Atenție, se închid ușile! Și casele!

metrou

Geo, îți promisesem ieri că următorul articol de pe blog va fi despre Ținutul Secuiesc. Fată, îmi pare rău, nu m-am putut ține de cuvânt… Și știi cine-i de vină? Metrorex. Ce te miri așa? Aaaa, daaa, tu știi că mie nu îmi place să merg cu metroul. De asta te miri. Păi ieri a trebuit, fată. Că m-am dus la un eveniment și am plecat târziu din redacție, și trebuia să ajung repede. M-am cam ofticat pentru că, fiind eu posesoare de abonament full options pe mijloacele de transport în comun de suprafață, am scos din buzunar 5 lei pentru o cartelă de două călătorii cu metroul. Auzi tu, 5 lei ca să mă fac cârtiță, să umblu pe sub pământ, să n-am aer de respirat, să n-am eu lumină de văzut…

Păi și m-am dus să iau metroul, de-aici de la mine, de la Muncii. Noroc că nu eram singură, ci cu fetele. Cu Luminoasa și Cohuța. Adevărat e că merg cu metroul din-an-în-Paște și mă surprind modernizările pe care le mai suferă din când în când. Adevărat e și că nu era acu’ nici Paște, nici Crăciun. Ce m-o fi mâncat în…? Mă scuzați.

Păi prima dată când a fost mandea cu metroul, imediat ce a fost inaugurat, prin ’79-’80, drăcoveniei îi zicea lumea “trenul galben fără cai”. Mai ții minte? După o piesă de muzică ușoară cântată de o piesă de femeie pentru vremurile alea. Așa. Călătoria costa 1 leu. Parcă 1 leu, nu? Și introbăgai moneda într-un dispozitiv, ca să poți trece prin turnicheți. Am băgat fisa și am așteptat. Și am așteptat. Și am așteptat. Credeam că bara aia metalică se dă singură la o parte după ce cutia înghite moneda. Ei bine, nu! Trebuia să o împing eu, cu mâna. Mi-au zis ăia de îmi suflau în ceafă, la rând. Hai, lasă, că asta a trecut, a fost demult. După aia, cu anii, s-au modernizat. Au trecut la cartele. Până ieri așa știam eu. Dar ce să vezi, ieri, când să iau eu metroul de la Muncii? Scot banii din portofel și mă proțăpesc la geamul Casei (de bilete, de cartele, cum i-o zice). Nimeni. Mă întorc pe călcâie, că știam că mai trebuie să fie una, în partea opusă. Mă duc spre ea cu capul înainte. În toată miopia mea tot am văzut că înăuntru era un bărbat. Îi zâmbesc și îi întind banii. El îmi face semn cu mâna în direcția din care tocmai ce venisem. Omul nu vindea cartele în coșmelie, era pândaru’. Ăla de la pază. Bai, ești nebun?! Acolo e închis! Nuuuu, că omul nu mă trimitea la casa de bilete, mă trimitea la măgăoaia aia portocalie din poza asta proastă pe care am făcut-o, de nervi, după ce m-am văzut trecută de turnicheți, pe abonamentul Andreei.

la-metrou

Ce să vezi? Trebuia să îmi obțin eu singură bilet de călătorie din panarama aia. Eu! Eu, care detest să am de-a face cu mașinăriile puse să suplinească un om. Păi și la bancă, în fiecare lună – când mă duc să pun într-un cont alocația cățelușei mele adoptată la distanță – casiera mă îmbie să folosesc tot o arătare din asta, o fierătanie. Că cică e mai simplu, mai economic și mai eficient. Făi femeie, e așa de simplu, economic și eficient că într-o zi tu o să rămâi fără servici. Că dacă n-o să mai avem nevoie de prestația ta și o să ne înțelegem bine cu aparatul, pe tine te trimite în șomaj, mămică! Și degeaba ai mai făcut tu Facultatea de Finanțe-Bănci. O să mergi la Kaufland să îți iei în primire Casa 11. O refuz în fiecare lună pe femeie, și ea nici nu știe că îi fac un bine. Îi repet în fiecare lună că mie îmi place să am de-a face cu oamenii, nu cu mașinăriile, că vreau să-i semnez hârtia eu cu mâna mea că i-am dat banii, și ea să-mi ștampileze cu mâna ei că i-a primit.

Și încremenesc eu în fața namilei, încercând să aflu cum fac să primesc bilet. Mă uit disperată la fete și le fac semn că nu mă descurc. Păi și ele ce erau să facă? Să se întoarcă din drum pentru mine? Să mai plătească încă o dată ca să intre, numai pentru că eu nu mă înțeleg cu aparatele? Luminoasa îmi strigă că cică să mă uit la tipa din fața mea, care se pricepea și butona, și atingea display-ul, și pac îi scuipă mașinăria o chitanță. Hai dă-te în balamuc de aparat că te-oi dovedi eu! Greșită gândire! M-a dovedit el pe mine, anunțându-mă că nu acordă rest. Bun, și eu ce fac dacă am o hârtie de 10 lei și vreau să cumpăr o cartelă care costă 5 lei?! (Glumețul de Dan Crăciun a zis că să cumpăr două:))) Hai, zi ce fac! Băi Metrorex-cap-de-fier-să-mă-în-el (fără haștag), zi tu cum se rezolvă situația asta? Sar peste turnicheți ca să fugă ăia de la pază după mine sau renunț la călătoria cu metroul? Ai tu altă variantă? N-ai! Zi, Dobitocia-Ta! Păi trebuia să ai! Care e interesul tău comercial? Ai făcut economie disponibilizând-o pe nefericita care vindea cartele. Acum na și pierde călători și încasări! De data asta mă grăbeam, cretinule, și am avut noroc cu Cohuța. Dar nu mă mai prinzi terminatule (ba nu, NEterminatule!) nici măcar când o fi metrou în Drumul Taberei. Dacă mai apuc eu ziua aia… Hai, marș la depou Metrorex! Și pune un aparat în locul directorului general. Că ce poate face el și nu poate un aparat?

Călătorie în copilăria mea

casa

Am făcut-o pe 13 septembrie, dar până azi nu am avut timp și chef să scriu. Și am făcut-o pe 13 septembrie pentru că strada mea, Samuil Vulcan, pe care se afla casa în care m-am născut, dă în Calea 13 Septembrie. Nu am ales special ziua aia. Așa a fost să fie, pentru că nimic nu e întâmplător.

Greu de revăzut

M-am mutat din casa de pe strada Samuil Vulcan nr. 53 în urma cu 32 de ani. Eram adolescentă. La vremea aceea m-am bucurat, eram încântată, trăiam un vis. Era firesc. Plecam dintr-un… apartament format dintr-o cameră și o bucătărie într-un apartament de bloc adevărat. Cu patru camere. Aici nu aveam baie, ne spălam în lighean. Nu aveam apă curentă în casă. Mergeam să luăm cu găleata de jos, de la parter, de la cișmea. Urcam pe scări cu găleata de 15 litri. Și WC-ul era comun. Două WC-uri la parter și două la etajul întâi. Șase apartamente la parter, alte șase la etaj. În camera aia trăiam patru persoane.

De casa asta în care m-am născut mi-a fost dor întotdeauna. De când am plecat din ea. În 32 de ani m-am întors să o revăd de două ori. Asta a fost a treia oară. Și nu pentru că ar fi departe. E la numai cinci stații de autobuz. Prin dreptul străzii trec zilnic de două ori, când plec spre servici și când mă întorc. Dar mi-a fost îngrozitor de greu în anii ăștia să cobor din autobuz și să o iau la pas, încet, pe stradă, până în dreptul casei. Nu știu cum să explic, dar pur și simplu mi se face un gol în stomac ori de câte ori trec prin dreptul străzii. Zilnic de câte două ori. Știți cât este de greu? Nu știți…

De data asta pur și simplu am coborât din autobuz fără să îmi fi pus în plan lucrul acesta. O fi toamna de vină, nostalgia din ea. Am mers încet, încet de tot, ca să pot readuce toate amintirile. Pe partea stângă casa în care stătea Gavrilă, colegul meu din școala generală, crescut de mamă de-a doua. Mi-o amintesc și pe sora lui, cu un an sau doi mai mare decât noi. Avea păr lung, împletit mereu în cozi, vorbea șoptit și purta batic. Cânta la biserică, în strană. Pe partea dreaptă casa în curtea căreia intram vara pe furiș și furam dude. Apoi căsuța mică, de poveste, în care stătea tanti Didina. Ea ne lăsa să jupuim pomul de dude, nu trebuia să o facem pe furiș. Casa nu mai este. Este doar un teren împrejmuit cu gard.

Strada mea cu arome

Din nou pe partea stângă a străzii. Fabrica de dulciuri, Fraga. S-a ales praful de ea. A mai rămas doar un singur perete din cărămidă, de la stradă, ciuntit. Unde era maghernița portarului nu mai e nimic. Unde erau porțile pe care intrau camioanele cu semințe de floarea soarelui sunt niște șipci. La Fraga se făcea șerbet, halva și caramele. Mirosea toată strada – în funcție de ce era pe linia de producție – a ulei de floarea soarelui de la semințele pentru halva, a esență de trandafiri de la șerbet sau a rom de la caramele. Așa miroase copilăria mea din amintiri. Am mirosit atât de mult încât nu îmi trebuia să și mănânc. Halva nu mi-a plăcut niciodată, dar caramele mai mâncam. Ieșeau muncitoarele la geam din când în când, să se răcorească săracele, și dădeau cu ochii de noi, copiii străzii, strânși ciorchine la gard. Știau ce așteptam și ne aruncau punguțe cu caramele. Calde. Abia ieșite de pe bandă. De obicei primeam din alea cu lapte. Când ne aruncau caramele cu mentă, de un verde dubios, ne băteam pe ele. Și mai erau unele roșiatice, nu știu cu ce erau dar măcar erau diferite de veșnicele caramele cu lapte.

Pepi

Camioanele cu semnițe de floarea soarelui veneau către seară. Până deschidea portarul fabricii porțile din fier, un țigănuș drăcos se urca în camion și, cu un lighean, azvârlea câte semințe putea pe caldarâm. După ce intra mașina în curtea fabricii veneau cu măturile și fărașele și adunau semințele de pe jos. Vizavi de fabrică stătea o familie de țigani. Prăjeau semințele și le vindeau la poartă, în cornete făcute din file de caiet. Iar sâmbetele și duminicile în fața Cinematografului Lira. Țin minte că măsura era un păhărel din lemn, care avea fundul foarte gros, de părea că încap în el multe semințe. Aiurea, că nici un pumn nu era… Când camionul aducea mieji de semințe, făceau din ei, cu zahăr caramelizat, batoane cum sunt cele din susan. Tataie fusese cofetar și îmi făcea acasă toate bunătățile lumii. Mie îmi plăceau batoanele astea din semințe, bulgarii din floricele legați cu sirop de zahăr și colorați cu nu-știu-ce colorant mizerabil și porumbul fiert de la ei. Nu vă spun ce scandal aveam când mă prindea că mănânc și nici ce povești îmi spunea despre modul în care erau preparate.

Familia asta de țigani avea mulți copii, parcă vreo cinci sau șase. Una dintre fete, Pepi, era prietena mea. Mai mare cu un an. Eram fascinată de dinții ei, sănătoși, drepți, aliniați și foarte albi. Și ea zicea că nici măcar nu îi spăla în fiecare zi. Doar taică-său era țigan, maică-sa era româncă. El, un bărbat mic de statură, chelios și foarte blând. Foarte blând. Maică-sa, parcă o văd, cu pielea albă ca hârtia, cu părul, genele și sprâncenele galben-roșcat. O vedeam rar, pentru că rar ieșea din casă. Avea cancer. A murit până să termine Pepi clasa a opta.

Amintiri de vizavi

După casa lor, una în care nu aveam prieteni pentru că nu erau copii, dar avea cele mai frumoase hortensii pe care le-am văzut vreodată. Apoi casa în curtea căreia erau magaziile de lemne ale locuitorilor din imobilul alăturat. Adică a imobilului în care stăteam și eu. Unde m-am născut eu. Nici aici nu mai este nimic. Un gard și dincolo de el, bălării…

Și urmează casa copilăriei mele. Stăteam la etajul 1. Apartamentul 9. Deasupra ușii era o plăcuță metalică, albastră, pe care scria cu argintiu FAM. IONESCU AP. 9. Ioneștii erau mamaie și tataie. Acum, cei care locuiesc la apartamentul 9, au pus o copertină deasupra ușii. Noi nu aveam. Deasupra ușii era o lădiță din lemn de la portocale Jaffa (știu asta pentru că pe o stinghiuță era pusă o ștampilă cu tuș roșu), vopsită în maro, pe care iarna o foloseam ca frigider. Stătea bine mâncarea acolo, înghețată bocnă. În anii ’70 iernile erau chiar ierni.

Am stat pe trotuarul de vizavi de casă și am făcut fotografii. Eram contre jour, nu au ieșit bine. Și nici nu am insistat să caut un unghi potrivit, nu am stat cu telefonul îndreptat spre casă prea mult, pentru că la parter, în curticica îngustă, se vânzolea un bărbat burtos, îmbrăcat numai în niște bermude. Putea oricând să mă ia la rost și să mă întrebe de ce fac poze casei, ce urmăresc, ce intenții am. Acolo jos, la parter, cu fereastra la stradă, unde-i plăcuța cu nr. 53, stătea nașa mea. Nașa mea de botez. Era grasă și veșnic asudată pe față, se ștergea cu colțul șorțului. De Moșii de vară mă trezeam cu noaptea în cap și năvăleam la ea în casă. Știam că împarte vase cumpărate de la Piața Puișor. În străchini punea orez cu lapte și scorțișoară, iar de toarta ulcioarelor lega cireșe și floarea-miresei. Le aranja pe toate pe patul din singura cameră și aștepta să vină preotul să le sfințească. Nu aveam răbdare până pe la 11 când venea el de la biserică și le voiam pe ale mele cu orice chip. În fiecare an, printre cele 12 perechi de vase, era și a mea. O străchinuță și un ulcior micuțe, mult mai micuțe decât restul. Ca pentru copil. De la nașa mai țin minte cozonacii din Ajunul Crăciunului. Ai ei erau cei mai buni, chit că tataie era cofetar și făcea cozonaci bogați în cremă de nuci, galbeni de la ouă și șofran, pufoși… Ai nașei erau dulci, foarte dulci. Aveau zahăr tos presărat și deasupra, care se carameliza în cuptor. Nașa avea diabet, nu avea voie dulciuri dar tare îi plăceau.

Măcar o singură dată

Pe trotuar, în fața casei în care m-am născut, plângea sufletul în mine și mă pârjolea dorul pe dinăuntru. Atât de mult îmi doresc să pot intra în curte, să urc scările alea întunecoase, să aud scândurile treptelor cum scârțâie sub talpi… Atât de mult îmi doresc să pot deschide ușa și să intru în casă… Să mă uit la conturul tavanului. Pentru că pesemne că doar el mai este așa cum îl știu eu. Doar mărimea lui. Doamne, cât aș vrea să pot intra din nou în casa aia… Nu am curaj să bat la ușă oamenilor ălora și să le zic: “Îmi permiteți, vă rog, să intru pentru două minute și să mă uit în casă? M-am născut aici și m-am mutat de aici acum 32 de ani. Îmi era dor…” Serios, nu pot să fac asta. Cum s-ar uita oamenii ăia la mine? Ce încredere să ai ca să lași o persoană necunoscută să îți intre în casă așa, dintr-o dată, de niciunde…

După casa mea, la numărul 51, stătea nenea Titi și tanti Lenuța Bărbulescu. Eram prietenă cu nepoata lor, Carmen, deși era mai mică decât mine. Curtea lor era Raiul meu. Avea un cireș mare din care mă înfruptam. Și cele mai mari, mai dulci și mai parfumate caise. Și avea în grădină multe flori de regina-nopții care în serile de vară făceau ca aerul să miroasă dumnezeiește. Și pe gard – comun cu al nostru – avea trandafiri cățărători. Îi jumulea nașa când le venea sorocul și făcea din ei dulceață. Tot pe gardul ăla creșteau și zorele. Îmi plăcea să le pocnesc bobocii seara, când floarea se închidea.

În cireșul ăla despre care v-am zis, l-am văzut odată pe răposatul Szobi Czeh cum s-a urcat cu tot cu băieții lui în brațe, să-l culeagă. Erau micuți. Simona, nevasta lui Szobi, era nepoata lui tanti Lenuța. Țin minte că mi-a rupt o creangă plină cu cireșe și mi-a aruncat-o în balcon, să mă bucur de fructele dulci-acrișoare.

Mai locuiește cineva aici?!

Am apăsat pe clanța porții, la tanti Lenuța. Era încuiată. Am dat să sun. Îmi ieșea inima din piept de emoție. Însă butonul era înțepenit de la rândurile de vopsea care au trecut și peste sonerie, nu numai peste tabla gardului. M-am uitat în curte printr-o fantă dintre două foi de tablă ale gardului. Cireșul încă este. Florile, nu. A venit un câine și a lătrat la mine, necunoscuta. Acum vreo cinci ani am auzit că tanti Lenuța trăia. Acum… nu știu ce să zic. Prefer să cred că nu s-a putut da jos din pat, că e foarte bătrână. Nu știu ce să zic…

În casa următoare, de după tanti Lenuța, stătea prietena mea cea mai bună. Cornelia. Maică-sa, tanti Coca, era bibliotecară la Clubul Uzinei Vulcan și locuia cu chirie. Era despărțită, își creștea singură cei doi copii, pe Cornelia și pe Mihai. Deștepți copii. Amândoi au intrat cu medie mare la Lazăr. Mă mai ajutau câteodată și pe mine să-mi fac temele la mate. Adică mi le făceau ei. Cu Cornelia mă vedeai de dimineață și până seara târziu. Tăiam cearceafurile maică-si și ne făceam rochii lungi pentru spectacolele pe care le dădeam în curte la tanti Lenuța. Două afoane care se credeau blonda și bruneta de la Abba. Pe bicicleta Corneliei – un Pegas cu șaua lungă și cu ghidoane ca niște coarne – am învățat să merg. Juca cinstit cu mine: o tură ea, o tură eu. Niciodată nu s-a purtat ca stăpână de drept a bicicletei. Deși nu am avut niciodată ce să-i dau la schimb pentru generozitatea ei. Casa pare acum nelocuită. Doar cele două trepte de beton de la intrare, direct din stradă, îmi sunt familiare. Atâtea seri am stat în fund pe ele și am râs, și am plâns…

În mintea mea fiecare lucru e la locul lui

Oricât sunt de înduioșătoare aceste amintiri, oricât mă dor aceste locuri care nu mai sunt ale mele, cărora aparent nu le mai aparțin, măcar am norocul că ele încă există. Încă le mai pot vedea, încă le mai pot mângâia cu privirea. Pentru că de la casa Corneliei încolo, e altă lume. Din celălalt capăt al străzii, dinspre Uzina Vulcan către Calea 13 Septembrie, toate casele au dispărut după gestul mâinii lui Ceaușescu. În locul lor sunt blocuri. Până în peretele casei Corneliei. Slavă Domnului, casa mea dragă a scăpat pentru că a venit Revoluția la timp ca să mi-o salveze. Și cât vor sta pe pământ cărămizile ei una peste alta, pentru mine acolo este acasă. Sângele meu doar pe ea o recunoaște ca fiind acasă. Poate că de asta în cei 32 de ani de când am plecat de acolo nu m-am visat niciodată în apartamentul în care m-am mutat și în care locuiesc și acum. În visele în care se face că sunt acasă, de fapt sunt pe strada Samuil Vulcan nr. 53, ap. 9. De asta știu cu precizie și fiecare obiect de mobilier unde era, știu și ce model era pe pereți (pe vremea aia se trăgea model cu rolul). Văd clar godinul din bucătărie, pe care mamaie îl vopsea toamna cu bronz, pregătindu-l de iarnă, văd perdeaua pe care o fixa vara în tocul ușii, cu piuneze, ca să nu intre muștele în casă, știu răceala clanței din fier a ușii de la interior și scârțâitul ei, aud zgomotul cheii învârtite seara în broasca ușii, când mergeam la culcare. Pot să simt în palme căldura sobei de teracotă de care stăteam sprijinită când veneam înghețată bocnă de afară. Pot să aud zgomotul vătraiului cu care mamaie scotea dimineața cenușa din sobă. Uneori încă mai era jar… Pot să reproduc modelul covorului din iută, verde cu gri. Știu bine textura, culorile și modelul cuverturilor de pe cele două paturi. Flori mari, cu bej, galben, verde și maro. Văd limpede în mintea mea televizorul Tem6 și episoadele din Dallas, difuzate sâmbătă seara, după Teleenciclopedia. Cu cât mă gândesc acum mai profund, cu atât îmi amintesc cu mai mare precizie fiecare amănunt. Până și cârligul din fier pe care mamaie îl înfigea într-o gaură făcută în pervaz, ca să stea geamul deschis, fix, să nu-l lovească vântul de perete și să-l spargă.

Biserica Sfânta Treime de la Lira

Greu m-am dat dusă din fața casei. Am luat-o încet pe jos, pe străduțele unde încă mai există case, ca niște insulițe mici într-o mare de beton. Era ca și cum mergeam în alte vremuri. Așa am ajuns în fața bisericii. Biserica în care m-a botezat popa Țițeica. De la tataie știu cum îl chema. L-am apucat și eu, crescusem nițel. Pentru că era marți, pentru că nu era sărbătoare, pentru că era mijloc de zi, biserica era goală. Am intrat, m-am închinat ca orice creștin și m-am așezat pe un scaun. Amintirile copilăriei mele au venit după mine și în biserică. M-am văzut în nopțile de Înviere, când mergeam cu mamaie, cu nașa și cu alte vecine de-ale noastre, la slujbă. Îmi amintesc că bunicii nu îmi puteau cumpăra haine noi din cap până în picioare, așa cum se face pe Paște, dar pantofi noi aveam în fiecare an. Negri, din lac, cu vârful rotunjit și cu baretă peste picior. În fiecare an același model. Erau buni și pentru mers la școală, de asta mi-i cumpăra. În fiecare an îi rugam să mi-i ia roșii. Nu mi-au luat niciodată. Spuneau că numai ai lui Pepi poartă pantofi de lac roșii. Acolo, la biserică, mă întâlneam cu o mulțime de copii, din cartier sau de la școală. Și îmi mai amintesc că cei mari ne repetau de multe ori, să ne intre bine în cap, că nu trebuie să spunem la școală că am fost la biserică de Înviere, că ne-am întâlnit acolo unii cu alții, colegii. Eram deja pionieri și mersul la biserică era ceva interzis. Iar noi eram atât de mândri că făceam ceva interzis, într-un mod conspirativ… Apoi mi-am amintit că eram cam nelipsită din liota de copii care însoțeau cortegiile funerare până la biserică, pentru că în drum, la răspântii, rudele decedatului aruncau monede de 25 de bani, de 50 de bani sau chiar de un leu, rar de 3 lei. Cum mai alergam când auzeam fanfara cântând cu jale… Cum lăsam șotronul baltă când apărea câte un dric tras de cai mascați… Cum ne înghesuiam pe brânci printre picioarele oamenilor ca să culegem banii… Bani pe care îi spânzuram imediat la Alimentara, de unde cumpăram dropsuri vărsate. Nelipsiți de la biserică eram și duminicile, când erau nunți și mireasa arunca în nuntași cu bomboane. Fondante. Foarte rar de ciocolată. Îmi piere zâmbetul la amintirile mele pentru că tot aici, în biserica asta, în care toate sunt la locul lor, în care sfinții au aceiași ochi și aceleași priviri, i-a cântat lui tataie prohodul popa Uncu. Doamne, mi-am adus aminte numele lui, chiar acum, în clipa asta, când scriu! Nouă ani aveam când a plecat tataie.

biserica

Au trecut așadar aproape 40 de atunci. Când or fi trecut? Nu știu când or fi trecut, dar știu că n-am plecat de acolo cu sufletul gol. Am luat în el tot ce am putut. Și azi îmi place să aibă cozonacul pojghiță de zahăr caramelizat pe el, scurte perioade de timp să-mi fi lipsit pantofii roșii, cineva care îmi știe poveștile și dorul îmi aduce la Moșii de vară strachină de lut și ulcică la care pune cireșe și floarea-miresii, iar bicicletă Pegas cu șaua lungă îmi mai doresc și azi.

pantofi-rosii

Portret de școlar

14285602_10210407719579368_1172487129_o

Dacă nu era proiectul acesta drăguț și… de neuitat (o să înțelegeți imediat de ce zic asta) născocit de cei de la Sun Plaza și Foto Union, n-aș fi scos în veci la lumină poza asta. Pentru că din câte am – și am adunat destule în viața asta – nu am alta în care să arăt mai rău de-atât.

Toți cred eu că avem, imortalizată pe hârtie fotografică, prima noastră zi de școală. Este o amintire absolut obligatorie. Ei bine, chiar și în trecutul îndepărtat al copilăriei mele, la școală venea fotograful cu măgăoaia și se posta la cei de clasa întâi pentru câteva zeci bune de minute pentru ca toți Goe și toate Luluțele să aibă poză de album, de înduioșat mamițe și mamițici fudule de odraslă. Mie mi s-a întâmplat acest lucru în anul 1975, și tare îmi e că aparatul era un fel de cutie pusă pe un trepied din lemn, și tare îmi e că fotograful băga capul sub o cârpă neagră… Nici nu mai îmi aduc bine aminte. Cum nu mai știu nici dacă a strigat sau nu ”Uite păsăricaaaaa!” dar sigur-sigur nu a zis ”Say cheese!”. Cât eram eu de mică, tot am fost în stare să îl urăsc pe fotograf că a venit în ziua aia și nu peste o săptămână. M-aș fi ascuns să scap de poză, dar nu era loc de întors. Îmi uram părul creț (îl mai urăsc și azi). Uram bentița din material supraelastic care îmi frigea urechile. Dar cel mai ciudă imi era că aveam herpes cam de jur-împrejurul gurii. Am încercat să țin gura în așa fel încât să se vadă cât mai puțin (eu speram că deloc) și în căpșorul meu am și crezut că am reușit. Până am văzut poza… Era doar o față tâmpă, ca de vinovată, cu un zâmbet ca o grimasă. Mai țineți minte că atunci când veneau pozele ni le arătam unii altora? Că eram curioși să le vedem pe ale celorlalți, să ne mândrim cu ale noastre. Asta se întâmpla în prima pauză după ce le primeam de la învățătoare, care apoi făcea și recapitulare pe listă, cine a plătit și cine mai are de adus bani. Iaca pe-a mea nu a văzut-o nimeni, nici măcar colega mea de bancă, Urdă Elena, pentru că am băgat-o rapid în ghiozdan. Era prea urâtă. Nici măcar eu nu am putut să mă uit la ea atunci, de teamă să nu scape și alți ochi pe ea. Am studiat-o acasă. Și concluzia a fost aceeași pe care am tras-o fugar, la prima vedere. Era urâtă rău de tot. Da’ rău de tot. Acum, uitându-mă din nou la ea, i-am mai găsit o bubă. Nu, nu tot la gură. Uită-te la degetele ridicate. Nenică, nici nu învățasem să scriu și deja eram murdară de cerneală pe degete, ca porcu’. Așa cevaaaa:)))))))))))))))

Vrei o poză chiar reușită cu copilul tău, încă elev? Ei, tu ai noroc. Alte vremuri, frate… Uite, te duci cu școlerul la Sun Plaza în perioada 12-21 septembrie între orele 14-19 și Cristian Șuțu de la Foto Union, țac-pac, îi face o poză profi. Gratis! La finalul ședinței foto o și primești, în format electronic. Și o găsești și pe pagina www.facebook.com/Sun.Plaza.Shopping.Center. Frumusețea este că în studioul foto amenajat în Biblioteca Sun Plaza de la parter vei avea și recuzită: ghiozdane, globuri, hărți, bentițe cu pampoane pentru cei care doresc fotografii clasice, dar și tablete, laptopuri – pentru școlarii moderni. Și să nu uit! Oferta este valabilă nu numai pentru bobocii de clasa întâi ci pentru toți elevii, până la măgădăii de a XII-a. Aș spune eu ce recuzită preferă ăștia dar mă abțin… Proiectul ”Portret de școlar” este anul acesta la cea de-a cincea ediție, dar iaca eu abia acum am aflat. Dar sper să continue până oi avea și eu nepoți și or merge la școala. Că îi duce mam’ mare pe ei la fotograf, cum să nu-i ducă…

Două daruri într-un singur gest

Bootik interior

Stiți ce este Bootik? Este primul magazin social offline, deschis în incinta București Mall, de unde poți cumpăra obiecte handmade românești și în acest fel ajuți persoane aflate în nevoie. Mai exact, veniturile din vânzare sunt folosite pentru susținerea proiectului Fundației HOSPICE Casa Speranței de la Adunații Copăceni, ce constă într-un centru socio-medical de îngrijiri paliative pentru copiii afectați de boli rare, genetice, amenințătoare sau limitatoare de viață. Adică același centru pentru care Andrei Roșu și coechipierii săi vor traversa anul viitor Atlanticul într-o barcă. Una cu vâsle! V-am povestit despre nebunia asta, știți voi…

Bootik Charity Gift Shop oferă celor care îi trec pragul obiecte decorative, cosmetice 100% naturale, cărți și chiar textile și jucării, create manual exclusiv de către designeri români cunoscuți precum: Mândra Chic, Gran, The Home Creator, Wagner Arte sau Baroque Books. Întreaga ofertă de produse poate fi consultată pe site-ul http://www.bootik.ro. Site-ul este foarte clar structurat, pe categorii, oferind posibilitatea de a găsi foarte ușor ceea ce căutați: idei de cadouri (filtrate pe subcategorii – pentru Ea, pentru El, pentru copii, pentru nunta), jucării, textile, cosmetice, decorațiuni.

Fiecare obiect disponibil nu doar că are o descriere (materialul din care este confecționat, dimensiunile și culorile disponibile) și prețul dar are și o poveste proprie, și o semnificație aparte prin contribuția pe care o aduce la realizarea unei fapte bune.

Așa că dacă tot trebuie să cumperi un cadou pentru cineva, de ce nu l-ai lua de aici, făcând totodată și o faptă bună? Eu una m-am plimbat prin site și am gasit atât de multe lucruri frumoase și de bun gust încât îmi va fi foarte greu să aleg când o fi să fie.

Bootik1

Bootik2

Bootik3

Bootik4

Șapte zile fermecate, două zile colorate

Asta e a treia zi de când mă bucur de nu mă mai opresc. Voi m-ați făcut să mă bucur. Și azi mi-am zis că nu-i cinstit să mă bucur numai eu, de una singură, doar pentru că sunt prietenă cu el pe Facebook și pot vedea pozele pe care le postează noaptea târziu. Am luat o parte din ele și vi le dau să vă bucurați și voi.

Cam așa a fost miercuri și joi la Spitalele Grigore Alexandrescu și Marie Curie. Cu gălăgie, cu trompețele, cu veselie, culoare, cărți, nasuri magice din burete roșu dăruite, creioane, portocale, jucării, banane și ce-o mai fi fost. Cu ajutorul vostru și cu generozitatea SUN PLAZA, în șapte zile fermecate s-au întâmplat toate.

VĂĂĂĂĂĂĂ  MUUUUULȚUUUUUMIIIIIIIM!

PS. Și să știți că Mădălin a zâmbit! Taxiul cu Bomboane și-a îndeplinit misiunea!

intrare g alex

intrare Budimex

la masina

pe culoar

TCB1

TCB2

TCB3

TCB4

TCB5

TCB6

TCB7

TCB clovn

Sânge, kaiser și-o cafea

Doneaza sange

O singură dată în viața mea am donat sânge. Sunt foarte mulți ani de atunci, se întâmpla în… orânduirea trecută și, dacă îmi aduc eu bine aminte, am făcut-o pentru că dacă donam sânge primeam cel mai repede rezultatele analizelor de care aveam nevoie pentru a mă angaja. Țin minte doar că eram terminată de frică și că m-a îngrozit ideea că sângele meu trebuie să umple un borcănoi pe care groaza mă făcea să îl văd supradimensionat. Pe vremea aia sângele nu era recoltat în pungi, ca acum… Știu că nu am rezistat să donez cât ar fi trebuit, dar nu pentru că aș fi avut vreun disconfort, nu pentru că m-ar fi durut. Nu aveam nimic. Totul era din capul meu, de la imaginația mea. Că aia era bolnavă, nu eu! Și la un moment dat atâta m-am văitat și atâta am plâns că s-a îndurat de mine asistenta, m-a… decuplat și dusă am fost. Striga pe hol după mine să mă duc la cabinetul-nu-știu-cât că trebuie să primesc nu-știu-ce. Dar cui îi mai păsa?

A doua oară aș fi putut dona în cadrul unei campanii a Centrului de Transfuzii din București. Ca și jurnalist, fusesem invitată să particip la eveniment, care se desfășura în Piața Revoluției, unde fusese adusă și Unitatea mobilă. Eram cu Kati, fotoreporter și bună prietenă. Eu am urcat prima în Unitatea mobilă, ca să-i dau ei curaj. Numai că am coborât după câteva minute. Tensiunea mea prea pipernicită nu mi-a permis să donez. Kati a mea nu prinsese curaj, dar era destul de hotărâtă s-o facă. Doar că tot amâna, lăsând o persoană, și încă o persoană, și încă o persoană înaintea ei. A venit rândul unui alt coleg de breaslă de-al ei, fotoreporter la un alt cotidian. Era vară, era foarte cald, băiatul era obosit și cam nedormit, după o noapte de paparazzeală. Garou, ac, sânge. Tipul vorbea cu noi, făceam caterincă, râdeam, Kati cerea impresii la cald, îl tot întreba cum este, ce simte, dacă doare. El că nu și nu, că totul e ok. Și numai ce-l vedem că-și pierde culoarea din obraji, începe să vorbească împleticit și deodată hoooooop, dă ochii peste cap. I s-a făcut rău omului. Kati cât pe-aci să renunțe. După ce că era terminată de frică, se gândea să nu se facă și de râs, să leșine pe-acolo. Și curajoasa mea s-a așezat pe scaun. Garou, ac, sânge. ”Kati ești ok?” ”Da.” Mai trece puțin timp. ”Kati ești ok?” Dă din cap că da, însă nu vorbește. ”Zi bre, ești bine?” Și în scurt timp a început să vomite. Mâncase de dimineață kaiser.

De ce v-am spus toate astea? Păi pentru că foarte curând, săptămâna viitoare, iî perioada 3-5 septembrie, Sun Plaza și Asociația React, în parteneriat cu Centrul de Transfuzie Sanguină București și Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, organizează cea de-a treia ediție a campaniei „Dăruiește timp, donează sânge!”. Campania se va desfășura într-un Centru mobil complet echipat amplasat la intrarea principală în Sun Plaza și în două cabinete special amenajate în policlinica Regina Maria, aflată în apropiere.

Despre nevoia de sânge din spitale cred că nici nu mai este cazul să amintesc, pentru că această problemă e de notorietate. Poate doar să punctez cu câteva date furnizate de Centrul de Transfuzie București, potrivit cărora în Capitală există 60 de spitale publice și private, pentru care ar trebui să doneze zilnic circa 700 de persoane pentru a putea fi acoperită cererea de sânge. Din păcate, la Centru se prezintă zilnic numai circa 300 de persoane, dintre acestea doar aproximativ 250 sunt acceptate, iar în final, după analiza sângelui în privința siguranței și calității, de la doar 190-200 de persoane ajunge la spitale. Vă dați seama cât de puțin față de nevoi?!

Îmi amintesc că mobilizarea a fost exemplară după tragedia de la Colectiv. Îmi amintesc și că, la un moment dat, donatorii erau atât de mulți încât sângele nu mai avea unde să fie stocat, cerându-i-se populației să… mai încetinească puțin ritmul. A fost cu adevărat minunat cum ați reacționat. Dar haideți să nu o facem doar în fața unor tragedii ca aceea. În fiecare zi, în fiecare spital, sunt familii care trăiesc tragedii personale, de care nu o să auzim niciodată la radio și pe care nu o să le vedem niciodată la televizor. Acelea sunt tragediile individuale ale celor care își imploră rudele, prietenii, colegii să doneze sânge, pentru a salva viața cuiva drag. Dar nu e infinit mai frumos să dai puțină viață din viața ta unui om pe care nu îl cunoști și care nu te va cunoaște niciodată? Care își va dori să-ți mulțumească dar nu va avea ocazia? Mie asta mi se pare a fi unul dintre cele mai frumoase lucruri. Să rămâi anonim. Și vă mai spun ceva: cred cu tărie că, în viață, fiecare faptă bună va fi cândva răsplătită. Dintotdeauna am crezut acest lucru, iar azi mi s-a confirmat încă o dată. Fiica mea, în iureșul în care trăiește câte 12 ore zilnic, și-a pierdut portofelul cu bani și acte, atât personale cât și dintre cele ale firmei la care lucrează. Câteva ore mai târziu, acasă, au sunat la usă doi bărbați. Au venit să returneze portofelul. Era maică-mea acasă. Ceva mai târziu au sunat-o pe fiică-mea (în portofel erau și cărți de vizită) să o întrebe dacă l-au dus unde trebuie, dacă a numărat banii, dacă toate sunt la locul lor. Fata mea a vrut să îi cunoască, i-a invitat la o cafea. Simțea nevoia să le mulțumească, să îi răsplătească. Au refuzat. Au dorit să rămână anonimi. Despre asta e vorba și la donarea de sânge.

Nu vă mint, eu nu voi putea dona, oricât mi-aș dori. Sunt hipotensivă, nu s-a schimbat nimic. Și cu ulcer în antecedente. Dar mi-ar plăcea să știu că măcar zece dintre prietenii mei au făcut lucrul acesta. Și aș vrea ca pentru mine să nu rămână anonimi. Îi invit la o cafea. Fac cinste!

Dragii mei, dacă veți merge să donați sânge, trebuie să îndepliniți niște condiții. Pentru binele vostru și al primitorului. Asta și apropo de colegii mei din presă despre care am povestit:)))

  • Vârsta cuprinsă între 18 și 60 de ani;

  • Greutate între 50 și 100 kg femeile și între 60 și 110 bărbații;

  • Să nu fi consumat alcool cu 48 de ore înainte;

  • Să nu fi suferit în ultimele trei luni intervenții stomatologice sau chirurgicale;

  • Să nu aibă/să nu fi avut următoarele boli: hepatită (de orice tip), TBC, sifilis, malarie, epilepsie, bruceloză, ulcer, diabet zaharat, boli de inimă, miopie (peste -6 dioptrii);

  • Femeile să nu fie însărcinate, în perioada de lăuzie sau cea menstruală;

  • Să fi consumat înainte de donare un mic dejun normal (o cană de ceai sau cafea, legume, fructe, dar FĂRĂ multe proteine și grăsimi);

  • Să nu fumeze cu o oră înainte de donare și nici imediat după.

Jumătate de noapte m-am gândit, jumătate de zi v-am scris

Grup

Despre omul meu drag, pentru care am o mărturisită copleșitoare admirație, ați citit probabil pe blog cu ceva vreme în urmă și pesemne că ați citit și în interviul recent publicat de LaRevista. Știu că ajutorul pe care la un moment dat în viață îl poți da cuiva care are mare nevoie de el, poate îmbrăca cele mai diverse forme. Știu că până și cuvintele pot ridica și pot zidi, nerămânând doar vorbe goale, în vânt sau în dicționare. Spuse atunci când trebuie, capătă valoare. Și vreau să cred că, în anii mei de presă, unele cuvinte de-ale mele au avut și vreun folos. Fie și numai pentru că prin ele s-a propagat ceva. Asta vreau să fac și acum. Am nevoie de voi, oameni buni! Am infinită nevoie de voi. Dacă aș fi putut face singură acest lucru, nu aș fi ezitat nicio secundă. De felul meu nu îmi place să cer. Nici măcar drepturile nu sunt în stare să mi le cer. Așa sunt eu și nimeni și nimic nu mă mai poate schimba. De data asta o fac pentru că omul care are atâta nevoie de acest ajutor nu l-ar cere. Din exact același motiv: pentru că nu îi place să o facă. Pentru că îi este rușine să o facă. Dar o să îl fac eu, pentru că nu e nimic rușinos în asta, pentru că mă arde pe dinăuntru un curaj nebun și pentru că am convingerea că gesturile noastre, oricât de mici, adunate, reprezintă un ajutor uriaș.

Așa cum – repet – deja știți, Roman Ion Cristian, al cărui nume este sinonim cu Taxiul cu Bomboane, este Omul care aduce zâmbete miercurea în Spitalul Grigore Alexandrescu și joia în Marie Curie (fost Budimex). Alături de voluntari, majoritatea cunoscuți de pe Facebook, umple de bucurie, râsete, culoare, bomboane, cărți cu povești și când este posibil jucării și fructe, saloanele în care copilașii bolnavi își trăiesc zile, săptămâni și câteodată luni din copilăria lor. Știu lucruri pe care nu o să vi le spun niciodată.

Omul meu drag închiriază costumele în care îl vedeți în fotografii. Pe cuvânt de onoare că habar nu am dacă plătește pentru asta ori este fapta bună pe care o face cel/cea care are acest business. Chiar nu știu. Ce știu sigur este că cel mai bine ar fi ca mâna asta de oameni grozavi, adunați în jurul lui Cristian și în frunte cu el, să aibă costumele fără a fi nevoie să le închirieze sau ”abuzeze” de bunăvoința proprietarului lor. Ar fi mai bine și mai comod. Să poată avea posibilitatea să le cumpere sau să plătească pentru confecționarea lor și să devină recuzita lor de fiecare miercuri și joi. Cu maxim 1000 de lei problema aceasta ar fi rezolvată. V-am spus, dacă aș fi avut eu acești bani, nici n-ar mai fi trebuit să scriu acest articol. I-aș fi făcut eu surpriza asta. Mai am în portofel doar 70 de lei și teoretic trebuie să-mi ajungă până pe 4 septembrie. Tot teoretic, sâmbătă ar trebui să primesc plata pentru un serviciu făcut cuiva în primăvară.V-am spus, nu sunt capabilă să îmi cer drepturile… De obicei primesc promisiuni și amânări de termene. Dacă Dumnezeu va face ca de data asta chiar să primesc acei bani, prima sută de lei pentru costume o voi depune eu, luni (nu am superstiția aia tâmpită că cică nu e bine să dai bani lunea!). Ceea ce vă rog, vă implor, este să mă ajutați să facem împreună acest lucru. Din suflet vă rog! Cinci lei, zece lei, orice sumă poate însemna câțiva nasturi, o bucată de panglică sau ața cu care vor fi cusute. Nu știu, zic și eu, nu știu cum să vă înduplec. Știu că mulți poate că aveți în portofel în acest moment poate chiar mai puțin decât am eu. Da, e grea viața, nu e nevoie să mi-o spună nimeni. Și nu cred să am în listă prieteni dintre cei care plătesc cu lejeritate o vacanță în Dubai sau o sticlă de șampanie Dom Perignon într-o seară, la un club din Mamaia. Nu am cum să am în listă pentru că nu sunt din lumea lor. Și dacă aș avea nu m-aș baza pe ei. Cei mai mulți au inima la fel de rece precum gheața din frapieră. Scriu și în clipa asta cred că o să mă opresc pentru că nu știu ce și cum să vă mai spun, pentru că am nod în gât, pentru că sunt la servici și ar trebui să fac și alte lucruri, pentru că mi-e ciudă pe neputința mea și pe zgârcenia celor bogați. Și pentru că nu vreau, nu vreau și nu vreau să plâng acum, pentru că am în cap vorbele lui Cristian, care spune că nu vrea compasiune pentru copiii aceștia ci numai dragoste, care este vindecătoare. Și mă opresc fix aici pentru că de aici încolo trebuie să mă abțin, pentru că am promis să nu spun niciodată mai mult de atât.

Cei care veți dori să îi facem, împreună, această mare bucurie și să îi oferim acest mare ajutor lui Cristian, puteți depune în contul deschis la CEC:

Asociația Taxiul cu Bomboane

IBAN RO75CECEB30930RON4291146 cont în lei

Dacă sunteți dintre prietenii mei de mai aproape, de aici din București, care fie nu aveți timp să mergeți la bancă (da, avem programul de muncă în exact intervalul orar în care sunt deschise băncile), fie nu vreți să mai plătiți și comisionul la depunere (zic și eu, nu știu dacă CEC percepe un astfel de comision), mă ofer să rezolvam împreună, cumva. Vă las telefonul meu, apelabil non-stop pentru această acțiune pe care mi-am asumat-o și nu am liniște până nu o duc la capăt.

Deci: 0734.222.613.

Maria si Madalin

PS. În fotografii sunt Maria și Mădălin, amândoi internați la Spitalul Marie Curie, pe care Cristian îi consideră imaginile elocvente ale copiilor pentru care merită să lupți.

PPS. În momentul în care se vor strânge cei 1000 de lei voi anunța aici acest lucru și spunem ”Stop”. Așa este cinstit. Dacă vor mai fi persoane dornice să facă donații după strângerea sumei, vor mai exista poate și alte ocazii.

Vedea-v-aș în Antigua!

Din 1997 încoace, din doi în doi ani se găsesc niște nebuni care să traverseze Oceanul Atlantic în cadrul unei competiții internaționale de vâslit: Talisker Wisky Atlantic Challenge. Vă dați seama ce nebunie? E vorba de 5000 de kilometri (din Insulele Canare până în Antigua)! E vorba de cel puțin 60 de zile de vâslit neîntrerupt! E vorba de un echipaj care trebuie să-și facă bine de tot calculele de provizii pentru că odată plecat în cursă nu mai poate cere suplimentarea rezervei. De fapt nu mai poate cere absolut nimic altceva, pentru că riscă eliminarea.

În cursa căreia i se va da startul anul viitor, pe 12 decembrie, are și România nebunii ei. În frunte cu Andrei Roșu. Ca să nu avem discuții, nebunii noștri sunt cei mai frumoși. Și să dea Dumnezeu să fie și cei mai buni. Oricum, indiferent cât de buni vor fi nebunii ăștia ai noștri, eu îi iubesc și mă voi gândi la ei în fiecare zi, până o să-i știu ajunși cu picioarele pe pământ.

Echipajul nostru, care se numește Atlantic4, este format – cum spuneam – din Andrei Roșu (ei, hai, nu-mi spune că nu știi cine e Andrei Roșu!), Vasile Oșean (doctor în medicină sportivă, coechipierul lui Andrei la maratonul de la Polul Nord, din acest an), Emil Curteanu (fost canotor) și o a patra persoană, câștigătorul finalei concursului de recrutare la care s-au înscris vreo 200 și ceva de români. Unul mai întreg decât altul, de vreme ce sunt dispuși să se… înrame la așa ceva!

Săptămâna trecută m-au dus drumurile până la Limanu (județul Constanța), unde membrii incompletului (deocamdată!) echipaj au lansat la apă barca în care vor trăi aventura vieții lor. Sincer și cu mâna pe inimă vă mărturisesc faptul că ceremonia a fost de-a dreptul emoționantă, ritualul de botez al bărcii fiind respectat așa cum se cuvine. Barca se numește acum ”Maria”, și tot în urma unui concurs. Băieții au colantat emoționați numele bărcii, au stropit-o cu șampanie (s-a primit derogare pentru a nu sparge sticla de ea pentru că a costat mult de tot și mai trebuie și păstrată în perfectă stare!), iar noi am ridicat în aer cupele și am scandat de trei ori formula magică ”Pentru toți marinarii din vechime, pentru Maria!”.

colantare

La sampanie

la vasle

Pe scurt (atât cât de scurt pot eu), nebunia băieților noștri frumoși constă în faptul că vor fi pe Atlantic cel puțin două luni, că niciunul nu va dormi în această perioadă o noapte întreagă pentru că vor vâsli în două schimburi de câte două ore, că nu este exclus să înfrunte și vreo furtună iar furtuna în ocean înseamnă valuri de 9-10 metri înălțime, că vor trebui să facă în așa fel încât să se încadreze în rezerva de hrană luată la bord în momentul startului, că nu vor primi niciun fel de suport din exterior pe parcursul cursei și că vor slăbi cel puțin 10 kg fiecare. Ca ăla negru să nu pară chiar foarte negru, trebuie să știți că nimeni, niciodată, nu s-a prăpădit în această cursă. Apoi că băieții nu sunt abandonați în voia sorții, pentru că la bordul bărcii există sistem de navigație, GPS și telefon prin satelit. Că barca e construită în așa fel încât, dacă este răsturnatăa de valuri, să revină în poziția inițială într-un timp foarte scurt. Că apa potabilă nu va fi o problemă pentru ei deoarece vor dispune de un aparat care transformă apa oceanului în apă absolut potabilă.

Te întrebi acum de ce s-ar băga cineva în nebunia asta? Ca să-și testeze limitele? Ca să-și demonstreze masculinitatea? Să aducă omagii orgoliului personal? Să câștige bani? Sau notorietate? Nimic din toate astea în cazul băieților noștri. Totul este pentru o cauză socială și ea se numește HOSPICE Casa Speranței, se numește Campusul socio-medical pentru copiii diagnosticați cu boli rare sau incurabile de la Adunații Copăceni. O cauză pentru care Kaufland România, partenerul oficial al aventurii celor patru băieți, a donat deja 20.000 de euro.

În mod cert, de traversat Atlanticul dând la vâsle nu o să traversăm vreodată. Dar oricare dintre noi putem fi, într-un alt fel, parte a echipajului. Putem dona pentru a susține cauza pentru care băieții ăștia nebuni și frumoși pornesc în aventura vieții lor. Mă rog, pentru Andrei Roșu pesemne că este numai una dintre aventurile vieții lui. O alta. De la el mă aștept la orice. După ce a traversat înot Canalul Mânecii, a alergat pe la Cercul Polar și a devenit primul om din lume care a dus până la capăt circuitul 7 maratoane și 7 ultra-maratoane pe 7 continente iar acum se pregătește de traversat Atlanticul cu barca…

Ca să n-o mai lungesc că și-așa… am lungit-o rău de tot, dacă îl susții pe Andrei, echipa Atlantic4 și HOSPICE Casa Speranței, poți dona accesând pagina specială hospice.galantom.ro/atlantic4. Asta chiar că nu e greu.

Căutăm trei surori, nu trei Pokemoni!

irinel

Vreau încă de la început să vă spun, să vă rog, în mod cu totul special pe cei care locuiți în SUA dar și pe cei care aveți prieteni stabiliți acolo, să mă ajutați pe mine și implicit pe tânărul din această poveste, distribuind acest articol. Veți înțelege de ce este atât de important acest lucru. Putem încerca, împreună, să fim zâne și feți-frumoși în povestea asta?

Habar nu am cum și în ce împrejurări am ajuns să fim prieteni pe Facebook. Și nici nu stau să-mi bat capul cu asta, pentru că nu contează absolut deloc. Contează doar că vreau să încerc să îl ajut, dar că fără voi sunt neputincioasă. Contează că acest Facebook poate face lucruri incredibile, că asta este o certitudine. Că putem face fapte bune și minuni cu ajutorul lui. Vreau să cred asta.

Se numește Irinel Mitel Streche, este din Brăila și a împlinit cu ceva timp în urmă 18 ani. Este un adolescent sensibil, chiar foarte sensibil, foarte bine educat si de foarte, foarte mult bun simț. Nu, nu îl cunosc personal, nu l-am întâlnit niciodată, dar am tras această concluzie doar umblându-i pe pagină, citindu-i postările și comentariile. Așa, tot citind, am înțeles că este adoptat, deși am fost ușor pe lângă adevăr. Ce m-a impresionat cel mai tare la el a fost recunoștința pe care o poartă celei pe care o numește mamă și dragostea pe care i-o declară, public. Nu știu cât v-am convins, dar mai degrabă aș prefera să vă convingeți singuri, să trageți propriile concluzii făcând exact ce am făcut eu. Nu-mi spuneți că nu poate fi schițat profilul unei persoane doar după cele găsite pe pagina ei Facebook. Eu una cred că da. Poate nu este un portret fidel, dar se apropie de realitate. Suntem cam ceea ce arătăm că ne place sau nu ne place, suntem ceea ce admirăm, suntem una cu cele la care rezonăm, suntem suma tuturor răspunsurilor noastre de “Mulțumesc”, a tuturor “Vă rog” sau “Scuzați-mă pentru deranj”. Cu acest “Scuzați-mă pentru deranj” și-a început Irinel mesajul pe care mi l-a trimis acum două seri în mesageria privată. Unde mi-a trimis și un link al unui articol apărut în cotidianul Libertatea. Mă ruga doar să îl ajut distribuind acel articol și îmi mulțumea anticipat pentru asta. Mi-am zis că pot să fac un pic mai mult pentru el, că pot scrie câteva randuri, că pot cere ajutorul prietenilor mei și pe cel al prietenilor prietenilor mei. Mi-a spus că în demersul lui a cerut ajutor cotidianului sus-menționat, dar și redacției emisiunii Acces direct. Nu știe nici el, nici eu, dacă cei cărora le-a scris îl vor lua în seamă. Cu atât mai bine dacă o vor face și ei. Eu una îmi fac datoria față de conștiința mea.

Născut prematur, Irinel a fost abandonat în maternitate. Exact la fel ca cele trei surori ale lui, la fel ca fratele lui. Cu deosebirea că ceilalți patru s-au născut sănătoși. Diagnosticat cu retracție cvadriceps (picioare strâmbe), Irinel și-a trăit copilăria între spitale și centrul de plasament. La vârsta de 6 ani în viața lui a apărut MAMA. Nu, nu mama biologică, ci asistenta maternală, Steluța Popescu. Cea pe care, însă, Irinel o consideră adevărata lui mamă. Și, că o mamă adevărată, care dorește binele copilului ei, l-a dus la medici pentru a repara ceea ce se putea repara, atât cât se putea. Irinel a fost operat și lucrurile au fost, într-o oarecare măsură, îndreptate. Într-o oarecare măsură… Despre ea, Irinel a scris că este “persoana care m-a ajutat cu tot sufletul, care a fost lângă mine când toată lumea mă arăta cu degetul, care a stat lângă mine când am fost operat, care m-a ajutat să cunosc lumea aceasta și să pot înțelege și lucrurile mărunte.” Din 2011, de la vârsta de 14 ani, Irinel locuiește într-un apartament de tip familial al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Brăila, alături de alți șapte tineri.

Chiar dacă a încercat să spună în treacăt unele lucruri ca și când nu le-ar da cine știe ce importanță, tristețea lui Irinel răzbate de dincolo de ele. “Diagnosticul cu care trăiesc îmi face corpul să arate urât. Am suferit foarte mult din acest motiv, mai ales când am crescut și, de fapt, mi-am dat seama cum merg. Acum sunt un pic mai bine, pentru ca de doi ani fac înot pentru recuperare și simt o oarecare evoluție. Știu că mai am mult de muncit, așa că merg înainte. Chiar dacă acum sunt ceva mai bine, două lucruri mă macină și nu-mi dau pace: problema mea locomotorie și familia mea.”

Cum spuneam, Irinel are un frate, căsătorit, la casa lui, dar care nu vrea să aibă de-a face cu el. Pesemne crede că i-ar fi povară… Despre cele trei surori a aflat de curând, de la o asistentă socială, că au fost adoptate, de mici, de familii din SUA. Iar ceea ce își dorește din suflet este să le cunoască.

„Am căutat răspunsuri de la mama mea biologică, dar a fost zadarnic. În tinerețe a fost bolnavă de meningită și, din păcate, acum are o minte…. slabă. Așa că nu am reușit să aflu nimic. Pe mama nu o judec pentru nimic. Nu am niciun drept. Doar mă bucur că din cinci copii, trei au avut șansa la o familie, la o viață mai bună și la educație.” Irinel spune că nu își dorește nimic altceva de la surorile lui, niciun beneficiu, de niciun fel, decât să le cunoască. „Vreau să știe că mă gândesc zilnic la ele și că mă rog pentru sănătatea lor. Că îmi doresc să le întâlnesc măcar o singură dată.”

Teoretic, articolul ar fi putut să se termine aici. Doar că vreau să vă arăt o bucățică din sufletul lui Irinel. Am luat de pe pagina lui Facebook postarea făcută de ziua celei căreia îi este recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru el și pe care o numește „mama”.

„Dragă mămică, iată că a venit o zi foarte importantă pentru mine: ziua ta! Îți mulțumesc că exiști și că mă faci să spun cu mândrie că Steluța Popescu este mămica mea, cea care, fără să aibă vreo legătură de sânge, a putut să stea lângă mine în timpul recuperării de după operație, care a putut rezista momentelor mele grele. Îți mulțumesc că la vârsta de șase ani m-ai învățat ceea ce trebuia să mă învețe mama mea biologică. Îți mulțumesc că mi-ai oferit educație și m-ai învățat să fiu responsabil. Am petrecut cu tine momente atât de frumoase încât – cum ți-am spus – nici dacă aș face meningită nu le-aș putea uita. Ești persoana care mi-a schimbat destinul. Nu îmi amintesc momentul în care ți-am spus pentru prima dată „mamă”, dar îmi amintesc când îmi îndoiai câte un picior, pe rând. Momentul ăla când așteptam maxi-taxi la Elpida de ne înghețau sprâncenele. Momentele frumoase din excursie. Te iubesc pentru că ai mai mult suflet decât 100 de persoane la un loc și că niciodată nu m-ai lăsat la greu. Tot ceea ce ai făcut pentru mine este iubire, iar tu însemni totul. Te iubesc, mama!”

irinel cu fam

Irinel împreună cu doamna Steluța Popescu și fiica acesteia, Alexandra. Pe care Irinel o consideră sora lui.

PS. DACĂ AVEȚI INFORMAȚII CARE ÎL POT CONDUCE PE IRINEL CĂTRE CELE TREI SURORI NATURALE ALE LUI, ADOPTATE ÎN SUA, VĂ ROG SĂ LUAȚI LEGĂTURA CU EL, PE FACEBOOK, PE PAGINA Irinel Alexandru (Irinel Streche). DE ASEMENEA, DACĂ AVEȚI NEVOIE DE INFORMAȚII SUPLIMENTARE PE CARE EU NU VI LE-AM PUTUT DA.

A fost odată o poveste adevărată

Povestea pe care o scriu azi – și următoarea, pe care o voi scrie în zilele ce vin, cât de curând îmi va permite timpul, este despre români și americani. Este despre oameni, despre implicare, despre bunăvoință, solidaritate, compasiune, dragoste, curaj și perseverență. Și cum mi-am propus ca întotdeauna să fiu cinstită față de cititorii mei și față de mine, fără urmă de ipocrizie, voi începe prin a recunoaște că nu sunt o admiratoare a americanilor. Dar pentru asta există în viață situații și exemple, care să îmi arate, subtil, că nu e bine să am idei preconcepute și nici să generalizez. Că până la urmă nu contează naționalitatea ci Omul.

Poveștile încep cu ”A fost odată”, numai că în povestea mea încă este. Dar ca să păstrăm formula magică a începuturilor de povești… A fost odată o plecare a unei românce în SUA. Dacă poveștile sunt cu zâne bune iar în povești zânele nu au și nume, în povestea mea uite că au. Pe zâna din povestea mea, pe românca plecată în SUA o cheamă Adriana Henderson.

Adriana

În urmă cu mulți ani, vreo 16, în împrejurări despre care nu știu amănunte, zâna a aflat despre cazul unui băiat din România care avea o nevoie disperată de un medicament foarte scump, pentru că… voia să poată merge. Un băiat a cărui viață era permanent în pericol. Viața lui de hemofilic. A făcut zâna ce-a făcut și a rezolvat problema băiatului din România. Numai că a tot aflat că mai există destule astfel de cazuri în țara ei natală, de zână bună. Și a intrat ea într-o poveste care durează de 11 ani, dar despre care nu s-a știut nimic până acum. Pentru că e o zână discretă. Cu toată superputerea ei nu putea susține tratamentul tuturor copiilor cu hemofilie din România – și până la urmă nici măcar nu avea ea vreo datorie să o facă din moment ce țara asta are un sistem sanitar care este obligat să se îngrijească de acești bolnavi – dar s-a gândit că le poate oferi altceva: copilărie. Timp de calitate, cum se spune acum, modern. Timp în care să fie alături de alți copii cu alte grave probleme de sănătate, cu boli care numai rostindu-le numele te trec fiori reci pe șira spinării. Timp în care să se joace, să facă sport, să râdă, să deseneze, să bricoleze dar să fie și consiliați în vederea conștientizării propriei boli și a creșterii stimei de sine. Să le îmbogățească viața cu momente memorabile. Așa s-a născut, în urmă cu 11 ani, tabăra ”O rază de speranță”. O tabără în care, de 11 ani, an de an, 84 de copii bolnavi vin să… copilărească. O tabără pentru care zâna bună, Adriana, timp de un an strânge fonduri din donațiile americanilor.

cerc in iarba

joc tabara

Ajutorul de zână bună este o altă zână bună, Ileana Văduva, președinta Asociației ”Împreună pentru O rază de speranță”. Care nu întâmplător și-a legat destinul de activitatea Adrianei. Ileana are o poveste personală, dureroasă. Fetița ei, adoptată, a plecat acum patru ani la îngeri și heruvimi, după ce s-a luptat cu o boală care joacă necinstit: cancerul. Dar zâna Ileana este o zână luminoasă, care zâmbește amintirilor pentru că este împăcată cu ea, pentru că știe că fetița ei a petrecut timp de calitate și a copilărit atât cât a putut să o facă. Inclusiv în tabăra ”O rază de speranță”. Și pentru că acum fetița ei este în fiecare copil care merge în tabără.

Anul acesta, la Sâmbăta de Sus, copiii au copilărit din nou. Au ascultat povești despre cowboy și amerindieni, au confecționat ”pieile roșii” în care mai apoi ”au intrat”, s-au jucat și s-au luptat în joacă, au desenat, au cântat. Au făcut tot ce fac copiii sănătoși. Și s-au pregătit pentru oaspeții pe care îi așteptau să vină de la drum. De la un drum lung, foarte lung. De la un drum făcut pentru ei, de dragul lor și în folosul lor.

fotbal masa

tot desen

la flaut

grup indieni

indientii se lupta

În povestea mea, zânei Adriana i s-au alăturat două tinere, Ashlyn și Kaitlin, prietene încă din vremea liceului, acum amândouă studente, acolo, în SUA, una la Medicină și cealaltă la Drept. Pe 11 mai fetele au încălecat pe-o șa șiiii… nu, încă nu am terminat de spus povestea-așa! Ashlyn și Kaitlin au urcat de la Paris pe câte o bicicletă și au traversat nu mari ci doar țări – Franța, Elveția, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația și Serbia – pentru a ajunge în România, și în final la Sâmbăta de Sus. Pe parcursul celor 4.800 de km fetele au strâns și au tot strâns fonduri pentru copiii cu boli cronice din România, pentru finanțarea taberei, iar la destinație și-au donat bicicletele. Și țelul lor este să strângă alți bani, cu care să ducă la Disneyland Paris un grup cât mai mare de copii cu diagnostic malign, împreună cu mamele lor. Dar asta va fi o altă poveste…

sosire fete

intampinare sua

fetele multumite

americance conferinta

E drept, chiar dacă eu n-am încălecat pe nicio șa, doar v-am spus povestea-așa.

imbratisare grupfoc de tabara