Moștenirea grecului Leonidas

leonidas

Cunoscătorii spun că cea mai bună ciocolată din lume este cea belgiană. Așa este. Acum m-am convins și eu. Doar că ciocolata asta belgiană pe care o ridică lumea în slăvi de fapt nu este belgiană. E drept că este produsă în Belgia, dar cel care a creat rețeta și brandul era un grec: Leonidas. Iar afacerea este una de familie și este continuată de strănepoți. Și asta mă bucură pe mine peste măsură. Și sunt sigură că atunci când se vorbește despre ciocolata belgiană, aia cea mai bună din lume, despre Leonidas este vorba. Am mâncat din vreo patru sortimente și toate patru sunt uimitoare. Preferatele mele rămân pe veci bomboanele de ciocolată umplute cu vișine alcoolizate. Nu am de gând să vă spun cât sunt de bune, pentru că asta puteți constata doar voi, fiecare în parte. Nici nu o să vă mint că au un preț accesibil. Nu au. Și nici nu are cum, pentru că întotdeauna calitatea costă. E normal să fie așa. Eu vreau doar să vă spun povestea brandului. Pentru că, știți, îmi plac poveștile.

A câștigat o medalie și… o soție

Leonidas George Kestekides s-a născut în anul 1882, iar la vârsta de 18 ani a emigrat în Statele Unite, acolo unde a învățat meseria de cofetar. I-au trebuit doar zece ani pentru a ajunge la un nivel care i-a dat curajul de a-și prezenta produsele la Târgul mondial de la Bruxelles. Și – ce credeți? – a câștigat și medalia de bronz pentru bunătățile care ieșeau din mâna lui. Acolo, în Belgia, medalia a câștigat-o cinstit, dar inima… i-a furat-o tânăra Joanna Teerlink, cea pe care după doi ani o alege să-i fie soție.

Revoluționara fereastră-ghilotină

După un an, tânăra pereche deschide, în orașul Ghent, o cafenea. Și tot în acel an, Leonidas primește râvnita medalie de aur la Târgul mondial din Ghent și odată cu ea și recunoașterea profesională. În anul 1922, familia lui Leonidas i se alătură acestuia în Belgia, iar unul dintre nepoți, Basilio – care avea aproape vârsta la care el emigrase în America -, decide să învețe meseria unchiului său. Împreună, Basilio și Leonidas creează o gamă de ciocolate delicioase care atrag mai mulți clienți decât ar fi visat vreodată. Și își stabilesc și o misiune: aceea de a face în așa fel încât toată lumea să-și permită să le cumpere ciocolata. Care era cel mai rapid mod? Cel care mai funcționează și azi: comerțul direct de la producător la consumator.

Nepotul, Basilio, care pe lângă ciocolată mai producea și patiserie, a ales o metodă inedită de a-și vinde marfa: străbătea străzile din oraș cu o căruță plină de bunătăți. După ce poliția l-a avertizat de câteva ori pentru comerțul ambulant pe care îl practica, Basilio s-a văzut nevoit să găsească o altă metodă. Și atunci a hotărât să-și transforme atelierul și în magazin. Dar cum acesta era foarte micuț și practic se întindea de-a lungul ferestrei, singura variantă era să vândă la fereastră. A montat tejghea și… așa s-a născut ingenioasa și revoluționara fereastră-ghilotină, rămasă mulți ani marcă distinctă pentru magazinele Leonidas. O idee care, deși dictată de necesitate și împrejurări, oferea clienților două avantaje: puteau cumpăra la preț de producător și vedeau, totodată, cum sunt preparate toate acele delicii.

Leonidas cucerește întreaga lume

În 1970 Basilio moare, iar imperiul Leonidas este moștenit de frații și surorile lui. Afacerea este preluată de unul dintre ei, Jean, care o conduce până în 1985. Lui i se alătură fiica, Maria, care continuă afacerea familiei după moartea tatălui său. Și ea se bucură de sprijinul familiei, așa că după ce fratele său, Vassiliki, decide să pună umărul, producția crește considerabil. Magazinele Leonidas se răspândesc în întreaga lume, în sistem de franciză, într-un ritm copleșitor. La un moment dat chiar s-au văzut nevoiți să-i informeze pe cei interesați de deschiderea unor astfel de magazine să nu mai depună solicitări pentru că producția fabricii nu poate face față și nu poate ține piept comenzilor.

În anul 2005 celebra fereastră-ghilotină inventată de Basilio moare, ca urmare a redecorării magazinelor. Una singură a mai rămas, la Bruxelles, foarte aproape de locul în care a existat primul magazin și unde a început această poveste atât de frumoasă.

Calitate, calitate, calitate

În prezent, în toată lumea există cam 1.250 de magazine Leonidas. Inclusiv în România, la București, Cluj, Timișoara și Iași. Pralinele Leonidas sunt produse la fabrica din Belgia și livrate, în toate țările în care există magazine, cu avioane speciale în care temperatura este controlată, așa încât bijuteriile din ciocolată să fie în stare perfectă, de o prospețime desăvârșită și cu toate proprietățile lor intacte. Leonidas are în portofoliu peste 100 de sortimente de praline de cea mai înaltă calitate, și asta pentru că NICIODATĂ nu a folosit ingrediente congelate ci doar ce este mai bun – ciocolată cu unt de cacao pur 100%, unt și frișcă proaspete, cremă din lapte, alune din Turcia, cireșe Morello din regiunea Perigord, migdale din Italia, portocale din Valencia și castane din Grenoble și Texas.

Un dar deosebit

Repet: deliciile Leonidas nu sunt ieftine. Dar dacă tot vin Sărbătorile și vreți să faceți cuiva un cadou cu adevărat de neuitat, mai ales dacă este o persoană care apreciază ciocolata de calitate, o cutiuță de praline Leonidas este cea mai de bun gust alegere. La propriu. Și în magazinul Leonidas găsiți și cutiuțe foarte frumoase, ambalate de sărbatoare, cu numai patru praline.

Doar o recomandare…

afis_nou2-01

Ai un pici cu vârsta mai mare de doi ani? Nu știi ce să faci și unde să mergi cu el sâmbăta viitoare, pe 3 decembrie? Ai vrea să facă ceva distractiv dar totodată și educativ? Îndrăznesc să-ți fac o propunere: în ziua menționată, cu începere de la ora 11, la Teatrul Elisabeta are loc spectacolul muzical educativ ”Călătorie muzicală pe aripile Vântului”. Un spectacol fascinant cu o durată de 50 de minute, în care spectatorii vor călători imaginar împreună cu personajele și vor învăța ritmuri și cântece specifice unor țări precum Spania, Egipt, Mexic și România, vor face cunoștință cu diferite stiluri de muzică (rock, clasică, jazz, country, hip-hop, operă, breakdance, tradițională românească) și vor desluși câțiva pași simpli de dans. Nu vă spun decât că cele trei personaje principale se numesc Vio (vioara), Kito (chitara) și Pia (pianul), iar bunii lor prieteni, care îi vor însoți în această călătorie, sunt două mascote jucăușe, Pinguinul Pam-Pam și ursul panda Bum-Bum. Această lecție muzicală va fi ”spusă” în cel mai distractiv și ușor de înțeles mod pentru cei mici, așa încât vor pleca de la spectacol… îmbogățiți cu noi informații. Și nu numai atât. Vor pleca și cu câte un CD cu melodiile trupei Pam-Pam.

Biletele pentru spectacolul de sâmbătă, 3 decembrie, se pot achiziționa de la casa se bilete a Teatrului Elisabeta și online de pe www.teatrulelisabeta.ro. Prețul biletului este de 25 sau 35 de lei. Mai multe informații despre spectacol și trupa Pam Pam găsiți pe site-ul http://www.pam-pam.ro si pe pagina de facebook https://www.facebook.com/TrupaPamPam/

Cafelele și taclalele domnului Florescu

firma-intrare

Îmi plac poveștile, culorile și aromele lor. Îmi place cafeaua. Dar nu pentru că aș avea o dependență față de ea. Nici măcar nu mă pricep la cafea. Adevărații cafegii cred că recunosc țara de origine a boabelor după miros și luciu, cred că au preferințe și ritualuri de prăjire, preparare, turnare, degustare. Eu nici măcar nu fac diferența între o cafea cu și una fără cofeină. Beau orice cafea, dacă e neagră. Fără zahăr. Mie de fapt îmi place momentul în sine. Îmi place tihna la care te cheamă ceașca de cafea. Îmi plac și tăcerile dar și poveștile din jurul ei. Se spune despre cafea că este energizantă. Ba aș spune că e calmantă. De aia mi se mai și întâmplă uneori, seara târziu, pe la 10, chiar și 11, să beau ce mai găsesc în cana filtrului de cafea, rămas de peste zi. Rămân singură în bucătărie – după ce ai casei se vor fi culcat -, deschid geamul, îmi aprind o țigare, pun ceașca și coatele pe pervaz și stăm ca fetele, noi trei: eu, cafeaua și noaptea. Dintre care numai două sunt negre.

ceasca-cafea

Și cafenea, și muzeu

Dacă am spus că îmi plac poveștile, atunci să știți că tot povestea m-a îndemnat să scriu și acum, să v-o spun și vouă. Și mi-a plăcut locul în care am fost. Unul tot de poveste. Plin cu povești din trecut, cu fotografii sepia fugite din albume, cu dulap ca cel al bunicii, în care pitea dulcețuri și cofeturi, cu valize din carton sau piele care au văzut atâtea gări, peroane, despărțiri și regăsiri, cu pick-up vechi și telefon din ebonită, cu mese din scândură grea și scaune grațioase pe care se așezau demult, foșnind, fuste din organza sau tafta. Un loc cu cărți vechi, de mângâiat. Și cu meniu scris de mână, caligrafic. Leonard Caffe. Ăsta-i locul. La Hanul lui Manuc. Unde scârțâie podelele ca în vremea când, pe-acolo, pe aproape, erau Halele Unirii…

int-cu-foto-sepia

de-interior

Boemul avocat

Leonard Caffe este un brand și totodată numele unei cafenele. Și cum v-am spus, nu ca orice altă cafenea. Nici locul și nici aromele lui nu sunt ca toate celelalte. Cafeaua de aici e munca din ultimii 25 de ani a fondatorului Leonard Caffe, domnul Mihail Florescu. De față la inaugurare. Domnul Florescu este de meserie avocat. Dar asta îți dai seama și daca nu-ți spune. Are ceva în atitudine. Are stil. Boem. Vorbește graseiat, de parcă ar fi trăit în Franța, nu în Italia. S-a întors în România în 1991 pentru a înființa, la Timișoara, prima prăjitorie de cafea din oraș și printre puținele din țară la acea vreme. Se numea ”Torrefatione Italiana”. Că nu degeaba trăise în Italia, de unde a adus tehnologia Petroncini (familie a cărei membru devenise prin căsătorie), espresso italiano și tradiția cafelei arabice la ibric. Ce norocoși și răsfățați au fost timișorenii… După anii de nechezol, acum descopereau cafeaua adevărată… După atâta contrabandă, acum cafeaua-cafea se găsea și în magazine, și în cafenele. Despre acea perioadă de după Revoluție, domnul Florescu își amintește că a fost marcată de o devalorizare incredibilă. ”Cafeaua robusta costa foarte puțin, vindeam într-un an cât vând acum într-o lună și jumătate. La sfârșit de an, când am schimbat banii în bancă pentru a plăti furnizorul, aveam mai puțin de jumătate din cât adusesem. Primii trei ani au fost pe pierdere. Atunci câștigau evazioniștii…”

florescu-prajeste

floresu-vb-tel

Cafeaua Vampirului, Cafeaua Bunicii

Cinci ani mai târziu, Mihail Florescu își mută afacerea la București. Și vinde cafea într-o zi cât vindea în Timișoara într-o lună. Bilanțul vânzărilor după prima lună în Capitală? Inimaginabil: șase tone! Un record. Dublat și de o premieră în România: prăjirea cafelei pe flux de aer cald. Magnifico!

borcane-cafea

la-nisip

În 1998 este înregistrată marca Leonard Caffe, un brand apreciat de iubitorii de cafea de calitate. Și, în mod firesc, urmează deschiderea de cafenele. Precum cea din care am pornit azi călătoria de față. Cafenele în care îndrăgostiții de fructul roșu, ca o cireașă, ajuns maroniu prin prăjire, se pot bucura de zeci de tipuri de cafea. Faima Leonard Caffe s-a împrăștiat în toată lumea, ajungând și dincolo de Ocean, acolo unde Cafeaua Vampirului (un blend ciudat și enigmatic precum Contele Dracula, cu arome de scorțișoară și o boare de ardei iute) i-a fermecat pe americani. Cum ne-a fermecat pe noi Cafeaua Bunicii… Pe care vă invit să o descoperiți. Și dacă în cafeneaua de la Hanul lui Manuc aveți norocul să îl întâlniți pe domnul Florescu, veți asculta și alte povești, poate chiar mai minunate decât aceasta.

cafeaua-bunicii

vampirului

eu

Copii la mâna sorții

dosar

Când am primit invitația de a participa la Conferința de advocacy ”Șansa la viață a copiilor diagnosticați cu afecțiuni cardiovasculare” mi s-a spus doar că tema va fi abordată într-un mod inedit. Cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Nu mi-am imaginat nicio clipă cât de inedit și mai cu seamă cât de cutremurător.

Ajunși la Sibiu, acolo unde a avut loc evenimentul și unde deja se aflau medici de top din țară, din Europa și Statele Unite, atât din sistemul de stat cât și din cel privat, am fost invitați la film. Da, se poate spune că aceasta a fost prima surpriză, primul element al unui eveniment neconvențional. Până să înceapă filmul nu am găsit legătura dintre o conferință pe o temă medicală cât se poate de fierbinte și… o sală de cinematograf închiriată pentru noi și chirurgi, unde rula un anume film, cu un anume motiv. Am găsit legătura imediat ce a început filmul, pentru că îl știam, îl mai văzusem. Am constatat că, deși filmul nu este o noutate cinematografică (a fost lansat în urmă cu 16 ani), au existat și persoane care atunci l-au văzut pentru prima dată, așa că dacă mai sunt și altele, îndrăznesc să vi-l recomand. ”Pay it forward” se numește, în traducere ”Dă-o mai departe”. Vă invit să îl vizionați, să reflectați, să acționați.

În ziua următoare, după un somn scurt dar bun, aveam să intrăm în temă, în plin. Gazdele și ghizii noștri în ceea ce teoretic era o conferință de presă dar practic a fost un joc de-a Dumnezeu, conf. dr. Victor Costache – medic primar chirurgie cardiovasculară și toracică, specializat și în chirurgia pulmonară, șeful Secției de chirurgie cardiovasculară și toracică din cadrul Spitalului European Polisano din Sibiu și Cătălina Costache – directorul executiv al Fundației Polisano. Acum, ca să continui acest articol, stau și mă gândesc când este mai bine să-mi vărs furia pe sistem: acum sau în finalul articolului? O fac acum, pentru ca apoi să pot continua, răcorită.

cu-victor-de-grup

Dr. Costache este un medic român care a trăit vreo zece ani în Franța, și nu doar că a trăit dar le-a dat viață și pacienților săi. Un medic cu adevărat respectat într-o țară care nu era a lui. O țară în care și-a luat primariatul la Paris, în care a profesat la Annecy și Grenoble, care l-a făcut Membru Titular al Colegiului Francez de Chirugie Cardio-Vasculară și Toracică. O țară pe care a lăsat-o în urmă pentru a se întoarce acasă, într-o țară căreia i-au trebuit opt luni de zile pentru a-i recunoaște diplomele… O țară în care deși poate face transplant de plămâni, acest lucru nu-i este permis din mizerabile motive birocratice. Nu, nu m-am răcorit, mai tare m-am înfuriat. O țară în care 60-70% dintre copiii cu malformații cardiovasculare, mor. O țară a cărei Casă Națională de Asigurări de Sănătate decontează pentru o intervenție de acest gen doar 1500-2000 de euro (costul ei real fiind de 6000-7000 de euro), în condițiile în care săracii noștri frați de peste Prut decontează 6000 de euro iar pârliții de bulgari 9000 de euro. Și că tot mi-am adus aminte: o țară în care un reputat chirurg cardiovascular suedez, Sune Johansson, cu o experiență de peste 40 de ani în operarea malformațiilor cardiace complexe la copii, care a pus bazele programului congenital la Sarajevo, Belgrad și Kiev și care acum își dorește să lucreze pro bono la noi, așteaptă de șase luni să-i acorde Colegiul Medicilor din România avizul de liberă practică… Ce-aș mai putea spune ca să nu mă sufoc de nervi?! Ce?!

O intervenție chirurgicală de asemenea complexitate costă la noi, așa cum am zis, 6000-7000 de euro. Potrivit statisticilor, anual ar trebui făcute 18.000 de intervenții, dar se realizează numai 4.500. Dr. Costache ne spune că restul mor acasă, cu zile. Și că problema noastră, la nivel de SISTEM PUBLIC de sănătate, nu sunt doar banii ci și specialiștii. Și problemă mai este și faptul că legile noastre de neînțeles decontează operații în străinătate dar nu și în spitalele private din România, acolo unde, iată, există specialiști. Pare mai simplu și mai eficient pentru capetele încoronate ale sistemului să plătească o operație în străinătate, prin Formularul E112, cu 45 – 50.000 de euro, când cu acei bani pot fi operate șapte cazuri acasă, în România, în sistemul privat.

Să mai vorbim despre copii, în cifre? Vorbim. Anual se nasc 1.500 de copii cu malformații cardiace. 1.500 de care se știe. Lor li se adaugă cei nediagnosticați, care mor fără să se fi știut, până la autopsie, de ce sufereau. Da, e crunt, e greu de scriu aceste cuvinte. Dar dacă închidem ochii și gura nu înseamnă că lucrurile astea nu se întâmplă. Din cei 1.500, circa 400 sunt operați la centrele din Cluj și Târgu Mureș, alți 200 în străinătate în baza Formularului E112 și alți 100 pe banii părinților, tot în străinătate. Adună și scade. Mai rămâne ceva, nu-i așa? Acelea sunt cazurile sociale. Fără bani. Fără soluții. Pentru ei încearcă să facă ceva Fundația Polisano. Dar, așa cum spune și dr. Costache, oricât și-ar dori, Fundația nu-i poate ajuta pe toți și nu-i deloc normal ca o țară să-și opereze copiii din mila publică. Uneori nu se poate face rost de bani pocnind din degete. Și uneori copiii nu pot aștepta. Nu ei, ci boala lor…

Fiecare dintre noi, jurnaliștii, am avut în față, pe masă, dosarele medicale a patru copii. Nu cu toate documentele pe care le conțin atunci când sunt depuse la Fundație, pentru că ar fi fost prea stufoase. Am primit doar copiile acelora dintre ele care să ne fie suficiente pentru a înțelege, ca nemedici ce suntem, cât de gravă este situația medicală și care este situația socială a fiecărui caz. Am primit un răgaz de 30 de minute pentru a le studia și a alege doar unul care să beneficieze de intervenția chirurgicală salvatoare. Doar unul! Înțelegeți?! Doar unul! M-au trecut toate căldurile și toate stările și toate gândurile posibile, răsfoind și citind dosarele.

conf-lucru-dosar

COPIL 1

Băiat, un an și trei luni, canal atrio-ventricular comun cu shunt stânga-dreapta, regurgitare mitrală gr. II-III, refulare tricuspidiană gr.III, cardiomiopatie hipertrofică predominant septală posibil post-hipoxică, hipertensiune arterială pulmonara etc etc. Și Sindrom Down…

COPIL 2

Băiat, doi ani și opt luni, malformație cardiacă congestivă, insuficiență cardiacă. Crescut de bunici. Pensia bunicului: 400 lei.

COPIL 3

Băiat, 9 ani, stenoză aortică valvulară cu gradient semnificativ, cardiomiopatie hipertrofică secundară. Adus la consultații și investigații de asistenta socială, în timpul ei liber, cu mașina personală.

COPIL 4

Fată, 8 ani, ventricul drept cu dublă cale de ieșire, vase mari syde-by-syde, defect septal subaortic cu shunt stâng-drept, stenoză pulmonară subvalvulară, anomalie coronariană etc. La dosar atașată adeverința de salariu a mamei: 1440 lei brut.

Alege unul. Poți? Și totuși trebuie să alegi. Cum este? Ce simți? Plângi? Poate tu… Pe statul român, pe sistemul sanitar, nu le impresionează. Ei au un buget și se țin de el. Ce dacă mor copiii ăștia?

După ce am făcut acest exercițiu pe care nici în joacă, ipotetic, nu vreau să-l mai fac vreodată, am aflat și numele copiilor: Matei, David, Bogdan-Daniel și Andra-Ioana. Și ni s-a spus că, din fericire, toți patru au fost operați și sunt bine. Unul dintre ei, David, chiar cu o zi înainte. Încă se afla la Terapie Intensivă în acele momente. Și am mai fost anunțați că pe toți patru îi vom vedea cu ochii noștri. Știți cât de rușine mi-a fost de cei trei, nealeși?!

Doi au intrat în sala în care ne aflam: Bogdan-Daniel și Andra Ioana. Pe Matei și pe mămica lui i-am cunoscut prin intermediul Skype, iar pe David, abia operat, l-a reprezentat bunicul. Toți acești copii au putut fi operați cu ajutorul Fundației Polisano, care a făcut rost de bani pentru intervenții de la oameni mărinimoși, cărora le-a păsat de viața lor. De la oameni mărinimoși, nu de la statul român. Atât am avut de zis și scris. Și de-ntrebat: ce speranță de viață aveau acești copii dacă nu erau operați?

copil-cu-asistenta-soc

Bogdan-Daniel și asistenta socială care s-a ocupat de el.

fetita Andra-Ioana. Își dorește să devină polițistă.

skype

Matei, băiețelul cu Sindrom Down, împreună cu mama lui.

bunic

Bunicul lui David, rămas în secția de Terapie Intensivă după intervenția suferită cu doar o zi înainte.

Adevăratul fan brânză sunt eu!

masa-asortata

N-am nicio treabă cu moda. Niciuna. Cuvântul de ordine pentru mine, în ceea ce privește vestimentația, este ”CONFORT”. Și este sinonim cu pantaloni. Așa că n-am nicio apropiere față de rochii sau fuste, față de tocuri sau poșete elegante, pălării sau mai știu eu ce piese și accesorii care mustesc de feminitate. Ca să nu mai spun că nu prea înțeleg nici rolul stiliștilor pe lumea asta. Oamenii se îmbracă prost sau bine, corect sau greșit, dar măcar în stilul propriu. A te îmbrăca așa cum îți spune altcineva, pentru mine înseamnă a dovedi că nu ai personalitate. Știu că păpușile și câinii de companie se lasă îmbrăcați… Și, apropo de stiliști, unii chiar cultivă această anihilare a personalității. De exemplu, la un eveniment care a avut loc recent, intitulat Stylish Mom French Chic, una dintre cele două gazde chiar sfătuia auditoriul (exclusiv feminin) ca atunci când ne cumpărăm un articol vestimentar, dacă nu suntem sigure că am făcut o alegere bună, să cerem și părerea unei prietene. Argumentul era acela că un ochi din afară este în mod cert unul obiectiv. Păi, fetelor, ne îmbrăcăm după gusturile prietenelor?! Respectivul articol îl va purta prietena, sau tu?! Cui trebuie să-i placă, de fapt?!

Nu am de gând să intru în polemici cu amintita breaslă, mai cu seamă că nu mă interesează domeniul. Dar a fost o ocazie să văd și să înțeleg ce înseamnă stil vestimentar parizian. Am reținut doar că bluzele în dungi – marinărești – și beretele sunt definitorii. Atât am fost eu capabilă să rețin. Pentru că în sinea mea am o convingere: pe franțuzoaice nu le fac nici bluzele în dungi, nici beretele. Toată șmecheria este în atitudine. Și nu este un bun dobândit în mod automat la naștere, dacă aceasta se produce pe pământul lui Baudelaire. Unele o au, altele nu. Și dacă li s-a dus vestea iar stilul franțuzesc este unul renumit, înseamnă că cele mai multe o au. Atitudinea.

De ce nu se îngrașă?!

Eeeeeei, păi și să trecem la chestiile cu adevărat enervante în ceea ce le privește pe franțuzoaice. De ce naiba să le ia nu se îngrașă, deși mănâncă bucate pline de păcate: patiserie, panificație, brânzeturi, ciocolată și mai beau și vin, afurisitele! Păi am aflat de la Mihaela Bachmann, marketing manager la Elcomex AgroIndustrial. (Între noi fie vorba, fata asta are ceva de franțuzoaică în ea, fără să facă niciun efort ca să pară.) Deci, știți de ce nu se îngrașă?! Din cel mai simplu motiv de pe lumea asta! MĂNÂNCĂ ECHILIBRAT! O să zici ”Extraordinar, ce mai pont ne-ai vândut…” Dar realizați cât de dificil este de aplicat? Pentru un popor iubitor de excese – cum suntem noi, românii – a mânca echilibrat și diversificat este misiune imposibilă. Uite, un exercițiu pe care îl puteți face pentru a vă convinge: întrebați zece prietene ce regim de slăbire ar alege. Veți constata că sunt preferate dietele non-restrictive în privința cantității de alimente. Dacă un regim spune că ai voie să mănânci orice cantitate din alimentul X, deja este un regim care primește atenție pentru că nu este perceput ca un regim. Alte regimuri preferate sunt cele disociate: bazate fie exclusiv pe consumul de legume și verdețuri, fie de proteine. Dar la modul ăsta, categoric: ori numai furaje, ori numai carne. Pentru că ne lipsesc exact ”cheile” franțuzoaicelor. Echilibrat și diversificat. Papi și cărniță (dar nu toți mușchii porcului), și brânzică (dar nu un rulou de un kilogram) și… furaje, dar cu măsură. Guști din tot ce-ți place, chiar și o pătrățică de ciocolată, cu condiția să fie NUMAI O PĂTRĂȚICĂ! Și latura să nu fie de 15 cm!:)))))

Brânza, dragostea mea!

Când spui Franța, spui parfumuri? Spui! Spui, brânzeturi? Spui! Bune, n-am ce zice… Că nu de nebună i-am zis fetei mele să bage în bagajul de cală, când s-a întors din Franța, câte rotițe de Brie și Camembert o lasă inima și buzunarul să-mi cumpere de la Nancy. Parfumuri n-am vrut, să mă scuze stiliștii…

Știți reclama aia cu Toni Delaco, cel mai mare fan brânză? Vaaax! Eu sunt cel mai mare fan brânză. Cine mă cunoaște, confirmă. Iubesc brânza. Am o relație cu ea. Dar așa, mare iubitoare de brânză cum sunt eu și aș mânca orice sortiment în afară de cea de burduf, am și o slăbiciune. De acum doi ani, de când am fost în comuna Nicolae Bălcescu (jud. Constanța) la ferma de capre și fabrica de lactate Elcomex, rulourile lor de brânză (absolut toate sortimentele, fie că e cel clasic, cu boia, mărar, ierburi ori ceapă) s-au cocoțat pe papilele mele gustative și s-au instalat în top, de unde nimeni nu le mai dă jos! Normal că și sana, și kefirul, și brânza maturată, și cea în pastă tare, și noul iaurt cu bifidus îmi plac! Dar rulourile alea m-au vrăjit de nu mă mai poate nimeni dezlega și lecui.

Ce legătură au franțuzismele cu brânza mea preferată? Are, are. Păi brânzeturile astea magice, comercializate sub brandul LactIQ sunt făcute din laptele căprițelor de rasă French Alpine și Saanen Breed, iar rețeta este franțuzească. Și sigur sunt mai bune decât brânzeturile scorțoșilor francezi, de vreme ce și ei o importă pe cea făcută la Elcomex. Pesemne că mândria lor naționala se ițește nițel din eticheta unuia dintre sortimentele de rulouri. Cel cu ierburi de Provence:))))) Bunăciunea asta de branză se servește, franțuzit, cu struguri sau cu nuci. Dar eu, ca româncă și iubitoare de brânză, o prefer cu roșii. Sau cu ardei gras. Sau cu ceapă.

Într-o zi, când o să am mai mult timp, să-mi amintiți să vă povestesc cum s-a născut povestea Elcomex. Și ce oameni cu totul deosebiți sunt soții Ion și Camelia Grecu. Ce OAMENI! Până în ziua aia, vă las aici niște poze. Cu franțuzoaicele și franțuzismele mele preferate. Nu au nevoie de explicații. Se înțelege, oricum.

_dsc2405

fabrica-1

rulou-mare

iaurt-bifidus

Fabulosul Ținut Secuiesc

Îmi pare rău pentru fiecare deplasare în care nu pot merge. Eu de firea mea sunt cam nomadă și îmi place să iau geanta de mânere și să mă urc în microbuz, autocar, tren sau avion și să plec încotro mă duc organizatorii. Și, Doamne, vara și toamna asta au fost bogate în invitații! Dar dacă eu nu pot din pricina lui Mișu… N-am putut merge nici la Bacău și nici la Sovata, nici în Covasna și nici la Bușteni. Dar de cea de la Covasna îmi pare parcă cel mai rău. Pentru că era o deplasare din aia pe sufletul meu, cum a fost cu ani în urmă cea de la Bucovina. Memorabilă. Despre care mai scriu și mai vorbesc și-acum, după atâta amar de vreme…

Covasna ne chemase să ne arate tot ce are ea mai frumos. Ne chemase să vedem noi, să ne convingem, și să vă spunem și vouă. Să vă spunem că ei, secuii, sunt gazde bune. Că au oameni vrednici și inimoși, că au peisaje de basm, că au ape minerale tămăduitoare în 1000 de izvoare, pâine cu cartofi coaptă pe vatră, kurtos kalacs dulce, pufos și aromat, rumenit pe jar, că au Valea Zânelor și Planul înclinat de la Covasna-Comandău, Cetatea Ilenei Cosânzeana și turtă dulce ca nicăieri altundeva, Balta Dracului și Cetatea Dacică, cioplitori în lemn și împletitori de pănuș, pălincă și peste 160 de conace și castele… Și că dacă tot căutăm autenticitate, găsim și la ei. Și că nu doar atât: dacă suntem dintre cei robiți vieții moderne au pentru noi nu doar conace, castele și pensiuni ci și hoteluri luxoase cu zone de relaxare și SPA.

ape-minerale

Secuii au venit la București să-și lanseze web site-ul de promovare a județului Covasna (www.ViziteazaCovasna.ro) și câteva pachete turistice destinate celor ce vor să exploreze potențialul turistic al regiunii. Și ca să ne convingă au adus cu ei și fărâme din viața lor: meșteri populari, gospodine vrednice, instrumentiști și dansatori, bucate gustoase și palincă zdravănă. Le-au adus cu ei la București ca să ni le arate și să ne convingă să pășim pe meleagurile lor. Ceea ne nu am putut face și, iată, regret. De aceea tot ce vă voi spune acum nu e pe văzute la fața locului, acolo, în Ținutul Secuiesc. Este ceea ce am văzut aici, la Institutul Maghiar, este ceea ce am citit în volumul gros primit la finalul evenimentului și mai cu seamă ceea ce am vizionat pe DVD-ul atașat acestuia. Un film documentar pe care l-am savurat, visând, ca și când m-aș fi plimbat prin vechiul comitat Trei Scaune…

tot-cartea

Dintru început vă spun că secuii țin cu dinții de tradițiile și obiceiurile lor. Iar asta este lăudabil. Chiar este. Își poartă cu mândrie cămășile și laibărele și povestesc cum, mai înainte vreme, straiele vorbeau în locul celui care le îmbrăca, despre vârsta și rangul lui social.

ansamblu

Și ce dovadă mai mare de mândrie decât că, și azi, tinerii se cunună îmbrăcați în straie populare… În casele secuilor femeile încă frământă ”până asudă grinda” (n.red. până picură sudoare de pe frunte) și coc în vatră pâinea cu cartofi, mare și rotundă ca o lună plină și gustoasă din cale-afară. Și încă țes la război cele trebuincioase oamenilor și gospodăriei.

tese

tese1

În Covasna sunt familii ajunse și la a cincisprezecea generație de tâmplari, care încă meșteresc lăzi de zestre și dulapuri-colțar în care se ține băutura, băncuțe pentru oaspeți și stâlpi funerari.

casete-lemn-pictat

cioplit-lemn

În Covasna s-a născut turta dulce decorată, în comunism, când părinții nu aveau ce altceva dărui copiilor de Crăciun. Și tot turtă dulce, în formă de inimă, cu o oglinjoara în miez, mai dăruiesc și azi flăcăii când vor să-i spună unei fete, fără vorbe, că o plac.

deco-turta-1

deco-turta

În Covasna, la nuntă, încă se mai înfruptă invitații din ”Pomul de nuntă”, acea creangă cu trei ramuri, încărcată cu fâșii de aluat prăjit și pudrat cu zahăr. Ca să nu mai zic că nu e om să nu știe de unde vine kurtos-ul…

kurtos

În Covasna pălinca tot în cazane mari fierbe, iar cei pricepuți ai ei, care de-o viață îi știu rostul, știu și câte grade are numai dacă o gustă. În Ținutul Secuiesc, de Crăciun, încă se aude Viflaimul. La Tălișoara oamenii încă lucrează în fier forjat. Și dogarii încă au de lucru. Pe drumurile din Belin încă se ține carnavalul la care bărbații merg costumați în fel și chip, cu caii lor mândri împodobiți cu flori de hârtie colorată și panglici, pentru a marca sfârșitul iernii și începutul primăverii.

fierar

Covasna are multe lucruri să vă arate, și toate surprinzătoare. Fabuloase. Dar pentru asta are nevoie de curiozitatea noastră, de setea noastră de autenticitate. Poate nu ai chemare către toate astea, poate vrei ceva și mai inedit. Te-ai gândit vreodată cum e să dormi în patul în care se odihnește, în țara noastră, moștenitorul Coroanei Britanice la pensiunea lui din Valea Zălanului? Sau să înnoptezi la Castelul Contelui Kalnoky din Micloșoara, devenit și el pensiune… Sau te pomenești că ai uitat de Băile Balvanyos? Dar dacă ți-as spune acum tot, zi tu, ce farmec ar mai avea?!

P.S. De la Institutul Maghiar am plecat nu doar cu amintiri frumoase. Am plecat și cu un trandafir din pănuș, împletit sub privirile mele de o femeie din care răzbătea căldura sufletului, precum căldura din pâinea cu cartofi… Aș vrea să vă revăd într-o bună zi, doamnă. Și să vă fur puțin din meșteșug…

doamna-face-trandafir

panusipanusi1panusi2

eu-cu-aia-cu-panus

Bronde, ronze, vronde

concurenti

Nu m-a interesat niciodată moda. Nu am avut boala genților și a pantofilor, de care suferă cele mai multe femei. Nici machiajul nu a fost o obsesie pentru mine. Doar de păr ce mi-a păsat. Fie ca m-a enervat sau nu, fie că m-a plictisit ori ba. M-a enervat (și continuă să o facă) pentru că este ondulat. Asta sigur am mai zis-o. Că nu mă pot tunde în fel și chip, așa încât să fiu mereu alta. Că nu am răbdare să îl las să crească. Dar sub un singur aspect mi-am făcut toate poftele. Culoarea. Ei, cu asta m-am răcorit de câte ori am avut ocazia. Știi ce-i aia să te uiți în oglindă și să te plictisești să vezi aceeași culoare? Asta simt eu foarte des. Iar vindecarea vine din tubul cu vopsea. Două-trei săptămâni sunt liniștită. Apoi mă apucă din nou.

Am început cu o șuviță blondă

Prima dată am comis-o în clasa a XII-a, înainte să susțin examenul de bacalaureat. Mi-am făcut o șuviță lată din breton, blondă. Diriga m-a amenințat că în halul ăla nu intru în examen. Era firesc, se întâmpla în 1986. Am reușit să o ascund sub păr, cu ajutorul agrafelor. Și cam de atunci m-am tot vopsit. Șaten deschis și închis, acaju, cu șuvițe groase sau subțiri, blonde, negre, roșii și – mai recent – albastre, brunet (simplu sau cu reflexe violet ori albastre), blond-pui, blond arctic, blond-gri, ciocolată, scorțișoara, caramel, burgundi, roșu pasional. Cam tot ce conține un paletar de culori care se respectă. Și tot mai am de experimentat, pentru că nici industria asta nu a stat pe loc și mă tentează cu fel de fel de nuanțe și combinații. Dar cea mai mișto colorare de șuvițe – în parcă vreo cinci culori – mi-a făcut-o Paul Bălăneanu, pe vremea când nu era la nivelul la care este azi. M-a ținut nebunul cred că vreo 5-6 ore în salon, dar a meritat fiecare minuțel. Talentat și promițător era, zăpăcitul… Și cât am râs cu el… Cu lacrimi am râs. Era fan Cristiana Răduică și la vremea aia era în vogă piesa ei „Amor, amor”. Iar el o cânta și parodia interpreta. În timp ce mă vopsea. În timp ce mă spăla la cap. În timp ce mă usca. Cred că de cel puțin 15 ori am ascultat-o în seara aia. Nu vă imaginați ce panaramă a fost în salon…

Păcat că nu se fac pariuri

Anul trecut am fost invitată la Gala Wella. Și mi-a plăcut. Mult de tot. Atât de mult încât anul acesta, când am fost invitată din nou, nici nu s-a pus problema să nu mă duc, chit că ora nu era deloc confortabilă pentru programul meu. Cel de după servici. Ah, să nu înțelegeți greșit! Nu am fost invitată ca și hairstilist sau model. Nu am legătură directă cu niciunul dintre aceste două domenii! Am fost invitată să văd spectacolul în sine, câștigătorii concursului, eventual să îmi fac și o idee despre tendințe. Iar de data aceasta am fost chiar mai interesată decât anul trecut. Că de când se ocupă fiică-mea de Salonul Shine L’Arina…

La Gala de anul acesta, chiar dacă nu am putut sta până la decernarea premiilor (oricum, am urmărit live pe Facebook), a meritat să îmi dau seara peste cap ca să ajung. Bașca am vrut să verific dacă am intuit bine câștigătorul de la măcar o secțiune. Și l-am intuit cu precizie pe cel de la secțiunea Trend Vision Long Hair (am martor!). Eu, care nu l-am avut lung niciodată.:))) Iar tunsoarea mea preferată a luat Premiul pentru creativitate.

Doi băieți pentru Barcelona

Da, chiar cred că Gala Wella (ajunsă la ediția cu numărul 21) este cel mai important eveniment din hairstyling-ul românesc, așteptat cu interes în fiecare an de profesioniștii din domeniu. Gala Wella nu este numai despre tendințe și inovație, nu este numai despre talent și pasiune, despre lumini și spectacol. Este și despre desemnarea celor care vor reprezenta România la concursul de styling INTERNATIONAL TREND VISION AWARD de la Barcelona, care va avea loc pe 6 noiembrie.

Pe scena Galei au urcat 100 de hairstiliști din toată țara, concurenți la secțiunile Trend Vision Cut & Color Women, Trend Vision Cut&Color Men și Trend Vision Long Hair, parada modelelor fiind ea însăși un spectacol. Cât despre ipoteticul podium de premiere, nu a putut trece neobservat faptul că acestea a fost dominat de concurenții din București și Cluj, într-o întrecere umăr la umăr. Iar cei doi profesioniști care vor reprezenta România la Barcelona sunt Bogdan Gherasim (Salon IULIA) și Ștefan Anghel Sultănoiu (ARTIST ACADEMY), ambii din București.

Dicționar de Bronde

Pasionatelor de colorarea păruluiașa, ca mine – atât vă spun: specialiștii WELLA au decis că în sezonul toamnă/iarnă 2016 se va purta BRONDE LUXE. Ce este bronde? Este o combinație de tonuri măslinii și cafenii care conferă părului o nuanță cu aspect deschis în mod natural, ca și cum părul a fost sărutat de razele soarelui. Este lumină și strălucire. Frumos, nu-i așa? Și pentru că nu numai bronde-ul este denumirea unui efect care trebuie explicat ca să îl ințelegem ci mai sunt și altele, iată lămuririle profesioniștilor WELLA, care totodată ne dezvăluie și care sunt tendințele pentru tunsori:

ICE BRONDE – culoarea transcede de la întuneric la lumină. Tonurile albastre-cenușii de la rădăcină se topesc în lumină și se transformă într-un blond alb-perlat. Stilul anilor ’70 își face simțită prezența printr-un breton circular.

Trend Vision A/W 2016

COFFEE BRONDE – luciu și energie într-o bază de brunet-cafeniu, la care se adaugă lumina pentru a crea dimensiuni greu de imaginat pentru neinițiați. Acest efect aduce la viață părul ondulat, purtat natural.

Trend Vision A/W 2016

RONZE – acest efect presupune un look impecabil pentru părul lung. Șuvițele capătă un aspect creponat și rămân soft precum cașmirul cu ajutorul unei împletituri sofisticate. Părul devine roșu tizian, cu accente de căpșună.

Trend Vision A/W 2016

SMOKEY BRONDE – bobul scurt capătă o tentă modernă. Straturile întunecate și ascunse ale părului se transformă în umbre calde de mahon auriu. Pentru a scoate în evidență trăsăturile, se aplică nuanțe cu efecte de iluminare, iar stilul asimetric este accentuat de secțiunea mai colorată a părului.

Trend Vision A/W 2016

CARAMEL BRONDE – un look delicios pentru femeia modernă. Nuanța părului se închide în partea din față, punând în evidență conturul chipului.

Trend Vision A/W 2016

OLIVE BRONDE – de la brunetul întunecat la nuanțe măslinii reci. Olive Bronde este o tehnică de colorare ce creează efecte de lumină pe o bază întunecată. Lookul de top are la bază un păr perfect întins și lucios, combinat cu un mix de șuvițe naturale buclate.

Trend Vision A/W 2016

VRONDE – Blondul atinge intensitatea maximă. Culoarea trece de la șaten deschis către un violet metalizat, care se pierde pe lungimi.

Trend Vision A/W 2016

Ia analizează ce te îngrijorează!

vero

Ieri v-am zis că nu-mi place să iau medicamente. Și dacă nu îmi place să iau medicamente nu-i logic că nici pragul medicului nu-l calc? Și dacă nu mă duc la medic… de analize ce să mai zic? Ultima dată mi le-am făcut acum doi ani. Și atunci le-am făcut după… atenție (tobe pe fundal)… vreo zece ani!:)))) Zece ani în care am uitat și numele medicului de familie. Da, știu, nu sunt un bun exemplu. Dar ăsta e adevărul. Acum doi ani, când mi-am luat inima în dinți și m-am dus, am făcut-o pentru că deloc nu îi era bine vacii mele, umbla tata cu pielea pe băț. Așa e o vorbă. Nu mă durea nimic dar îmi era un fel de rău. Amețeam, îmi venea tot timpul să vomit, nu aveam strop de putere, nu dormeam bine, transpiram mult în somn. Și am bănuit-o pe scârbavnica de glandă tiroidă, aia cu porecla ”fluturele”. De bucurie că m-a văzut după atâta amar de timp, doctorița mi-a făcut o primire călduroasă și m-a cadorisit cu un set complet de analize, pe principiul (de altfel declarat, pe față) că ”cine știe peste câți ani vă mai prind în cabinet”. Am strâns din dinți, am înjurat-o în gând de-am umplut-o de un adânc respect, dar m-am dus la analize. M-am simțit învinsă de sistem, tocmai eu, care am reușit să-i țin piept și ministrului Nicolaescu atunci când i s-a năzărit să facem analize anuale obligatoriu.

La policlinică m-am enervat că a trebuit să plătesc 15 lei când am făcut programarea pentru recoltare. Adică cum, băi? De zece ani nu vă deranjez cu nimic, nu mă duc la doctor, nu păgubesc Fondul de sănătate cu rețete compensate, plătesc corect în fiecare lună asigurarea, și acum vin și eu să-mi fac analizele și tu îmi ceri bani. Dă-te-n reactivii mei! Am înghițit-o și pe asta și-am stat să-mi ia vampiroaica aia patru eprubete din prețiosul meu sânge, de parcă nu-i ajungea o picătură – două. Nesătulă femeie… Da’ și eu i-am dus un urocultor plin ochi!

Când au fost gata rezultatele, după vreo patru zile – că TSH-ul ăla a durat ceva mai mult – m-am dus la coana doctor să-mi ghicească-n ele. Păi și ce crezi? Singurul rezultat bun era ăla de la TSH. În rest… toate valorile erau explodate, care mai de care. Se uită românca gânditoare în hârtii și zice că dintre toate cel mai tare o îngrijorează rezultatul de la urocultură, că nu știu ce globule roșii sunt prezente p’acolo… (Doar în paranteză fie spus – și vă rog nu share-uiți – nu știu ce a fost în capul meu de i-am dat femeii cea mai tâmpită explicație cu putință: ”A, poate e de la pepene, că am mâncat o grămadă în seara de dinaintea recoltării”:))))))))) Doftoroaia, cu toată delicatețea de care era capabilă (se prinsese că nu mă excit la gândul că primesc trimitere la investigații suplimentare), m-a rugat – la propriu!- să merg și la o ecografie, să îmi vadă puțin rinichii. Extraordinar! Dar ce sunt rinichii mei mămică, blockbuster? Cică ”Pentru liniștea dumneavoastră”. Stai făi femeie cuminte, că eu sunt liniștită! Tu ai niște probleme, nu eu!:)))) Hai, bine, o fac și pe aia.

Și-am făcut-o. Ecografia. Rinichii la locul lor, nedeplasați, frumoși, curați, fără pietre sau nisip, deci fără plaje sau cariere. Altă dandana, în schimb! Îmi zice ecografista că am ficatul mărit, gras, ceva de genul. Numai că ea a zis termen mișto, suna interesant. Stai să caut pe Google. Uite: steatoză hepatică. Ai, ai, aiiiiiii!!!! Și mai vede ea în burta mea, ca la televizor, că cică e un nodul micuț pe uter. Îmi vin dracii pe mine. Ce te uiți tu la ficații și uterul meu, dacă ailaltă ți-a zis să belești ochii la rinichi?! Zi! Tac, tac, nu zic nimic, nu vreau conflicte cu sistemul sanitar:))) Dar ea tot scrie recomandare pentru o transvaginală, în subsolul rezultatului ecografiei. Să fie de capul tău, femeie! Cu mine ai terminat-o! Acum m-ai văzut prima dată, acum uită-mă!

Când m-am dus (pentru a treia oară într-o săptămână!!!!) la aia a mea de familie, i-am întins plicul cu ecografia și am anunțat-o – înainte să apuce să-l deschidă ea și să citească – foarte direct și fără posibilitate de negociere, că odiseea analizelor mele se oprește aici. Că mi-au trecut și amețelile și vâjâielile, mi-a trecut tot. Altfel, dacă mai sunt trimisă la alt control sau altă analiză, cel mai probabil voi ajunge, de bunăvoie, la psihiatru. Și cu asta am încheiat-o și cu ea și cu misiunea ei ingrată. Pam-pam!

Acum, dacă am eu chef și poftă, pot să-mi fac singură analizele, acasă. Cum auzi! Bine, nu chiar toate… Dar măcar pot să aflu dacă mi-a luat-o razna colesterolul, dacă sunt anemică (că și am față de anemică!), dacă sunt alergică (pozitiv pentru partidul roșu), dacă am intoleranță la gluten, dacă mă pot lăuda cu vietatea aia Helicobacter pylori, dacă am sângerări oculte (hooo, că nu e vorba de magie neagră, cel mult maro!) sau dacă e rost de infecție urinară. Și ar mai fi un test, da-i de fertilitate masculină și asta nu e treaba mea. Ca să înțelegeți, astea sunt niște kit-uri pentru autotestare, se numesc Veroval și sunt produse de Hartmann. Și se găsesc în farmacii. Acum vedeți și voi în care vă dă inima ghes să intrați… Testele astea au o acuratețe medicală de peste 94%, așa că cel mai probabil că nu se pune problema unor rezultate fals pozitive sau fals negative (mai țineți minte scandalurile din trecut, cu reactivi fabricați pe vapor?!). Unde mai pui – la loc de cinste!- că elimini și riscul de a-ți fi încurcate rezultatele cu ale unuia bolnav-copt, de te face din om-neom până se lămurește treaba. La alt laborator. Ce, n-ai auzit de cazuri din astea?

Așa că dacă ai vreo bănuială întemeiată (sau dacă ești doar puțin ipohondru) și vrei să știi pe ce picior dansezi, mergi la farmacie, îți cumperi testul, te duci acasă, în intimitatea ta, îți pui un halat alb (acum glumesc) și recreezi atmosfera. Te joci nițel pe Facebook, o suni pe maică-ta să vezi ce face ăla mic, îți pilești o unghie că agață și abia după aia te poftești în cabinet. După caz, te înțepi, te…, te… sau faci… (dacă ești bărbat). În funcție de test, ai rezultatul în mână (am zis rezultatul, nu recoltarea pentru testul de…. fidelitate era să scriu) într-un interval cuprins între un minut și jumătate de oră. Ai picat testul? Zice el că nu e deloc a bună cu tine? URAAAAAA!!!!!! Trebuie să te duci la dooooooooctooooooooor!!!!!!! :)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))) Succeeeees, prietene!!!!!!!!!

vero1

Mi-a intrat Catena la farmacia inimii

catena2

Nu îmi place să iau medicamente. Din fericire nici nu prea am motive să le iau. Și dacă am motive le ignor. Așa că relația mea cu acest tip de instituție este una de neagresiune reciprocă. A, da, sigur, de două ori pe an mă duc la Farmacia 2NA de la Unirii să îi cumpăr motanului meu Fenobarbital. Deși rar, nu și fără ”incidente”. Farmacista se miră și mă întreabă la ce-mi trebuie cinci cutii, eu îi răspund ca atât scrie pe rețetă, atât să-mi dea și să nu pună întrebări pentru că le iau pe banii mei, ea mă privește suspicioasă, eu îi zambesc, ea totuși vrea să afle ce fac cu ele, eu îi zic că nu vreau nici să mă sinucid și nici să mă droghez, ea dă ochii peste cap a lehamite, eu mă fac că nu văd ce mutre face. Ca s-o enervez, am întrebat-o de ce nu-mi dă rețeta înapoi, că nu e nici compensată și nici gratuită, și că o vreau pentru că îmi trebuie. Sigur m-a suspectat de lucruri necurate cu Fenobarbitalul. Nici de-a naibii nu i-am spus că iau cinci cutii o dată ca să nu bat drumul în fiecare lună și să fiu nevoită să-i văd așa des figura acrișoară. Nu știu ce crede despre mine, mai cu seamă că pe rețetă diagnosticul este ”Epilepsie idiopatică”. Poate ar ajuta-o să înțeleaga dacă ar citi, pe parafă, specializarea medicului: veterinar.

Stai așa, că am la activ și un divorț de lanțul farmaciilor Help Net. S-a produs în iunie 2014. Țin minte luna și anul pentru că atunci s-a declanșat boala lui Mișu al meu. Îmi trebuia ser fiziologic. Am cumpărat de la ei cu 5,3 lei fiola de 10 ml. Și-am luat zece fiole. Deci 53 lei pentru 100 ml de… apă cu sare. Potrivit politicii de prețuri Help Net, un litru de ser fiziologic costa, acum doi ani, 530 lei. Mai scump ca whiskey… Am aflat ulterior că există ser fiziologic la bidonaș din plastic, de 500 ml, la 7-8 lei. Mai bine că a fost să fie așa, că altfel cine știe câte prețuri umflate mai plăteam la ei fără să știu că nu toate farmaciile își jefuiesc clienții.

Și ca să mă întorc la întâmplarea care m-a făcut să scriu acest articol, vă spun că săptămâna trecută m-a trimis maică-mea la Catena să îi cumpăr Paracetamol sinus pentru că a lovit-o răceala. Și mi-a dat și cardul de fidelitate pe care îl are la ei. Pe drum mă gândesc și ce-mi zic: ia să iau și pentru mine o cutie de Balonix, că parcă nu m-aș ridica în văzduh precum aerostatul. Intru în farmacie și de după tejghea mă întâmpină, zâmbitoare și serviabilă, o brunetă demnă de catwalk. Cer întâi Balonixul meu, că mă iubesc tare și îmi e drag de mine de nu mai pot. Îmi zice fata că au ofertă, la o cutie cumpărată mai primsc încă una gratis. Buuuun, bun de tot! După aia îi cer și Paracetamol sinus, iar tipa îmi spune că au două variante de produs: una care conține nu-știu-ce substanță care dă stare de somolență și se administrează numai seara, și o variantă care poate fi utilizată pe timpul zilei și care este mai accesibilă ca preț. Ca la carte mi-a prezentat fata oferta! Mi-a spus ce produse are, mi-a explicat pe înțelesul meu ce diferență este între ele, ce efect advers are unul dintre ele și mi l-a indicat pe cel mai ieftin! Chiar dacă nu sunt eu umblată prin farmacii, tot cred că nu sunt multe care procedează așa. Ba cutez să cred – de fapt sunt aproape sigură!- că mai întâi se încearcă să ți se bage pe gât produsul cel mai scump. Întind cardul de fidelitate, primesc o reducere și îmi plătesc achizițiile. Fata îmi pune cutiile civilizat, într-o punguță, și îmi oferă drept cadou și o cutie cu 10 comprimate de vitamina C. Mă ia râsul și îi spun că bine face că mi-o dă și pe aia, pentru că pe cea primită de maică-mea când și-a luat rețeta lunară de medicamente, am mâncat-o eu. Ca pe bomboane. ”Uitați că de aia a ajuns acum să mă trimită după Paracetamol, fiindcă nu a luat Vitamina C!” Și ce zici, draga de ea mi-a mai pus în pungă încă o cutie de Vitamina C, șoptind conspirativ: ”Atunci îi mai trimitem încă una mamei dumneavoastră. Sănătate!” Păi când așa ești tratat într-o farmacie, cum naiba să nu devină – vorba cântecului – ”a inimii”?!

Atenție, se închid ușile! Și casele!

metrou

Geo, îți promisesem ieri că următorul articol de pe blog va fi despre Ținutul Secuiesc. Fată, îmi pare rău, nu m-am putut ține de cuvânt… Și știi cine-i de vină? Metrorex. Ce te miri așa? Aaaa, daaa, tu știi că mie nu îmi place să merg cu metroul. De asta te miri. Păi ieri a trebuit, fată. Că m-am dus la un eveniment și am plecat târziu din redacție, și trebuia să ajung repede. M-am cam ofticat pentru că, fiind eu posesoare de abonament full options pe mijloacele de transport în comun de suprafață, am scos din buzunar 5 lei pentru o cartelă de două călătorii cu metroul. Auzi tu, 5 lei ca să mă fac cârtiță, să umblu pe sub pământ, să n-am aer de respirat, să n-am eu lumină de văzut…

Păi și m-am dus să iau metroul, de-aici de la mine, de la Muncii. Noroc că nu eram singură, ci cu fetele. Cu Luminoasa și Cohuța. Adevărat e că merg cu metroul din-an-în-Paște și mă surprind modernizările pe care le mai suferă din când în când. Adevărat e și că nu era acu’ nici Paște, nici Crăciun. Ce m-o fi mâncat în…? Mă scuzați.

Păi prima dată când a fost mandea cu metroul, imediat ce a fost inaugurat, prin ’79-’80, drăcoveniei îi zicea lumea “trenul galben fără cai”. Mai ții minte? După o piesă de muzică ușoară cântată de o piesă de femeie pentru vremurile alea. Așa. Călătoria costa 1 leu. Parcă 1 leu, nu? Și introbăgai moneda într-un dispozitiv, ca să poți trece prin turnicheți. Am băgat fisa și am așteptat. Și am așteptat. Și am așteptat. Credeam că bara aia metalică se dă singură la o parte după ce cutia înghite moneda. Ei bine, nu! Trebuia să o împing eu, cu mâna. Mi-au zis ăia de îmi suflau în ceafă, la rând. Hai, lasă, că asta a trecut, a fost demult. După aia, cu anii, s-au modernizat. Au trecut la cartele. Până ieri așa știam eu. Dar ce să vezi, ieri, când să iau eu metroul de la Muncii? Scot banii din portofel și mă proțăpesc la geamul Casei (de bilete, de cartele, cum i-o zice). Nimeni. Mă întorc pe călcâie, că știam că mai trebuie să fie una, în partea opusă. Mă duc spre ea cu capul înainte. În toată miopia mea tot am văzut că înăuntru era un bărbat. Îi zâmbesc și îi întind banii. El îmi face semn cu mâna în direcția din care tocmai ce venisem. Omul nu vindea cartele în coșmelie, era pândaru’. Ăla de la pază. Bai, ești nebun?! Acolo e închis! Nuuuu, că omul nu mă trimitea la casa de bilete, mă trimitea la măgăoaia aia portocalie din poza asta proastă pe care am făcut-o, de nervi, după ce m-am văzut trecută de turnicheți, pe abonamentul Andreei.

la-metrou

Ce să vezi? Trebuia să îmi obțin eu singură bilet de călătorie din panarama aia. Eu! Eu, care detest să am de-a face cu mașinăriile puse să suplinească un om. Păi și la bancă, în fiecare lună – când mă duc să pun într-un cont alocația cățelușei mele adoptată la distanță – casiera mă îmbie să folosesc tot o arătare din asta, o fierătanie. Că cică e mai simplu, mai economic și mai eficient. Făi femeie, e așa de simplu, economic și eficient că într-o zi tu o să rămâi fără servici. Că dacă n-o să mai avem nevoie de prestația ta și o să ne înțelegem bine cu aparatul, pe tine te trimite în șomaj, mămică! Și degeaba ai mai făcut tu Facultatea de Finanțe-Bănci. O să mergi la Kaufland să îți iei în primire Casa 11. O refuz în fiecare lună pe femeie, și ea nici nu știe că îi fac un bine. Îi repet în fiecare lună că mie îmi place să am de-a face cu oamenii, nu cu mașinăriile, că vreau să-i semnez hârtia eu cu mâna mea că i-am dat banii, și ea să-mi ștampileze cu mâna ei că i-a primit.

Și încremenesc eu în fața namilei, încercând să aflu cum fac să primesc bilet. Mă uit disperată la fete și le fac semn că nu mă descurc. Păi și ele ce erau să facă? Să se întoarcă din drum pentru mine? Să mai plătească încă o dată ca să intre, numai pentru că eu nu mă înțeleg cu aparatele? Luminoasa îmi strigă că cică să mă uit la tipa din fața mea, care se pricepea și butona, și atingea display-ul, și pac îi scuipă mașinăria o chitanță. Hai dă-te în balamuc de aparat că te-oi dovedi eu! Greșită gândire! M-a dovedit el pe mine, anunțându-mă că nu acordă rest. Bun, și eu ce fac dacă am o hârtie de 10 lei și vreau să cumpăr o cartelă care costă 5 lei?! (Glumețul de Dan Crăciun a zis că să cumpăr două:))) Hai, zi ce fac! Băi Metrorex-cap-de-fier-să-mă-în-el (fără haștag), zi tu cum se rezolvă situația asta? Sar peste turnicheți ca să fugă ăia de la pază după mine sau renunț la călătoria cu metroul? Ai tu altă variantă? N-ai! Zi, Dobitocia-Ta! Păi trebuia să ai! Care e interesul tău comercial? Ai făcut economie disponibilizând-o pe nefericita care vindea cartele. Acum na și pierde călători și încasări! De data asta mă grăbeam, cretinule, și am avut noroc cu Cohuța. Dar nu mă mai prinzi terminatule (ba nu, NEterminatule!) nici măcar când o fi metrou în Drumul Taberei. Dacă mai apuc eu ziua aia… Hai, marș la depou Metrorex! Și pune un aparat în locul directorului general. Că ce poate face el și nu poate un aparat?