Dă-i să încerce ”gustul afacerilor”

Ghita Pusculita

Lumea de azi este a celor descurcăreți. A celor curajoși. A celor cu inițiativă. A celor care perseverează. A celor care caută permanent soluții și oportunități. A celor care nu așteaptă să le pice ceva de sus ci provoacă destinul.

Când fiică-mea era la liceu și una dintre materii era Antreprenoriatul, m-am uitat câș la ea. Pe vremea mea nu exista așa ceva. Mi-am spus că este o mare tâmpenie și că nu îi va folosi niciodată în viață. Am dat-o rău în bară cu presupunerea mea. La 27 de ani a înființat și condus, singură, o firmă. Că după un an a renunțat, nu este eșecul ei. Materie care să te învețe și cum să ții piept statului, jucând cinstit cu el, nu există. Asta-i utopie curată. În România, micii întreprinzători nu prea au șanse de izbândă. De profit, nici vorbă. E cam ca în Meșterul Manole. Ce construiești ziua, îți demolează Statul peste noapte. Fiara asta hămesită se cere alimentată permanent, cu toate taxele și impozitele pe care le inventează în foamea ei permanentă de bani. Dacă muncești și-i plătești cinstit, nu mai rămâi cu nimic. Te alegi numai cu griji care îți împung mintea permanent și nu te lasă nici să dormi ca lumea, cu oboseală, cu stres, cu nervi. Și dacă nu ai toleranță mare la ele, te alegi și cu zona Zoster. Într-un final, dacă ai instinct de conservare, cât de cât, faci un pas înapoi și renunți. Asta nu e lașitate. E lehamite. E scârbă profundă față de ticăloșia propusă, dezbătută, votată, legiferată și publicată. Oficial.

Mă pregăteam să scriu cât este de important ca un părinte să încerce să-i stârnească celui mic spiritul antreprenorial. Nu, eu n-am făcut asta pentru că nu m-am gândit nicio clipă la așa ceva. Eram preocupată să muncesc. Ca să cresc copilul. Și nu am avut niciodată o chemare către afaceri. Unii copii o au, nativ. A mea a avut-o. Pe la 6 sau 7 ani dădea spectacole de teatru de păpuși în spatele blocului. Un leu ”piesa”. Piesele erau cel mai adesea inventate de ea sau, în lipsă de inspirație, erau ”puneri în scenă” ale poveștilor pe care i le citeam. Apoi a amenajat un ”parc de distracții”: de fapt era doar o cutie de carton foarte mare – aruncată de un vecin care își cumpărase frigider – pe care a pus-o pe jos, la orizontală, a desenat chipuri pe pereții interiori și a lipit balonașe. Chestia aia susținea că este Tunelul Groazei, iar o trecere târâș prin cutie costa, parcă, tot un leu. A avut tot felul de idei de afaceri de-a lungul timpului. Multe le-am uitat, pe altele nici în ziua de azi nu le-am aflat. Nu mi se părea OK să facă chestiile astea. Cel mai mare scandal l-am avut când am venit într-o seară de la servici și am găsit dezastru în bucătărie. Făcea clătite, pe care avea de gând să le vândă în abia inauguratul patinoar Drumul Taberei. Avea 16 ani atunci. A turbat de nervi că i-am aruncat borcanul de gem în care ”investise”, și de drăcoasă ce era le-a umplut cu zahăr și tot s-a dus și le-a vândut.

Acum, dacă aș întoarce timpul înapoi știind ce vremuri ar urma să vină, cred că aș avea altă atitudine față de manifestările astea de antreprenor… De aceea consider că Ghiță Pușculiță – Idei de afaceri pentru juniori, cartea Nanei Pitz apărută la Editura Integral, este cât se poate de utilă. Ideile pe care autoarea le oferă cititorilor cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani sunt simple, laîndemâna copiilor și deloc costisitoare. Exact așa cum trebuie să fie. Puse în practică, ele nu doar că își ating scopul pentru care sunt oferite, dar totodată cresc încrederea copilului în forțele proprii, dezvoltă fantezia și, în unele cazuri, abilitățile pentru lucrul manual. Te-ai gândit că piciul tău ar putea câștiga bani confecționând brățări, jucării pentru pisici, sticle ”Sporul casei”, felicitări, ornamente, dulciuri sau produse cosmetice? Sau, dacă este mai mărișor, că își poate exploata abilitățile în fel și chip, reparând biciclete ori păpuși, făcând fotografii sau vânzând cărțile care nu mai corespund vârstei lui? Și acestea sunt doar câteva idei, luate din deschiderea cărții la întâmplare. Ceea ce face ca această carte să fie utilă nu sunt doar ideile pe care le conține, ci și modul explicit de realizare acolo unde este vorba despre a crea lucruri.

Dacă vedeți cartea prin librării, sfatul meu este să i-o cumpărați copilului. Poate mai lasă naibii și calculatorul ăla… O puteți comanda și pe site-ul Editurii Integral. Costă 17 lei, dar s-ar putea ca banii ăștia (prețul unui pachet de țigări), mai târziu să valoreze mult mai mult. Știți ce vreau să zic.

Anunțuri

Nene Iancule… te-a făcut Zoițica de baftă

Citat-de-Ion-Luca-Caragiale

De când am auzit de Bucureștii lui Caragiale, a crăpat fierea în mine să ajung și eu în Cișmigiu. De miercuri m-am tot scremut. Am reușit azi, și asta numai pentru că m-a dus și adus un prieten, cu mașina. Altfel nu pupam.

Ce să zic… Oi fi cârcotașă, n-oi fi, mie una mi s-a părut o caricatură de manifestare. Sper că nu i-au zis și ”culturală”. Sau dacă i-au zis așa, atunci e valabil numai pentru piesele de teatru care se joacă seara pe scena mare. În rest, un bâlci de București. Lipseau lanțurile. M-am uitat după ele. Nu erau acolo. Erau pe președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Am văzut la jurnalul de știri.

În primul rând perimetrul din parc în care se desfășoară (până duminică seară) ”festivalul”, este foarte mic și meschin. Înghesuiala naibii. Mă iau după indicatoare.

stabiliment cultural

Eu știam de la mamaie că pe vremea ei stabiliment însemna altceva… Reședința curvelor. Dar în fine… N-am găsit nimic cultural în direcția aia. Să fi fost vorba despre grătarul al cărui miros îți umfla nările? Locul ăla în care un băiat lua dintr-un lighean de plastic bucăți de carne și le răsfira cu mâinile pe plita imensă fără să poarte mănuși? Ei, nu, că nu de grija lui muream eu, că s-ar putea frige. Mă gândeam și eu, așa, la igienă… Da măi, de toate cărnurile alea fripte zic, de mici, cârnați, coaste de porc și frigărui de pui care miroseau toate a oaie pentru că acolo, de-a valma, se rumenea și pastrama.

gratar3

Era program și la ”Cabina cu zâmbete”, unde îți făceau poze pe loc. Nu știu dacă gratis. Dar măcar am văzut o tipă care pleca de acolo ținând în mână dreptunghiul de hârtie fotografică, mergând fără să se uite pe unde calcă și peste cine poate da, cu ochii lipiți de poză. Chiar zâmbea. Săraca, poate că vedea pentru prima dată o poză pe hârtie, nu pe ecranul telefonului.

cabina cu zambete

Dacă tot veni vorba despre fotografii, este amenajat și un mega panou cu poze de epocă, sepia sau alb negru. Chipuri de bărbați scrobiți, cu mustăți răsucite sau bărbi stufoase, fetițe cu pampon în păr sau cucoane țepene în rochiile lor strangulate în talie. Nu știu de unde și până unde, dar m-am gândit că tot așa stau pozele aliniate și la Crematoriul uman, fiecare în dreptul urnei cu cenușa răposatului.

poze epoca1

Umblu cu telefonul în mână, pregătită să fac poze, că doar de asta am venit. Figurația mișună printre vizitatori: domnișori galanți și duduițe, îmbrăcați toți în exact aceeași culoare bej, de parcă erau uniforme de pension; colombine și saltimbanci, tineri pe picioroange și o caricatură de Charlot cu mustățile desenate cu dermatograf. Pe alocuri șterse sau întinse.

trecatori de epoca

saltimbanci pereche

picioroange rosu

charlot

Pe copiii ăștia care își jucau ”rolul” nu-i iau în tarbacă pentru că ei nu au nicio vină. Pentru 6-7 lei, maxim 8 pe oră cu cât or fi plătiți să se plimbe în perimetru, chiar sunt prea drăguți. Dacă te observau (și nu le prea scăpa nimic) că vrei să le faci o fotografie, îți pozau fără să apuci să le ceri asta. Foarte drăguți, foarte amabili și zâmbitori.

Într-un chioșc, la mese, lume cu capul în jos, concentrată. Oameni în toata Firea, nu copii. Nu, nu mâncau mici și nici pastramă de oaie. Și nici nu se cinsteau cu un țap de bere. Dar ce crezi că făceau? Or să-ți cadă plombele. Scriau, desenau, ceva de genul ăsta. Am citit într-un pliant că ăla era un atelier de ilustrație și caligrafie modernă. Foarte frumos. M-am și mirat: uite băi că lumea încă știe să țină în mână un stilou, un creion…

caligrafie

Întorc pliantul și mă uit să văd cine-s partenerii festivalului, că organizator știam că-i Primăria Capitalei. Ah, uite, cică și Teatrul Ion Creangă. Îmi amintesc brusc de domnul Cornel Todea. L-am cunoscut pe când era director. Ce om de calitate… Ce om… Dumnezeu să-l odihneasca! Dacă mai trăia și mai era director, ar fi băgat teatrul în circul ăsta? Deci cine-s partenerii, că asta voiam să știu. I-auzi! RATB. Și n-am văzut niciun tramvai prin parc. Ce chestie, domle… Or fi ajutat și ei manifestarea cu o sumă, colo, din economiile cu aerul condiționat, de peste vară. Frumos, ce să zic, na. Iaaa uite: Agerpres, Jurnalul Național, Șapte seri, Parents. De ăștia am auzit, dar numai pentru că au redacția în aceeași clădire cu serviciul meu. Voi nu cred că ați auzit, dar nici n-ați pierdut nimic.

Amicul care și-a făcut pomană cu mine și m-a dus în Cișmigiu, vrea să mai facă una. Insistă să îmi ia o înghețată. Apreciez și accept. Am văzut în mână la o tipă și arăta bine. Înghețată artizanală, din fructe de pădure. Sper că nu rămasă de la festivalul de săptămâna trecută, din Herăstrău. De o culoare intensă, dar naturală. Era făcută din fructe de pădure congelate, din alea vrac, de pe la Cora sau Carrefour. Au ele un gust și o miasmă anume, cum are zăpada din congelator. Știi ce zic? Dar nu era chiar rea de tot. Înghețata asta am plătit-o scump. Amicul meu a vrut să vadă mașinile de epocă, pe mine nu mă interesau deloc. Da deloc! M-am dus, ce era să fac…

masini epoca5

masini epoca6

verde

M-am răzbunat până la plecare. L-am pus să-i pupe mâna unei duduițe și i-am făcut poză. Și dacă mă enervează vreodată i-o arăt lu nevastă-sa. Puteam să-l pun să-mi cumpere și plăcintă cu dovleac de la o gheretă, că era 65 de lei kilu, dar mi-a fost milă. Unde mai pui că m-am temut că e dovleacul proaspăt…

radu pupa mana

Ar mai fi câte ceva de povestit, bârfit și cârcotit, dar mai bine mergeți voi și vedeți. Singurul moment cu adevărat valoros este cel de duminică, de la ora 20: piesa ”Sunt un orb”, cu Horațiu Mălăele. Eu nu cred că o să ajung. S-ar putea să fiu puțin turmentată. Ca cetățeanul alături de care m-am imortalizat.

eu cu turmentatul

Cea mai șmecheră prăjitură de toamnă

Mă uitam așa, cu nostalgie, în arhiva blogului ăsta și iar m-am mirat cât e de varză. Adică ghiveci. Adică n-am și eu o nișă, ca bloggerii care se respectă. Am de toate în el. Ca la balamuc. Pa lângă varză și ghiveci azi v-am făcut o prăjitură. O invenție. Nu chiar invenție, de fapt am combinat eu trei rețete și a ieșit chestia asta. Acum scriu și mănânc. Mănânc și scriu. Mănânc.

Deci am primit niște mere de la o prietenă și niște prune de la altă prietenă. Și m-am gândit eu să le fac concubine și să aduc cu ele un omagiu toamnei care vine, adăugând și un touch (ce șmecheră sunt, ce limbaj de chef am!) ca preludiu pentru iarna pe care o aștept cu drag mare.

Fiți aici atente, fetele!

Am curățat merele. Cinci. Mari.

mere

Le-am curățat cinstit, cu cuțitul, că iar nu am curățitor. Am obiceiul să le arunc cu tot cu cojile. Pe primul și pe al doilea cu alea de cartofi. Pe al treilea cu cojile de morcov și pe al patrulea cu cojile de dovlecei. Fiecare cu mândria lui. De ultimul chiar îmi pare rău. Era cel mai scump pe care l-am găsit în Auchan. De la Fackelmann. Dacă citesc ăia de la firmă articolul meu, poate îmi trimit vreo 20. Să am și eu în toamna asta, când pun amestec de legume pentru ciorbă, la congelator. Că altfel o să fac șanțuri în degete de la atâta curățat cu cuțitul.

Păi am curățat așadar merele și le-am dat pe răzătoarea mare. Adică pe găurile alea mari. Că răzatoare am și mare, și mică.

razatoare

După aia le-am stors de le-a ieșit zeama din ele. Dar n-am aruncat-o. Nu, nici n-am băut-o că nu-mi place culoarea. E ca aia de vomă.

După ce le-am sugrumat bine de tot, le-am umilit cu cinci linguri de zahăr. Rase. Că mie îmi place dulce-acrișor, ca chinezilor. Apoi le-am venit de petrecanie pe foc, la aragaz. Știam eu de ce nu arunc zeama… Erau prea uscate, așa că am turnat niște suc pe ele. Păcală și mai multe nu… Le-am fiert și perpelit acolo până s-au făcut o pastă. Ar fi trebuit să aștept să se răcească bine ca să pun scorțisoara, dar n-am avut atâta răbdare. Fleoșc în ele dihai lingurița cu moț de scorțișoara și un praf de ghimbir pulbere. La mișto. Nu știu dacă trebuia. Și, sincer zic, nici măcar nu se simte aroma.

tigaie

Am lăsat tigaia cu pasta de mere să trândăvească nițel pe aragaz. Cât să caut tava în debara. Am făcut o gălăgie monstruoasă, am dărâmat capace, tigăi si tigăi-grill și alte elemente muierești de tortură, dar am găsit-o pe nenorocită. Pus în ea hârtie de copt, într-un final. Inițial nimerisem sulul de folie alimentară de aluminiu. Ce vină am eu că în întunericul dulapului amândouă arată cam la fel? Și până la urmă ăia de fac dulapuri de ce nu le pun bec la interior, ca la frigidere? De ce?!

Pasta aia de o culoare și consistență dezagreabilă am pus-o în tava înveșmântată cu hârtie de copt și am nivelat-o frumușel cu spatulă. După aia am tăiat prunele în feliuțe subțirele și drăgălașe și le-am așezat peste pastă. Aliniate le-am așezat, ca autiștii. Și-am lăsat tava să aștepte în plata Domnului pâna am pitrocit aluatul.

tava inainte de aluat

Luat șase ouă și separat albușul de gălbenuș. Am citit eu pe undeva că dacă îți scapă un stropșor de gălbenuș în albuș, nu ți se mai bate spumă. Minte. Am scăpat eu mai mult și n-a avut nimic. Ouăle au fost de vină. Din comerț. Era albușul apă chioară, pe bune. Când i-am tras oului la jumătate o muchie de cuțit, am spart și gălbenușul. N-are nimic.

Am trântit un praf de sare în albușuri și le-am înfipt mixerul în șale, la cea mai mare viteză, ca de raliu, cu Titi Aur. Le-am bătut de-au dat toți dracii în ele și au făcut spume la suprafață, cum fac eu când primesc în lucru cataloage de produse. Apoi am început să le împac cu câte o lingură de zahăr. Șase în total. Și dă-i și bate, și bate până s-au făcut ca pentru bezea, albe, tari și lucioase. Ăsta e secretul. Să se topească zahărul complet, ca să nu mai pui praf de copt și totuși să-ți crească aluatul. Mixerul oricum se încinsese, așa că am continuat treaba asta mare cu o paletă din lemn. Zdrang șase linguri de ulei, amestecat bine (scârbă îmi este de ulei, mă ia fierea numai când îl văd). Zbang și șase linguri de făină, una câte una, și amestecat bine după fiecare. Le-am promis ăstora din casă că prăjitură cu cocoloașe le fac altă dată. Nu acum. În această etapă poză n-am mai făcut ca să ilustrez acest text. Că am uitat.

Am turnat aluatul în tavă, peste arătarea aia de mere cu felii de prune pe ea, și am dat-o la cuptorul preîncălzit, să o coacă focul Inchiziției. Lăsat acolo vreo oră cred, să-i intre bine mințile în cap. Oricum, când a fost gata s-a dat proasta singură de gol. Prinsese la suprafață o culoare ca a coniacului. N-am avut pai de mătură să o înțep în mijloc ca să vad dacă s-a copt, cum făcea mamaie. Eu folosesc aspiratorul… Nuuu! Nu ca să împung prăjiturile cu el, ca să fac curățenie. Explicam doar de ce nu am pai de mătură. După ce scârbavnica a fost gata, am căutat în mine resurse de răbdare ca să aștept să se răcorească nițel. Câinele îi cam dădea tarcoale și nu știu dacă asta era de bine sau de rău.

Dupa ce i-au mai ieșit aburii din capul ăla pătrat – de fapt dreptunghiular – prăjiturii, nu câinelui, am luat o tavă de servire mai mare decât cea de coacere. Am luat-o pe aia cu om de zăpadă și cu Moș Crăciun. Preferata mea. Am pus-o peste tava cu prăjitura și am întors-o, așa încât partea cu mere să fie acum deasupra.

tava rasturnata

Și chiar mi-au venit nervii și-am lăsat-o să se răcească de-a binelea, ca mortu’. Am băgat o mașină de spălat, ca să-mi fac de lucru și să uit. Dar asta nu cred să vă intereseze în acest context.

Păi și ce era să-i mai fac? Am măcelarit-o apoi cu un cuțit în pătrate aproximativ egale. Și i-am făcut repede și-o poză, ca să nu rămân fără ea dacă mă apuc de mâncat.

praji taiata

Concluzii:

  1. Pot să scriu un articol de 5.556 de semne, fără spații, descriind modul de preparare al unei prăjituri simple. Și să vă fac să și râdeți.

  2. Am uitat să pun Calgon în mașina de spălat.

  3. N-aveți decât să încercați să o faceți și voi, dar dacă nu procedați exact ca mine până în cel mai mic amănunt, așa cum am descris, cu gălăgie, cu confuzii și nerăbdare, nu o să vă iasă. Băi, chiar nu vă iese!

  4. Mi-am amintit să trebuie să duc cuțitele la ascuțit.

  5. E comestibilă. Și cu Triferment chiar nu se poate întâmpla nimic rău în procesul de digestie.

  6. Mulțumesc pentru atenție. M-am distrat pe cinste.

Viață de câine

Numele meu e Hanako

Am spus-o, o repet și-o să o spun de câte ori voi fi întrebată. Ba și când nu voi fi întrebată. Iubesc animalele mai mult decât oamenii. Aceștia din urmă mi-au predat lecția urii, trădării, egoismului, cruzimii, minciunii, ipocriziei, superficialității, lăcomiei, dezamăgirii, răutății, nerecunoștinței, uitării, indiferenței, zgârceniei, iresponsabilității. Ei mi-au făcut cunoștință cu toate astea. În vreme ce animalele mi-au arătat ce înseamnă loialitatea, recunoștința, răbdarea, puterea de a îndura și dragostea. Știu că nu sunt singura care gândește și simte așa, nu sunt singura pe care viața a convins-o că în animale te poți încrede mai mult decât în oameni.

Știu destule povești în care animalele au arătat că sunt infinit mai bune decât oamenii. Știu și povești în care oamenii au demonstrat cât de inferiori le sunt animalelor. Dar azi nu este vorba despre poveștile mele ci despre una singură: a Fetiței. Pe care nu o mai cheamă Fetița, ci Hanako. Povestea unei cățelușe din România, București, din cartierul Rahova, strada Humulești. O cățelușă comunitară care a supraviețuit mai multor descinderi ale hingherilor (josnică meserie, pentru oameni josnici) și care, într-un final, a ajuns în Japonia. La cea care i-a scris povestea și a publicat-o: Claudia Sumiya.

Îmi spun părerea sinceră: cartea nu este o capodoperă. Și nici nu cred ca autoarea să fi avut această pretenție. Nu este scrisă în nu-știu-ce stil literar, periată, cosmetizată și sulemenită. Pentru mine este important că nu este ficțiune. Că personajele și întâmplările sunt reale, nu răscocite. Dureros de reale sunt. O realitate pe care nu am dorit-o și nici un om sănătos mintal nu și-o poate dori: prigoana și masacrarea câinilor comunitari.

Apreciez o astfel de carte – nepretențioasă și elocventă, așa cum apreciez documentarele comparativ cu filmele artistice. Și cartea asta este un documentar, al unei perioade, al unei stări de fapt. Este despre cât pot unii urî și despre cât pot alții iubi. Paradoxal, și unii și ceilalți sunt oameni… Este despre dorința de a salva viața unui animal al nimănui și de a face ca el să devină al cuiva. Este despre mâna care hrănește și despre piciorul care lovește. Este o carte scrisă cu dragostea celei care a înțeles sentimentele, fricile, mirările, bucuriile, așteptările, regretele și dorurile unui câine. Da, ce te miri?! Și animalele au sentimente. Nu știai?!

Celor care iubiți animalele, mai cu seamă pe cele fără stăpân (pentru că cele personale, asumate, se presupune că sunt iubite, deși există și anomalii), vă recomand să vă opriți în dreptul acestei cărți dacă o vedeți într-o librărie. Cumpărați-o. Autoarea ei nu a scris-o ca să se îmbogățească. Nu are nevoie. Trăiește foarte bine în Japonia. Dar dacă tot și-a petrecut timp scriind-o, pentru a spune povestea Fetiței, o poveste adevărată, nu-i păcat să nu o citim? Dacă nu o găsiți în librărie, o puteți comanda pe site-ul Editurii Integral, la adresa office@eintegral.ro. Dacă o mai au pe stoc.

Mulțumirile mele merg către Claudia Sumiya pentru că a adoptat-o pe Fetița și a scris această carte, către domnul Costel Postolache pentru că mi-a oferit-o și către bunul meu prieten, Boss, pentru că mi-a fost fotomodel.

Gustoasă încălțăminte…

papuceii

Știți deja, anul acesta am ajuns în Ithaca, reședința doamnei Penelopa și a consortului, Ulysse. Dacă pe dânsul l-am văzut în centrul capitalei, Vathy, sub formă de statuie bust, madamei i-am mâncat papucii într-o seară, la restaurant.

Papuceii Penelopei este un preparat tradițional grecesc. Cred că au și turcii o variantă (ăștia am auzit că gătesc vinete în fel și chip), la care se folosește carne tocată, dar mai mult ca sigur că se numește altfel. Au trecut trei luni de când am fost în insulă, dar cum dorul de Grecia este constant și permanent, m-am gândit să fiu un pic mai aproape de ea măcar culinar. Așa că mi-a venit cheful să reproduc papuceii din memorie și cu puțină imaginație, fără să caut rețeta pe net.

Am cumpărat patru vinete potrivite, o bucată de brânză de capră, vreo 200 grame de șuncă presată, două ouă și o rotiță mică de cașcaval și m-am pus pe gătit, chit că temperatura de afară nu mă prea încuraja să pornesc cuptorul. Dar dacă mi-a trebuit să aduc Grecia acasă, apăi n-aveam decât să îndur și căldura.

Vinetele se spală, se șterg de apă, de îndepărtează cotorul și se taie pe lung. Nu cureți coaja! Cu ajutorul unei lingurițe se scobește miezul, lăsând cam un centimetru de pulpă. Miezul acesta se toacă mărunt și se amestecă împreună cu brânza sfărâmată, șunca tăiată cubulețe mici, ouăle bătute și niște piper proaspăt măcinat. Cui îi place. N-aș mai recomanda să se adauge sare, nici măcar dacă brânza este nesărată. Asta pentru că e destul de sărat cașcavalul.

Se pune hârtie de copt în tava pentru cuptor, se așează vinetele scobite și se umplu cu amestecul obținut. Poți pune cu generozitate, nu doar până la nivelul feliei de vânătă, pentru că în timpul coacerii umplutura va mai scădea. Stropește (sau pulverizează dacă ai o sticluță cu un astfel de dispozitiv, eu am una adusă din Thassos) cu ulei de măsline și dă la cuptorul încins, la foc mediu. Vinetelor mele le-au trebuit cam vreo două ore, două ore și jumătate. Verifică din când în când, pentru că ține și de mărimea vinetelor folosite. Dacă iei niște bastârci cât bâta de baseball, o să le mănânci a doua zi, la micul dejun:)))

Vei ști că papuceii sunt aproape gata atunci când centimetrul de vânătă rămas pe margine s-a înmuiat, iar coaja s-a zbârcit puțin. Hai că ești gospodină, o să-ți dai tu seama! Când aceste condiții sunt îndeplinite, rade cașcavalul și presară pe fiecare papucel, acoperind toată umplutura. Eu la această etapă am mutat tava pe trepta cea mai de sus a cuptorului, ca să se rumenească frumos. Când cașcavalul are o culoare aurie, înseamnă că e gata. Nu sunt sigură pentru că nu am încercat, dar bănuiesc că preparatul e la fel de bun și arătos și dacă folosești mozarella în loc de cașcaval. Mai ales dacă obișnuiești să mănânci mai nesărat. Ar fi singura scuză care ar sta în picioare pentru a folosi un produs italian. Altfel… cred că grecii s-ar cam supăra. Eu nu am vrut să mă pun rău cu ei.

Papuceii Penelopei sunt buni calzi. Sigur, îi poți servi și reci, că doar n-oi arunca ce ți-a rămas. Dar le cam iei din farmec. Calzi sunt buni.

Dacă faci, să-mi spui cum ți-au ieșit și dacă ți-au plăcut!

PS. Am decorat cu roșii… roșii și portocalii. De chichi.

Zboară, Silvana!

chef roxana

Mă fascinează oamenii care renunță la o poziție bună, la un salariu bun, la o situație confortabilă, pentru a-și urma pasiunea. Mă uit la ei ca turistul la Taj Mahal. Sunt atât de vrăjită de genul acesta de oameni tocmai pentru că mie îmi lipsește curajul de a face o așa mare nebunie. Ce, doar nu credeți că în aproape 25 de ani de presă nu mi-a venit să-mi iau câmpii și să plec, să fac altceva?! Sau că nu au existat oportunități. Ba bine că nu! În 2010 mi s-a oferit o șansă și i-am întors spatele. Cu un regret care mă roade și azi. A fost șansa mea de a schimba macazul, de a face ceva care îmi place la fel de mult. La fel de mult?! Uite, asta nu știu sigur. Adică nu pot spune cu mâna pe inimă. Chiar nu știu. Dar sigur eram mai bine plătită. Dublu a ceea ce câștigam atunci. Însă nu am cântărit decizia din acest punct de vedere. Practic nici nu a contat. Chiar deloc. Doar că nu am avut curaj să o cotesc în așa hal.

Ceea ce am scris mai sus despre mine, despre episodul acesta din viața mea profesională, nu se vrea o poveste asemănătoare celei care urmează să v-o spun. Nici pe departe. Pentru că poveștile nu se sfârșesc la fel.

Silvana Borza. Născută la Cluj și venită în București de 14 ani. Urmează Facultatea de științe aplicate, specializarea socio-psihopedagogie. Lucrează o vreme într-o firmă de head hunting, apoi, în 2005, se angajează ca Director de Resurse Umane la restaurantele La Mama. Nu știu dacă odată intrată în lumea gusturilor și aromelor i s-a declanșat pasiunea, că nu am întrebat-o. Cert este că după șapte ani de stat la birou i-a venit pofta aia nebună de gătit. Și uite așa, licențiata în Științe aplicate trece la cratiță și face un curs de calificare în meseria de bucătar. Și nu de nevoie, cum li se întâmplă unora, obligați de vremuri la reconversie profesională. Femeia avea chiar o funcție de invidiat! Cursul ăsta l-a făacut în 2012. Cu un an înainte, în 2011, Silvana scrisese pe pagina ei de Facebook:

Devenim ceea ce credem și gândim

„Un om a găsit un ou de vultur și l-a pus în cuibarul unei găini din hambar. După ce a fost clocit alături de puii de găină, puiul de vultur s-a născut și a crescut alături de ei. Toată viața vulturul a făcut ceea ce au făcut și puii în hambar. El a zgâriat pământul după viermi și insecte. Anii au trecut și vulturul a ajuns foarte bătrân. Într-o zi el a văzut o pasăre magnifică deasupra sa, sus pe cerul senin. Plutea într-o grațioasă măreție pe curenții puternici de aer, cu abia o bătaie din aripile sale puternice, care păreau din aur. Vulturul bătrân crescut printre găini privea în sus cu venerație.

– Cine e acela ? a întrebat el.

– Acela e vulturul, regele păsărilor, a spus vecinul său. El aparține cerului. Noi aparținem pământului, noi suntem găini.

Așa că vulturul a trăit și a murit ca o găină, pentru că asta a crezut și a gândit el că a fost.”

După doi ani de la absolvirea cursului de bucătar, Silvana a mers în Franța și a făcut un stagiu de practică la un restaurant gourmet din Paris. Vulturul din ea își deschisese aripile… Cătălin Mahu, patronul restaurantelor La Mama, a văzut-o și simțit-o pe Silvana că din biroul ei de director de HR tânjește după cuțit, lingură și tigaie, după fierbințeala plitei și dogoarea cuptorului. Și s-a făcut curenții de aer pe care vulturul din ea să plutească fără greutate. I-a dat bucătăria să-i fie cer. Și acum Silvana este Food creator pentru restaurantele La Mama, concepe meniuri, gătește, experimentează și reinventează, apoi așteaptă cu timiditate și modestie reacția celor care îi gustă preparatele. Pentru asta am fost, printre alții, invitată la masă într-o seară. Să gust din meniul de vară. Meniu disponibil în toate restaurantele lanțului La Mama, mai puțin Puiul copt și afumat, pe care îl găsiți doar la locația de lângă Ateneu.

Pentru Silvana servirea mesei a fost ca premiera unui spectacol de teatru. A așteptat să sosească toți invitații. A avut grijă să nu ne lipsească nimic, să fie reci apa, vinul și sucurile, să socializeze cu fiecare dintre noi, să răspundă întrebărilor și, din când în când, să dea fuga și în bucătărie, să se asigure că totul decurge bine și că preparatele vor ajunge pe masă la temperatura optimă pentru a fi servite.

Și-a început să se încarce masa: delicioasa Tartă cu praz și bacon, parfumații Creveți picanți cu legume în sos de vin alb, incredibilul Pui copt și afumat, cu chipsuri din cartof și mujdei cu smântână (acest preparat este preferatul meu, din cauza căruia salivez acum, când scriu!), savuroșii Ardei umpluți (așa sos de roșii ca al lor, gros și dulce, n-am mâncat, cred, niciodată), picantul Porumb fiert cu unt și peperoncini și spectaculosul Pepene galben cu înghețată de vanilie și frișcă. În meniu mai exista și un aromat Tort de biscuiți, dacă după atâta dezmăț ar mai fi încăput ceva… Să nu uit! Înainte să vă las să salivați uitându-vă la preparatele Silvanei, vă mai spun că fata asta are acum și un Master în Tehnologii performante, Management și Marketing viti-vinicol. În caz că nu știi ce vin se potrivește a fi servit la preparatele ei…

tarta

creveti

pui afumat

ardei umpluti

porumbpepene1

Haina și omul

Nu am reușit niciodată să răspund la întrebarea: îl face haina pe om? Și asta pentru că am întâlnit variate situații. În unele se putea răspunde cu DA, în altele cu NU. Și răspunsurile erau corecte în fiecare dintre ele. Exemplele care îmi vin acum în minte sunt dintre cele mai proaspete. Zilele trecute, pe Facebook, am dat peste un filmuleț-experiment: un om al străzii este dat (destul de elegant) afară dintr-o cafenea, pentru ca a doua zi, îmbrăcat ca un corporatist, să poată sta la masă fără probleme, în exact aceeași cafenea. L-a făcut haina pe el? DA, dacă miza experimentului era să fie primit în cafenea ca un client oarecare. În rest… NU, hainele acelea nu l-au făcut să fie altceva. Al doilea exemplu este cel al bătrânului de la coloanele din Piața Romană, care aștepta (poate și azi mai e acolo) în tăcere și demnitate gesturi de bunăvoință din partea trecătorilor. Îmi e imposibil să scriu că cerșea, pentru că nu făcea asta! Hainele lui? Ponosite și la fel de bătrâne ca el. Bărbatul acela fusese regizor. Îl făceau pe el hainele alea? În mod clar, NU. Ele erau doar expresia sărăciei, neputinței și nevoinței sale.

Poate că introducere aceasta nu prea are mare legătură cu textul pe care îl public mai jos, text primit de la ANANDA PR, care conține informații ce pot fi de folos unora. Pur și simplu mi-au venit lucrurile astea în cap și a trebuit să le scriu. Și nădăjduiesc să nu ”vorbească” niciodată hainele despre mine. Nici de bine, nici de rău. Să spună numai devărul.

Secretele unei ţinute office de succes

Prima impresie contează. Ţinuta pe care optezi să o porţi fie la birou, fie la întâlnirile de afaceri, trebuie să fie adecvată domeniului în care lucrezi. Indiferent dacă alegi să adopţi un look conservator sau unul creativ, trebuie să arăţi ca un adevărat profesionist în timpul programului de muncă.

Îţi poţi exprima personalitatea prin ţinuta pe care o adopţi, dar reţine că nu trebuie să te evidenţiezi prin aceasta, ci prin calităţile tale şi experienţa dobândită. Haina îl face pe om şi îl ajută să iasă din anonimat, obţinând primul vot de încredere, însă, de la un anumit punct, este datoria omului să fie demn de haina pe care o poartă!

Luminiţa Staicu, Designer hermosa, brandul românesc cu tradiţie de peste 20 de ani, îţi prezintă atât principalele piese vestimentare pentru care este recomandat să optezi pentru un look office de succes, cât şi sfaturi de care este indicat să ţii cont pentru a construi o carieră reuşită în domeniul de muncă şi a lăsa o impresie bună persoanelor alături de care intri în contact. Acum ai zeci de produse din noua colecție de toamnă hermosa, Autumn Fair, pe care le poți alege.

Ce culori alegi la birou

Foarte multe femei dau greş atunci când vine vorba de alegerea culorilor de purtat la locul de muncă. Acestea optează de multe ori pentru culori ţipătoare, total neadecvate, care îi obosesc pe colegii din birou. Aceleaşi greşeli sunt făcute şi la interviul de angajare, în urma căruia candidaţii se întreabă ce nu au făcut bine.

În colecţia de toamnă vei găsi la hermosa.ro cămașa Anca din șifon gofrat, imprimat digital exclusiv, cu o croială dreaptă, mânecă lungă, accesorizata cu nasturi fantezie, la preţul de 139,90 lei.

CAMASA ANCA

Nu trebuie să renunţi definitiv la culorile vesele, însă sfatul nostru este să te rezumi doar la un singur articol vestimentar într-o culoare puternică, precum un sacou sau o bluză, iar restul să rămână cât mai şterse. Poţi opta pentru nuanţe precum roz pal, albastru, bleumarin, portocaliu, cărămiziu dacă vrei să ieşi în evidenţă printr-o culoare puternică ” , ne sfătuieşte Luminiţa Staicu.

Care sunt piesele vestimentare recomandate unei ţinute office

Un compleu din două piese, fie fustă-taior sau pantalon clasic-sacou, este întotdeauna alegerea potrivită. Combinat cu o cămaşă albă sau în culori pastel şi accesorizat cu minimul de piese necesare, precum o geantă simplă, un ceas şi un inel (logodnă/verighetă) oferă o imagine clară, simplă, care exprimă profesionalism şi încredere în sine.

Sacoul este o piesă-cheie în garderoba unei femei de carieră, aşadar că acesta nu trebuie să lipsească din ţinuta zilnică. Mizează pe un model de sacou cu o croială cambrată şi alege sacoul Anastasia, din tercot elastic uni, dublat cu căptuşeală. Sacoul are o croială cambrată, buzunare laterale funcţionale şi se închide cu nasture metalic, având o culoare plăcută, perfectă pentru orice întâlnire importantă. Îl găseşti pe hermosa.ro la preţul de 209,90 lei.

SACOU ANASTASIA

Dacă vrei cu adevărat să impresionezi, poți alege sacoul Betina, din brocard elastic imprimat digital exclusiv, dublat cu căptușeală la 249,90 lei.

SACOU BETINA

Cămăşile de bumbac sunt, de asemenea, o alegere bună. Alege materiale naturale, deoarece cele sintetice nu lasa corpul să respire şi absorb căldură.

Rochiile simple, clasice, sunt, de asemenea, o alegere potivită pentru o zi petrecută la birou. Optează pentru modele fără decolteu, în culori deschise sau poate chiar şi cu imprimeuri, însă evită să le porţi cu tocuri foarte înalte, dacă nu vrei să creezi o impresie greşită colegilor.

Ţinută care este recomandată în cadrul unui interviu

Ţinuta vestimentară nu îţi garantează un job, dar te poate face să-l pierzi încă dinainte ca angajatorul să te invite să iei loc pentru interviu.

Se spune că primele zece secunde sunt esenţiale pentru a ne crea o impresie despre persoana cu care interacţionăm. Reprezintă o formă de respect şi de interes faţă de compania şi de jobul pentru care ai aplicat să te prezinţi într-o ţinută vestimentară adecvată. Vestimentaţia trebuie să fie în concordanţă cu poziţia pentru care aplici şi cu ţinuta zilnică pe care o vei adopta ulterior ” , precizează Luminiţa Staicu.

Prin urmare, poţi opta fie pentru clasicul costum, fie pentru o ţinută mai casual, precum fustă sau pantaloni, alături de o cămaşă/bluză şi un sacou. Pantalonul sau fusta trebuie să fie de culoare închisă, iar cămaşa sau bluza, albă. Chiar dacă este o combinaţie clasică, cu siguranţă nu vei da greş.

Fusta conică este potrivită pentru o ţinută office completă. Fusta Allegra, din tercot elastic uni, dublată cu milanez, are o croială conică şi propune un joc interesant de simetrii. O combinaţie reuşită, feminină şi specială. O găseşti la preţul de 119,90 lei, produsă în România.

FUSTA ALLEGRA

Optează pentru o rochie prin care să ieşi în evidenţă în mod plăcut, cu imprimeu geometric, potrivit pentru o ţinută office. Rochia Octavia din tercot elastic imprimat digital exclusiv la 169,90 lei este o alegere perfectă.

ROCHIE OCTAVIA

Indiferent de articolele vestimentare pentru care optezi, asigură-te că sunt croite din materiale de calitate, care lasă pielea să respire, iar textura materialului se păstrează pe termen lung. hermosa creează şi comercializează de peste 20 de ani produse vestimentare realizate în România. Cu trei magazine proprii în Brăila, Focşani şi Constanța, hermosa este prezentă în toată ţara şi prin magazinele partenere.

Poţi comanda online de pe http://www.hermosa.ro cu transport gratuit la comenzi de peste 99 lei.

Te dezvaaață Jessica să-ți mai rozi unghiile!

biting

Pe cuvânt de onoare, nu mi-am ros unghiile niciodată. De pielițele de la unghii, recunosc, mai trag… Nu foarte des. Când sunt stresată sau îngrijorată de ceva. De fapt stresată și îngrijorată de câte ceva sunt mai mereu, dar nu îmi smulg pielițele chiar de fiecare dată. Mai am și eu scăpări…

nail-biting-bad-breath

Am văzut de mai multe ori, la mai multe persoane, cum arată niște unghii roase compulsiv. Și nu erau copii, ci adulți. Nu știu ce spun statisticile, dar dintre cazurile întâlnite de mine, în proporție de 98% sunt femei.

Specialiștii Jessica Cosmetics afirmă că ”obiceiul rosul unghiilor apare și continuă să se exacerbeze mai ales din cauza stresului. Dacă îți rozi unghiile de multă vreme, află că acest obicei poate dăuna sănătății. De ce? Iată: cele mai vizibile semne sunt mâinile roșii și inflamate, iar zona din jurul unghiilor devine sensibilă și dureroasă. Și, de asemenea, pot apărea infecții la nivelul unghiei. O altă problemă cu care te poți confrunta este deformarea unghiei, iar aceasta nu mai poate fi remediată prea ușor. O altă bătaie de cap o pot reprezenta infecțiile bacteriene care rezultă din rosul unghiilor, și care pot fi extrem de dureroase.”

unghii roase

Eu vă spun că și smulsul pielițelor e la fel de dureros, și cred că sunt destule femei care să confirme. Că suntem mai multe, așa cred…

Ei bine, dacă pentru ce le fac eu pielițelor nu am auzit să existe dezvăț, uite că pentru rosul unghiilor s-a găsit. Primul ar fi să mergi regulat la manichiură. Că după aia mă gândesc că ți-o fi și ție milă de banii lăsați în salon și nu te-oi apuca să rozi la ei! Asta ar fi o soluție.

rosu

Și una mai tare decât asta, dar care vine peste asta, e „Nibble no more” de la Jessica Cosmetics. E o soluție pe care o aplici peste manichiura ta proaspăt făcută (la care, zi drept, până ajungi acasă ca s-o admiri în liniște, te uiți pe drum, pe furiș, de zeci de ori), iar ea îți va păzi strașnic unghiile de atacul colților tăi pofticioși. Cum? Simplu! Simplu de tot! E amară cu draci pe ea! Garantat îți piere cheful de ros. O să preferi niște semințe!:))))

nibble_no_more - tratament anti ros unghii 58 lei

Trei zile, trei femei, trei povești: Nicoleta (III)

A seasonal worker picks blueberries on J

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Când banii nu mai au valoare

Unele dintre noi credem cu tărie în sintagma „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, altele ne ghidăm după principiul „Dragostea trece prin stomac”. Cine are dreptate? Din punctul ei de vedere, Nicoleta (42 de ani) a ales.

„Am trecut, ca orice familie, prin perioade foarte bune, bune şi mai puţin bune. De fapt chiar proaste, aş zice. Atât de proaste încât aveam la întreţinere o restanţă pe câteva luni, două facturi la lumină neplătite şi un post telefonic fix în pragul desfiinţării. Trebuia să facem ceva, ori eu, ori soţul meu. Asta se întâmpla acum vreo doi ani şi ceva. Nu discutam în faţa copiilor ca să nu îi împovărăm şi pe ei cu grijile noastre. Deşi erau destul de mari, ne-am gândit că este mai bine să-i protejăm.”

Până la urmă s-a luat o hotărâre: să plece el în Polonia, la muncă. Părea cea mai bună soluţie, cel puţin pentru a putea ieşi din criză. Zis şi făcut. Nicoleta i-a făcut soţului ei bagajele şi… cu Dumnezeu înainte. Banii trimişi de el din Polonia nu erau mare lucru dar, puţin câte puţin, „s-a mai făcut lumină”. Datoriile au început să scadă şi viaţa să pară că intră în normal. Dacă n-ar fi fost dorul de el, ar fi putut chiar spune ca îi este bine. De partea cealaltă şi el trecea prin acelaşi chin. Un ochi îi râdea gândindu-se că „salvează corabia” iar altul îi plângea de dorul celor rămaşi acasă. Doar trei luni a rezistat şi s-a întors.

„Anul următor m-am gândit că este rândul meu să fac ceva, să mă pun la încercare. Mi-am zis că trebuie să fac efortul de a pleca la muncă undeva în afara ţării, pentru că problemele se adunau din nou. Şi aveam sentimentul că lipsa banilor ne distruge liniştea, că suntem parcă mai irascibili, mai înclinaţi către discuţii în contradictoriu, mai puşi pe harţă.

Am prins un contract pentru trei luni în Spania, la cules de afine. La plecare am fost optimistă şi încrezătoare. Mă visam deja trimiţând bani acasă, îmi şi imaginam că achităm totul, inclusiv împrumutul la bancă. Împrumut care, între noi fie vorba, nu era foarte mare, dar nu îmi plac datoriile. Prima săptămână a fost cum a fost. Până m-am instalat, până mi-am cunoscut colegele… A doua săptămână am început munca efectiv. Şi n-a fost deloc uşor. Mă resimţeam, fizic. Dar cu gândul la cei de acasă, mă încurajam şi mă mobilizam. După primul telefon dat în ţară, când l-am întrebat pe soțul meu cum se descurcă. A fost deajuns să-i aud glasul şi să-l simt că îi este greu, că toate sentimentele pe care încercam să le ţin în frâu s-au prăvălit peste mine. Degeaba îmi tot spusesem până atunci că trebuie să fiu tare şi să realizez ceva. Degeaba încercasem să mă conving că problema banilor nu mai suporta amânare. Nimic nu mi-a părut mai important în clipa aceea decât să fiu acasă, cu el şi copiii. Nu m-a mai interesat nimic. Săptămânile care au urmat au fost un calvar. Treceau atât de greu… Nici banii câştigaţi parcă nu mai aveau valoare. În locul lor voiam eu să plec spre România.

Până la urmă au trecut cele trei luni, poate cele mai lungi din viaţa mea. Pe drumul de întoarcere spre ţară am avut timp să mă gândesc pe îndelete. Am realizat că, într-adevăr, între bani şi fericire nu este nicio legătură. Că banii nici nu o aduc şi nici nu o pot cumpăra. Că cel mai important lucru este dragostea şi că toate problemele se pot rezolva încet, cu răbdare, dacă există dragoste. Şi ce dacă mai avem rate de plătit? Şi ce dacă se mai întâmplă să întârziem cu plata întreţinerii? Împreună o să le răzbim noi şi pe acestea. Important este că suntem împreună, că dragostea noastră veche de două decenii este vie şi arde. Banii? Un amănunt lipsit de importanţă.”

Trei zile, trei femei, trei povești: Elena (II)

Premilia "Prem" Burns âÂÂ72

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Cu sensibilitate, despre dreptate

Copilăria şi-a petrecut-o înconjurată de cărţi de drept, avocaţi şi justiţiabili, aşa că n-a surprins pe nimeni alegând să urmeze o carieră în acest domeniu. Surprinzător este însă, faptul că Elena, femeia aceasta tânără, cu figură angelică, este procurorul care în fiecare zi stă faţă în faţă cu oamenii certaţi cu legea (vai, ce expresie-şablon!), îi fixează cu privirea ei albastră şi îi audiază pentru a scoate la lumină adevărul. Sau minciuna. Într-o sâmbătă pe care şi-a petrecut-o la servici – şi n-ar fi prima şi nici ultima – eu am fost cea care a ascultat.

Am urmat liceul pedagogic din Râmnicu Vâlcea, la îndrumarea mamei mele, care este cadru didactic, dar după aceea mi-am dat seama că dreptul mă atrage de fapt, mai ales că deja eram familiarizată cu terminologia, tata fiind un cunoscut avocat în oraşul meu. În învăţământ, să recunoaştem, chiar dacă munca este foarte frumoasă, sunt bani puţini. Chiar pot să spun că este o muncă mai frumoasă decât ce fac eu acum, mai plină de satisfacţii. Nu pot să spun că eu n-aş avea satisfacţii profesionale, dar parcă nu prea poţi spune că este chiar o satisfacţie să trimiţi un om la închisoare…”

N-a vrut să fie “fata lui tata”

A terminat Dreptul la Bucureşti şi a vrut să meargă mai departe, să mai urce o treaptă: Institutul de Magistratură. “O dată încheiată facultatea, cea mai uşoară cale ar fi fost avocatura: aveam un îndrumător – pe tata – şi aveam viitorul asigurat. Însă mi-am dorit o experienţă în interiorul sistemului. Cred că de fapt am evitat să fiu privită ca fata lui tata. N-am vrut să fiu cunoscută prin prisma lui ci am vrut să mă realizez prin propriile puteri. Sincer, n-am crezut că am să intru la Institut din prima şi eram pregătită pentru ce era mai rău. Dar am intrat şi, din acel moment, am căpătat încredere în mine. Tot timpul păstrasem în mine o doză de neîncredere, dar de atunci am lăsat-o în urmă.”

Mai aproape de oameni

După doi ani frumoşi şi plini, printre colegi deosebiţi, în 2003, Elena a ales să fie procuror. “Am fost tentată la început de meseria de judecător, dar mi-a părut mai ruptă de lume, de oameni. Ca procuror, însă, intri în contact direct cu infractorii, cu poliţiştii şi cu modul în care se realizează ancheta. Ca judecător trebuie să ai o atitudine mai formalistă, fără detalii ale cazurilor. Poate că uneori ai vrea ca pe unii inculpaţi să-i audiezi mai amănunţit. Ei bine, ca judecător nu poţi. Ca procuror, da. Îmi place să vorbesc cu ei în afara anchetei, să le ascult poveştile de viaţă, să înţeleg de ce au ajuns aici, să-i cert şi să încerc să-i fac să înţeleagă încotro duce drumul pe care au pornit. Cred mult în latura aceasta preventivă. Eu am de-a face cu infractori mărunţi, care vin din medii rău famate şi pentru care condiţiile din penitenciar sunt mai bune decât cele de acasă. Cel mai trist este atunci când am în faţă, în anchetă, minori. Unii înţeleg ce vreau să le transmit, alţii nu. Finalitatea actelor lor se pierde în instanţe şi noi, procurorii, nu mai aflăm ce s-a întâmplat cu ei, dacă au ajuns sau nu la închisoare. Dar uneori mi se mai întâmplă să mă trezesc gândindu-mă la câte un caz. Am un principiu de la care nu vreau să mă abat, care este un motto pentru mine: mai bine laşi liber un infractor decât să închizi un om nevinovat. Infractorul, la un moment dat, se va trăda singur şi tot la închisoare va ajunge. Dar unui om nevinovat nu-i mai poţi da anii aceia înapoi…”

Rămas în memorie

E greu de dus povara aceasta, a gândurilor? Fără autocontrol poate că da. “Este important să fii obiectiv, ca să nu te atingă nimic din ce vezi şi auzi, altfel n-ai mai avea somn noaptea. Poate un singur caz, până acum, m-a afectat mai mult decât, să zicem, îmi permit: un minor care la audiere mi-a spus că este bolnav de SIDA şi mi-a justificat fapta prin aceea că nu mai are mult de trăit şi este lipsit de importanţă pentru el cum îşi va petrece anii rămaşi. Oricum l-am certat şi am încercat să-l conving că trebuie să lase o amintire frumoasă în urma lui. Nu ştiu cât efect a avut. Nu mai ştiu nimic despre el, pentru că nu am finalizat eu ancheta.”

Viaţa personală e cea mai importantă”

Între viaţa profesională şi cea personală, Elena a tras o linie imaginară, separându-le. “Am ajuns la concluzia că viaţa personală este mai importantă. E important ca atunci când ajungi acasă să găseşti un om care să te înţeleagă – fie şi pentru faptul că ajungi târziu -, să simţi că nu eşti singur pe lume. Din fericire, iubitul meu este şi el din acelaşi sistem. Dar nu ducem cu noi acasă problemele de serviciu. E adevărat, uneori mai avem dosare, cazuri asupra cărora avem discuţii şi dispute. Dar foarte rar. Şi prietenii noştri sunt tot din sistem, dar la întâlnirile noastre discuţiile profesionale sunt interzise printr-o… lege interioară.”

Chiar dacă timpul liber este puţin şi trece repede, Elena ştie şi poate să-l folosească bine: mergând la film, ieşind la restaurant sau la concert cu prietenii, citind sau pur şi simplu uitându-se la televizor. Dar cel mai mult iubeşte călătoriile. “Când plec într-o altă ţară, nu vreau să pierd nimic. Vizitez aproape totul, aşa încât la întoarcere sunt mai obosită decât eram când am plecat.” Iar la întoarcere o mai aşteaptă cineva drag: un ghemotoc drăgălaş de blană, Pufi, motanul ei persan, răsfăţatul “domnișoarei procuror”.