectă și în interesul copilului atitudinea celor care duc de niște ani o campanie pro educație de catifea. Care consideră că părintele care i-a dat copilului său o palmă este un monstru. Care susțin că nu îți este permis nici să ridici tonul la el pentru că îl… stresezi! Știi ceva? Crește-ți copilul cum vrei tu, că este al tău. Lasă-l să ți se urce în cap, să se așeze acolo, eventual să se și cace în el dacă așa are chef. Taci, că îl stresezi. Orice ar face (și, Doamne, câte pot face copiii vremurilor noastre!) și orice ar zice (și, Doamne, câte știu copiii zilelor noastre să zică!), tu să taci. Dacă vei îndrăzni totuși să deschizi gura, să-ți iasă numai vorbe bune din ea. Și atenție la ton, da?! Nu de alta, dar poate îți și trage una. Ca exemple sunt. Suficiente. Eu zic să stai dacă ți-o trage. Să fii tolerantă, fără nicio limită. Nu pot decât să îți urez succes. Mai vorbim peste vreo zece ani, să zicem. Dacă vrei.

Foto:www.pixabay.com