De ce nu mă învăţ minte. Fără semnul întrebării

christmas-1050995_1920

Revelionul nu este pentru mine o noapte specială. Este doar o noapte nedormită, obositoare – în care ritmul circadian face tumbe -, în care se mănâncă mult şi greu – la ore la care metabolismul nu înţelege ce i se întâmplă şi ce au duşmanii cu el -, în care se bea până la obţinerea unei perfecte sticliri a ochilor. O noapte sub teroarea pocnitorilor, spre disperarea oftalmologilor aflaţi în gărzi. O noapte urmată de o zi de dormit şi zăcut în mahmureală, spre disperarea medicilor de pe Ambulanţă. Eventual chiar de vomitat, de băut cafea cu sare, de luat analgezice, Colebil, Triferment sau Metoclopramid. Sau bătaie. Dimineaţa, pe stradă, când petrecăreţii se retrag la depou cu chef de scandal şi se întâlnesc cu alţi petrecăreţi, la fel de… tulburaţi şi ei. Spre bucuria poliţiştilor. O zi ale cărei prime ore le înjură abitir amărâţii ăia care lucrează în serviciile de salubritate. Ăia care îşi iau tomberoanele şi măturile la primele ore din Sfântul Vasile şi pornesc spre centru să strângă mizeria tuturor nesimţiţilor care fac Revelionul în stradă şi lasă munţi de gunoaie în urma lor.

Anul trecut am avut un Revelion de pomină. Eu, acasă, cu Mişu, Nina şi Tyto. Două bucăţi feline şi

una bucată canină. Să fi fost zece fără ceva când m-am dus în bucătărie să îmi fac o cafea ca să nu mă ia somnul înainte de 12 noaptea. Fac cafeaua şi o las să se răcorească. Fără să îmi fie foame, mă duc la frigiderul aflat pe hol, vizavi de camera mea, să îmi pun câte ceva pe o farfurie pentru mai târziu. În eventualitatea că o să am chef să mănânc. Dumnezeu m-a trimis. Din camera mea se vedea, în întunericul holului, o lumină galbenă care pâlpâia. Şi nu, nu era instalaţia bradului, pentru că ar fi trebuit ca lumina să fie verde! Da, era foc. Aprinsesem o lumânare-pastilă lânga poza bunicii mele, pe noptieră, poză care stă în preajma mea de câteva zeci de ani. A fost destul să sară câteva scântei pe pat ca să se aprindă cearceaful, salteaua, pilota. Am dovedit singură focul, după ce am depăşit secundele de panică. O panică ce m-a făcut să suflu în flăcări şi ele să mă pupe niţel pe faţă. Parcă ştiu că se zice că la 12 noaptea trebuie să deschizi geamurile, să iasă Anul Vechi din casă şi să intre cel Nou. Eu le-am deschis să iasă fumul şi să intre gerul aspru în casă.

Da, au fost pagube. Dar cel mai mare câştig a fost că am ajuns la timp. Putea fi mult mai rău. Puteam să rămân să beau cafeaua cu 1,2, 3 ţigări… Puteam să nu mai pot să-l sting singură. Aşa am petrecut Revelionul trecut. Acum, dupa un an, sunt tot acasă, cu animalele mele şi cu o lumânare parfumată aprinsă, în acelaşi loc, lângă fotografia bunicii mele. Şi nu mi-e frică. Cum nu mi-e frică să o iau de la capăt după un eşec. Cu o singură excepţie… Fac exact ce am făcut şi anul trecut pentru că ştiu că mi se întâmplă ceea ce îmi este dat să mi se întâmple şi eu nu pot schimba asta cu nimic. E ca şi când ai merge toată viaţa doar pe jos după ce ai avut un accident de maşină. Imposibil, nu?!

Anunțuri

Amintiri din Bucovina (III)

hutumic

hutu1micHuţulii, oamenii munţilor

Vremea ţine cu noi şi ploaia fuge din calea noastră, lăsând loc soarelui să ne încălzească. Şi ne grăbim din nou să „înghiţim” toată frumuseţea Bucovinei în ultima zi care ne-a rămas de stat aici.
Somnoroşi după o noapte prea scurtă, înfruntăm ceaţa dimineţii şi plecăm spre locul întâlnirii cu… Huţulca, varianta bucovineană a Mocăniţei. Biata de ea, de două ore ne aşteaptă încingându-şi „motoarele”.
Huţulca s-a născut între anii 1888-1889, când Loius Ortlieb, un neamţ proprietar de gater, a construit-o şi a pus-o în funcţiune la Moldoviţa. Aceasta a fost prima cale ferată forestieră, în anul 1902 lungimea traseului său ajungând la 23,9 km, cu cele două capete la Moldoviţa şi Roşoşa. După 1989 calea ferată a fost folosită cu succes şi în turism, activitate foarte apreciată de străinii care plăteau şi 700 USD pentru o cursă dus-întors. Deşi a fost atenţionată insistent începând cu 1999 să preia în patrimoniu cele două locomotive Krauss Li (fabricată în 1921) şi Reşiţa (fabricată în 1955), Primăria Moldoviţa nu a luat în seamă. Ignorarea conservării patrimoniului comunităţii a mers până la înstrăinarea celor două locomotive. Calea ferată încă există, deşi în unele locuri a fost distrusă de societăţile comerciale de exploatare a lemnului.

Pe Valea Moldoviţei, cu Huţulca

Din fericire au mai rămas aproximativ trei kilometri de ecartament şi s-a găsit o locomotivă care să reînvie farmecul unei plimbări cu Huţulca. Trenuleţul nostru pufăie în aşteptare. Sărim în vagonete, iar cei mai norocoşi apucă locuri pe băncuţele din lemn aflate pe o platformă neacoperită, din care peisajul magic se oferă în toată splendoarea lui. Pornim în şuierul ascuţit şi prelung, într-un nor de abur lăptos. Linia este paralelă cu drumul comunal, aşa că defilăm pe sub ochii curioşi ai sătenilor ieşiţi la cumpărături, la Târgul de duminică. Miroase a cherestea şi iarbă proaspăt cosită. Locomotiva pufăie şi se deplasează în pas de melc. Fluturi diafani ne însoţesc la drum, zburătăcind în jurul nostru. După trei kilometri de mers pe Valea Moldoviţei, Huţulca, obosită, ne pofteşte să coborâm. De-aici e rândul murgilor înhămaţi la faetoane să ne preia până pe malul Runguleţului. Mergem să-i cunoaştem pe huţuli!

Geto-dacii, strămoşii lor?

Huţulii au fost întotdeauna oamenii muntelui, au iubit libertatea şi de aici a izvorât şi dragostea pentru muntele care le-o oferea. Aveau şi au păstrat un adevărat cult pentru calul huţul, cu talia mică, puternic şi rezistent, potrivit pentru poteci. Majoritari în zona Moldoviţei, huţulii reprezintă un grup etnic distinct, controversat, o adevărată enigmă a istoriei. Mulţi oameni de ştiinţă au argumentat originea lor slavă, fără a putea explica, totuşi, existenţa a numeroase elemente romanice în dialectul vorbit de ei, precum şi numeroase asemănări de ordin etnografic cu romanii. S-a mai spus despre ei că sunt de origine cumană, mongolică. O altă teorie susţine ideea potrivit căreia strămoşii huţulilor ar fi geto-daci retraşi mult spre nord în faţa ocupaţiei romane. Pentru a lămuri misterul originii lor, dacă va fi vreodată rezolvat, ar fi nevoie de amănunţite investigaţii arheologice, lingvistice, etnografice… Pentru portretul huţulului, autorul unei schiţei monografice a Moldoviţei a găsit „culorile” potrivite: „Misterioşi şi discreţi, imprevizibili şi adânci ca şi pădurile, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, huţulii nu-şi cunosc istoria. Iubitori de linişte şi singurătate, buni ctitori ai naturii, şi durau gospodăriile în locuri izolate, feriţi de oameni şi de legi. Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum l-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neânduplecate. Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse.”

Atacul din pădure

Drumul şerpuieşte cu suişuri şi coborşuri printre brazi şi ape repezi. Nu ştim cât mai avem până la destinaţie şi nici nu ne întrebăm. Dintr-o dată, din codri apare şi năvăleşte asupra noastră o ceată călare de haiduci, cu steaguri şi topoare în mâini. Ne cer să coborâm din faetoane şi să ne predăm. Sunt huţulii, gazdele noastre care ne-au pregătit o primire pe care o s-o ţinem minte…
în poiana de pe malul Runguleţului, berbecul se învârteşte în proţap şi carnea sfârâie pe grătar, iar caşul şi urda aşteaptă lângă cepele necurăţate, sfărâmate haiduceşte. Vremea prânzului este de mult trecută şi-abia de ne dăm seama că ni-i foame. Dar mai întâi avem parte de cântec şi joc şi de plimbări călare. Înainte şi dincolo de apă, în colibe din crengi de brad, huţulii ne demonstrează pe viu care a fost şi este „chinul şi folosul” lor: cioplitul în lemn, torsul lânii, fierăritul la foale şi încondeierea de ouă. Vremea se scurge repede, duşmănoasă parcă. Limbile ceasului se mişcă repede, prea repede. Cu părere de rău trebuie să ne despărţim de aceşti oameni şi de aceste locuri. Cred că şi ei simt acelaşi lucru, pentru că s-au aşezat de-o parte şi de alta a maşinilor să ne petreacă făcându-ne cu mâna şi urmărindu-ne cu privirea până la primul cot al drumului. Tulburător de repede, în nici o oră, avionul ne-a adus înapoi în haosul citadin. Seara nici nu mi-a venit să cred că, în urmă cu doar câteva ore, mă aflasem în alt loc. Şi în alt timp.

Amintiri din Bucovina (II)

pluta

Cu pluta pe Bistriţa aurie

De-a lungul timpului, plutele au fost pentru bucovineni ajutorul nepreţuit în transportul buştenilor din pădure. Vremurile s-au schimbat şi, acum, bătrânele plute primesc o misiune nouă: aceea de a plimba turiştii într-un mod cu totul inedit.

Situată la o altitudine cuprinsă între 850 şi 940 m, comuna Ciocăneşti se află la 6 km de punctul de întâlnire al drumului naţional ce duce spre Maramureş cu Drumul European 576. Obosiţi de călătoria începută de cu zori, moţăim în microbuze pe drumul de la Zugreni spre Ciocăneşti. Oboseala se risipeşte şi ne înviorăm la vederea „antemergătorilor” care ne aşteptau la intrarea în comună: trei tineri în costume populare, călare pe cai cu ciucuri roşii la urechi, care ne-au condus în locul unde toată suflarea aşezării era pregătită să ne primească! Suntem întâmpinaţi cu pâine (şi ce colac gustos!) şi sare, ni se urează „Bun venit!” în sunet de buciume. În prezenţa primarului se inaugurează Centrul de informare turistică, iar preotul comunei sfinţeşte noul obiectiv.

Popas la tanti Leontina

Urcăm din nou în microbuze şi străbatem comuna în lung. Trecem pe lângă casele gospodarilor, cu o arhitectură locală deosebită, cu ornamente exterioare inspirate din portul popular, reprezentând motive florale, zooforme sau geometrice ce încing pereţii ca nişte brâie multicolore în maro, negru, oliv, cărămiziu şi ocru. Albul pereţilor este impresionant, la fel şi balconaşele din lemn cu decoraţii realizate din traforaj. În dreptul uneia din case ne oprim puţin, la sugestia gazdelor. Este casa Leontinei Ţăranu, cea mai veche din Bucovina – 200 de ani. La gard ne aşteaptă chiar tanti Leontina şi ne pofteşte să intrăm. La 83 de ani ai săi femeia este incredibil de vioaie. Se grăbeşte să ne arate pozele din tinereţe şi interiorul casei. „Tăt roată ce videţi îi cusut di mâna me. Io n-am facut triabă ţîgănească să chictez pi jos cu pensula!”, se mândreşte bătrâna cu scoarţe, preşuri şi mileuri multicolore. Văduvă de 25 de ani, tanti Leontina ar fi vrut să ne mai ţină la poveşti şi un pahar de afinată, dar n-avem vreme. Ne grăbim. Şoferii microbuzelor deja claxonează în cor după noi.

Repetiţie pentru Festivalul păstrăvului

Oprim, coborâm din maşini şi suntem conduşi la vale, pe malul Bistriţei aurii. Surpriză din nou! O plută cu trei capete, împodobită cu brăduţi verzi, ne aşteaptă pentru o inedită experienţă. Pornim la vale în tăcere, însoţiţi numai de cântecul duios al unui fluier. De pe ambele maluri sătenii ne petrec cu privirea şi ne aruncă pe plută ofrande: sticle cu afinată. Ajungem la destinaţie, „ancorăm”, şi pe mal cine ne aşteaptă în mulţime? Tanti Leontina! O întreb cum a făcut de-a ajuns aşa repede. „Cu bişiclieta, cu şe s-ajung?”, ne răspunde şugubeaţă bătrâna. „Da’ o afinată bei cu noi, mamaie?” o îmbiem noi. „Da’ cum nu?!”, se bucură ea şi se şterge cu dosul mâinii la gură, semn că-i este deja poftă. Deşi până la Festivalul păstrăvului mai erau trei săptămâni, gazdele noastre de la Ciocăneşti pregătiseră, special, un fel de avanpremieră. Aşa că am fost preaîndestulat ospătaţi cu bucate tradiţionale – gustosul păstrăv afumat în cetină şi păstrăv cu smântână – şi delectaţi cu muzică populară cântată „live”. Şi cum meşteşugul „închistării ouălor” este la Ciocăneşti cu-adevărat la el acasă, femeile comunei ne-au poftit să vedem îndeaproape cum se realizează aceste bijuterii, inconfundabile prin colorit. Căci ouăle reprezentative pentru această zonă sunt cele pictate cu galben, alb şi roşu pe fond negru.

N-aş vrea să închei fără să vă spun că numele acestei comune sucevene – care are de oferit turismului atât de multe lucruri – vine de la meşteşugul numit ciocănit. Din bătrâni s-a dus vorba că Ştefan cel Mare aici îşi făurea uneltele de luptă, prin ciocănire. Şi Ciocăneşti i-a rămas locului numele până în zilele noastre.

Amintiri din Bucovina (I)

ceramica neagra

Cea mai frumoasă delegaţie în care am fost în cei peste 20 de ani de presă, a fost cea din Bucovina. Au trecut de atunci cel puţin zece ani. Când promovarea turistică a zonei abia începuse, cu timiditate şi cu mari speranţe pentru viitor. Vreau să cred că am contribuit şi eu cu ceva, la vremea aceea, când publicam în ziarul Azi. Cu oricât de puţin. Din cele cinci texte pe care le-am scris şi care au apărut în cotidianul amintit, am mai găsit, în computerul personal, numai trei. Şi doar două poze, făcute de colega şi prietena mea, Cati Burlacu (actual Vâlcea). Timp de trei zile voi publica aici câte unul dintre articolele acestea care îmi sunt foarte dragi, pentru că îmi amintesc de locuri şi oameni pe care de atunci nu i-am mai văzut. Unii dintre oameni poate că azi nici nu mai sunt, dar despre locuri aud că sunt la fel de frumoase. Poate chiar şi mai frumoase. Că nu degeaba speranţele celor care au crezut în dezvoltarea turistică a zonei s-au împlinit.

Am auzit spunându-se despre Bucovina că ar fi „mica Elveţie”. După ce am şi văzut o parte din ea, am început să cred cu toată tăria că nu poate fi comparată cu nici o altă regiune din lume. Este Bucovina pur şi simplu, inconfundabilă şi inimitabilă. O dovedesc natura, oamenii, creaţiile lor originale şi obiceiurile.

Bucovinenii sunt oameni harnici şi înstăriţi. Şi-aşa au fost mereu. Refractari în atitudine, nu s-au lăsat convinşi la colectivizare. Doar pădurile le-au fost luate, dar după ’90 le-au primit înapoi. S-au grăbit, însă, să le taie şi-acum vin apele şi fac stricăciuni. Apa Voroneţului, un prăpădit de pârâu pe care altminteri îl treci cu piciorul, când se umflă se face de patru metri. Torentele lui au luat adesea maşinile cu totul, ba chiar şi casele de vacanţă construite pe albie.

Bucovina – unitate şi diversitate

Este sfârşit de august şi de vară, când merii gem sub povara roadelor pârguite. Ghidul nostru, Marcela, fost cartograf la exploatarea minieră din Gura Humorului, reconvertită profesional la turism, ne abate atenţia de la peisajele de vis care trec prin faţa ochilor noştri, vorbindu-ne cu toată căldura şi dulceaţa graiului bucovinean. În această regiune binecuvântată şi împodobită cu cele mai frumoase mânăstiri, recunoscute şi intrate în patrimoniul mondial, trăiesc în armonie şi bună înţelegere, laolaltă, români, polonezi, huţuli, evrei, germani, ruteni, armeni, ruşi lipoveni, ţigani şi ucraineni. Sunt numeroase familii în care copiii vorbesc şi câte două limbi – a mamei şi a tatălui – şi unde Paştele se serbează tot de două ori, după apartenenţa religioasă a fiecăruia. Tineretul acum mai alege şi să plece la muncă în străinătate, în Israel, Spania ori Italia. Plecarea lor este, pentru cei care rămân, o sursă de venit; cine are grijă de vite până la întoarcerea proprietarului primeşte şi 100 de euro pe lună.Venim dinspre Dragomirna şi ne îndreptăm spre Suceviţa. Trecem în viteză pe lângă casele gospodarilor bucovineni, una mai frumoasă decât alta şi toate împodobite cu flori la ferestre, în curte, la poartă… Munţi de verze ciufulite se oferă spre vânzare ori aşteaptă să fie azvârliţi în butoaiele imense, care vor rămâne afară, în curtea gospodăriei, până la primăvară. Lăsăm Rădăuţii în urmă pentru că avem ca obiectiv-ţintă localitatea Marginea şi Centrul de ceramică neagră de aici. Încă de la intrarea în Marginea facem cunoştinţă cu meşteşugul care i-a adus celebritatea: de departe se văd ulcica şi strachina emblematice, două creaţii supradimensionate.

Pământ, apă şi foc

Centrul de creaţie de la Marginea este chiar în gospodăria celui care a făcut o mică industrie în jurul ceramicii: domnul Magopăţ. Îl găsim în atelier, la lucru. Cu piciorul stâng sprijinit pe roată, învârtind cu dreptul, meşterul Magopăţ nici nu se sinchiseşte că odaia cu miros de pământ şi apă s-a umplut de oameni, în frunte cu preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Turism, Marius Crivţonencu. Cu şorţul de piele atârnat de gât, frământă, modelează şi mângâie lutul moale, cuminţit sub mâinile lui. Mintea lucrează şi ea, născocind modele, curbe, linii… Se opreşte doar câteva clipe, cât să ne spună că meseria asta se învaţă în trei ani şi… câteva tone de pământ. I-au trecut mulţi pragul, dar 20 au rămas să-i fie angajaţi. Şi să-l ajute să-şi respecte termenele din contractele pe care le are încheiate cu Italia, Germania şi Anglia. Ca să-i ducă meşteşugul mai departe, domnul Magopăţ nu ia ucenici mai „bătrâni” de 12, 13 ori 14 ani, când meseria poate intra în sânge. Afară, în faţa atelierului, pe un banc din lemn, ulcelele burtoase se odihnesc la soare, înainte de a intra în vâlvătaia cuptorului. Căci în atelierul din Marginea s-au întâlnit cele trei elemente din care şi Universul a fost creat: pământ, apă şi foc…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fast şi free food

pizza-893332_1920

În fiecare an m-am întrebat de ce se duc oamenii să mănânce fast-food, în mall, în prima zi de Crăciun. Şi în a doua. Pesemne că şi în a treia. Dacă îi întreabă reporterul, ei zic că au ieşit să se relaxeze, să ardă caloriile din caltaboşi şi sarmale, şi ia uite că – ce să vezi?! – li s-a făcut întâmplător foame. Eu cred că adevărul este cu muuult mai trist de-atât.

Păi să vă zic ce am păţit eu de Crăciun. Am făcut salată boeuf, eu cu mânuţa mea, cu piept de pui, cu maioneză frecată personal, nu prea multă, ca să fie salata cât de poate de dietetică. Sarmale a făcut maică-mea. Eu am mai făcut şi piept de pui la cuptor, băiţuit în curry şi vin alb. Cârnaţi… am primit. Doar ştiţi. În rest mai aveam nişte brânză de capră LactIQ (o minune de brânză) şi cozonac industrial. Şi pomelo. Şi portocale.

Dau şi mănânc salată. Două linguri. KO. Două Colebil. Rău şi rău. Trec nişte ore bune. Totuşi mi-e foame. Mă uit la sarmale. Neaaaaa! Sunt din carne de porc şi a trântit maică-mea la facerea lor, printre ele, carne din aia gen la garniţă şi untura aferentă. Frate, luceau sarmalele ca steaua de la răsărit. Exclus să pun eu gura pe ele. Lasă că mănânc brânză. Zis şi făcut. Câteva ore a durat să mi se umfle picioarele ca buhaiele. Nu prea am voie sare… Cam uitasem. Să guste gura mea puţin piept de pui, zic. Nu-i rău (că doar l-am făcut eu) dar e fad. Şi pentru neconsumatorii de băuturi, vinul ăla cam zăpăceşte. Somn. Zic: las că mâine mănânc eu cârnaţi. Ăia de la Dany. Că dragul de el, aflând de aici de pe blog că sunt pasionată de ei, mi-a adus dintre cei făcuţi de el şi Cristina, nevastă-sa. Îi pun la prăjit. Dany, nu mi-ai spus frăţioare că sunt şi cu carne de oaieeeeee!!!!!! Mooooor!!!!!! Am rezolvat-o şi pe asta. Ce mănânc, ce mănânc… Pomelo, asta e. Îl desfac de bureţii ăia de coajă şi mă reped în el. Amaaaaaar!!!!!!! Vai de capul meu, ce fac?! Portocală! Asta-i bună, TREBUIE să fie bună, nu mi se pot întâmpla mie toate relele lumii. Ei, nu?! Acră! Acrăă! Acrăăă! Cozonac? Să încerc, deşi nu mai am chef de nimic. Tai o felie şi mă uit la ea ca viţica-n secţiune. Care cremă de nuci? Unde e? Păi fără umplutură, aşa, zici că mănânci baton „Doi fraţi”. Fiica-mea e sus, la prietena ei, Kitty. A făcut maică-sa pizza. Mi-a trimis şi mie o felie. Pizza cu seminţe de floarea soarelui şi chia. Jur că nu mint! Să nu râdeţi: am mâncat-o! Tot un fel de fast-food, dar măcar nu m-am dus pana în mall. Şi a fost gratis. Hai să aveţi Sărbători fericite în continuare!

PS. Îţi mulţumesc, draga mea Rodica, pentru cutia de ciocolată Merci. Prima am nimerit una cu marţipan. Şi doar ştii cât de mult îmi place! Noroc că am găsit şi două batoane de ciocolată neagră. Sărut mâna pentru masă.

Criminal activities 2015 (subtitrat în română)

online-shopping-1082723_1920

În preajma Sărbătorilor înnebuneşte lumea. Înnebuneşte de-a dreptul! Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cum o să fie mâine, în Ajunul Crăciunului, în hipermarketuri. Îmi e destul că ştiu cum a fost azi, în Ajun de Ajun. Cu câtă furie şi disperare se azvârleau produsele în coşuri. Cu câtă nesimţire erau acestea abandonate pe alte rafturi decât cele de unde fuseseră luate, atunci când se renunţa la ele. Şi cu ce calm sadic erau aşezate frumuşel în sacoşe de vajnicul luptător de guerillă ajuns într-un final la casa de marcat. Să te mişti în reluare când ţi-ai terminat misiunea e ca şi cum te-ai premia pentru tot ce ai îndurat o oră. Sau două. Sau două şi jumătate.

  • Aaaaalo, doamna, luaţi căruţul din drum că nu mai avem pe unde să trecem!

  • Mamiiiii, uite trenuleeeeeţ!!!!!!

  • Doriţi să degustaţi noul sortiment de cafea în ediţie limitată de la Jacobs? (Da fetiţă, fix de asta am acum timp, să stau să beau cafea în haosul ăsta; eventual să îmi aprind şi o ţigară.)

  • Du-te în morţii mătii, ai parcat ca un cur! Boule, eşti singur pe tarla?!

  • Da când mai scoateţi cozonaci? Peste o oră?! Dumneata crezi că noi avem timp de stat aici toată ziua, ca proştii? De ce nu i-aţi făcut de azi noapte?! Dimineaţă trebuia să îi aveţi gata, pregătiţi, doar ştiţi ce vânzare e la ei. (Hai pe bune, şi-acum, la ora 17 voiai să-i cumperi calzi, nu?!)

  • Persoana care a găsit o pereche de ochelari este rugată să o aducă la Biroul de relaţii cu clienţii. Persoana care a găsit o pereche de ochelari este rugată să o aducă la Biroul de relaţii cu clienţii. Mulţumesc. (Ehe, persoana care a pierdut o pereche de ochelari nu mai vede să ajungă la Biroul de relaţii cu clienţii.)

  • Şi lu măta ce îi luăm? Iar papuci?! Cât poartă? Cum nu ştii, mă?!

  • Torturile sunt proaspete? Sunt de azi? (Nu băi, sunt din ipsos. Le pun ăştia în vitrină la fiecare Crăciun, ca să facă mişto de voi.)

  • Ouă! Ouă!!! Am uitat să luăm ouă! Du-te tu şi ia un carton, te aştept la casa 30.

    O casiera se ridică de pe scaun şi îşi mută greutatea de pe un picior pe altul:

  • Flori! Flooooriii! Am nevoie să îmi ţii locul un minut. Numai un minut. Te rog! (Dacă ai noroc, amărâto, poate ajungi la budă. Uscată…)

    Am ajuns şi eu la casa de marcat. E un casier, băiat.

  • 91,6 de lei.

    Îi dau două hârtii de 50 şi două de un leu. Îi dau direct cei doi lei, ca oricum m-ar fi întrebat el dacă nu am doi lei mărunt. Îmi iau coşul şi plec fără să mai aştept bonul, că doar nu mi-l decontează nimeni.

  • Doamnă, restul!

    Nici nu întorc capul. Vreau să ies mai repede. Vreau acasă. Dă-i încolo de 40 de bani, oricum nu îi luam. Abia afară, la aer, cu oxigen în creier, îmi dau seama că băiatul mă striga pentru că avea să-mi dea 10 lei rest, nu ăia 40 de bani. Bine că nu m-am intors. Chiar mă bucur că i-am lăsat lui.

    În loc să ies pe uşa din dreapta, potrivit regulilor de circulaţie… pe oriunde, ies pe aia din stânga. Mă lovesc cărucior în cărucior, frontal, cu una care intră. Îmi cer scurt scuze şi ea îmi zâmbeşte senină şi înţelegatoare. Asta pentru că ea abia intra.

Pumnul domestic care este sălbatic

oppression-458621_1920

Știu bine că tema de azi nu este una potrivită pentru perioada în care ne aflăm, când totul este sărbătoare și bucurie. Dar mă încăpățânez să o expun pentru a respecta ce mi-am promis: că voi scrie ce vreau, ce cred, ce simt. Și-aș fi nebună să mă autocenzurez.

Sunt călător cu mijloacele de transport public, de zi cu zi. Nu îmi place întotdeauna, dar nici nu am altă variantă. Dar am și un câștig: în tramvaie, troleibuze sau autobuze pot asculta povești. Adevărate.

Când m-am urcat eu în autobuz, ea deja vorbea la telefon. Cine știe de cât timp. Stătea pe scaun, la geam, cu tâmpla lipită de el, imaginându-și că din poziția aia torsionată nu se auzea ce vorbește. Ba se auzea și vocea bărbatului cu care vorbea și care avea un ton mult prea ridicat. În jur de 30 de ani să fi avut femeia. Păr lung, natural, prins în coadă. Nu am cum să redau întreaga conversație. Vreau numai să rezum. Era separată de soț, se întorsese în casa părinților, dar copiii erau la el. Era victimă a violenței. Bărbatul ăla o bătuse și o spunea de parcă se mândrea cu asta! Mama ei știa ce se întâmplase. În dimineața aceea tânăra își plătise tatăl cu 100 de lei ca să își cumpere băutură și să nu îi spună nevestei că fiică-sa a plecat în oraș să se întâlnească cu bruta de ginere-său. Tânăra asta îi raporta nenorocitului ăla de bărbat al ei, pas cu pas și stație cu stație, unde se afla, pentru că o întreba din cinci în cinci minute. Poate și mai des de atât. Din timp în timp părea că devine dură cu el, că refuză categoric să se întoarcă acasă, că este de neclintit. Dar se simțea cât de neconvingătoare este. Că de fapt aștepta ca ăla să o implore. Era ca și când se alinta. Și jigodia ce mai urla în telefon… Și ea iar se dădea zmeoaică, apoi se metamorfoza în pisică. Un joc stupid care nu s-a oprit până am coborât eu la destinație. Dacă nu ar fi fost atât de proastă poate că mi-ar fi fost milă de ea. Nu știu ce i-o fi zis golanul, dar femeii nu i-a picat deloc bine, a spus cea mai mare cretinitate posibilă și s-a umilit înfiorător: “Da, da, din cauza ta o să o ajung să-mi fac felul!”

I-aș fi smuls telefonul din mână și aș fi dat-o cu capul de geam – dacă tot era obișnuită cu violența și o tolera bine – numai ca să o trezesc. Dobitoacooooo, asta îți este soluția?! Sau e un șantaj de ultimă speță?! De ce ai lăsat copiii la el și ai plecat numai tu? Că văd că ai avut unde să te refugiezi. Ai plecat numai ca să ai de unde să fii chemată înapoi? Ești dependentă de bătaie? Sau ești dintre cele care cred că bătaia este dovadă de dragoste? Și abia aștepți să îți iei înapoi locul de sac de box. Ori a fost asta, cumva, prima bătaie și ai de gând să o treci cu vederea iar plecarea de acasă a fost numai așa, “ca să îl sperii”? Și o să te întorci, și o să te împaci “de dragul copiilor, să nu crească fără tată”?! O să te întorci aproape convinsă că nu se va mai repeta, nu?! Am o veste proastă pentru tine. Așa începe o viață de calvar, în care deasupra capului tău stă în permanență un pumn. Și care se poate muta și deasupra capetelor copiilor, pentru că agresorii ăștia domestici (ce termen prost ales!) se hrănesc din chinul și durerea ta. Ei știu că te doare mai rău suferința copiilor decât cea personală. Și acolo vor lovi. Dacă îți iubești cu adevărat copiii, dovedește: crește-i fără un asemenea tată.

De ce, măi omule?

misu

Mișu, motanul meu bătrânel (cred) și bolnăvior (sigur) merge săptămânal la cel mai mișto (jur) cabinet veterinar – Dreamvet. Băiatul meu frumos și cuminte are insuficiență renală și epilepsie și pentru asta are nevoie – pe lângă tratamentele pe care i le administrez eu, acasă – de rehidratare peritoneală. Săptămânal. Pe viață. În afara medicilor care îl cunosc ca pe un cal breaz (MULȚUMESC Dany, Alina, Cristi!), băiatul meu are și… consilier psihologic personal. Pe Mișu Mic (vezi foto). Chiștocul este un rezident al cabinetului, în așteptarea unor stăpâni. Așa că dacă îl doriți, nu trebuie decât să îmi scrieți și intermediez cu drag. Ăsta mic stă lângă băiatul meu, pe masa de tratament, și îi ține de urât. Și toarce. Și se mângâie de el. E adorabil.

Sâmbătă, ca de obicei, am mers cu Mișu Mare la rehidratare. Și ca în fiecare săptămână văd alte cazuri, ascult alte povești. În cabinet, pe masă, un câine în vârstă de șapte luni, slab mort (de cinci zile refuza mâncarea), fără vlagă, aștepta împreună cu stăpânul rezultatul analizelor și-al testului pentru parvoviroză. Test care a ieșit, din păcate, pozitiv. Nu vreau să îl judec pe stăpânul câinelui. Îl admir pentru că l-a păstrat după ce l-au adus copiii, găsit pe stradă. Este un gest admirabil, pe care îl aplaud. Iertat să-mi fie dacă va părea că îl judec. Nu, nu îl judec. Doar că nu reușesc să îl înțeleg. Mai întâi pentru că a refuzat testarea câinelui cu o săptămână în urmă, când medicul a suspectat parvoviroza. Când șansele de vindecare erau cu mult mai mari. Amânarea aceasta nu a adus nimic bun niciunuia dintre ei: nici câinelui, nici stăpânului. Tratamentul este destul de costisitor și dacă acum tot a consimțit începerea lui și a plătit suma, de ce Dumnezeu nu a făcut-o de la început?! Apoi am auzit când medicul l-a sfătuit să țină câinele în casă, pentru că are nevoie de căldură și odihnă, iar el a spus “Imposibil. E prea mult.” Și, poate mai de neînțeles decât toate la un loc, a fost când a lăsat să se înțeleagă faptul că nu va putea veni cu el la tratament timp de zece zile consecutiv, pentru că după Crăciun va pleca din oraș pentru a petrece Revelionul. Cum să lași singur un câine bolnav?! Chiar și sănătos să fi fost, cum să pleci aproape o săptămână și să îl lași singur? Poate că îl asiguri de hrană și apă, dar este un câine bolnav de o boală mortală, cu atât mai mortală cu cât tratamentul nu a fost început de la primele semne. Din vina ta, stăpâne! Din ignoranța ta, omule! Cum să lași un puiandru de doar șapte luni, singur, în curte, să îndure chinurile unei nopți de Anul Nou în care descreierații se distrează aruncând petarde?! Când iei un animal trebuie să ți-l asumi, omule! El devine un membru al familiei și trebuie tratat ca atare. Nu este obiect, nu este jucărie. Te întreb: ți-ai lăsa copilul singur acasă? Și bolnav?!

Mi-e ciudă că nu știu ce sentimente să am față de acest om: pe de o parte îl apreciez că a primit câinele în curtea și viața lui și că a scos din buzunar câteva sute de lei pentru tratamentul acestuia, chiar dacă mai târziu. Pe de altă parte mă înfurie că nu va duce tratamentul până la capăt și că îl va lăsa pe câine, singur și bolnav, acasă. Şi mă mai îngrozește un gând: cum l-ar putea găsi la întoarcere.

Între Costner şi Cleioasă

cleioasaDuminica după amiaza nu am stare. Şi-am făcut o arătare. Reţeta de bază se numeşte Negresă. Eu am reinterpretat-o. Se numeşte Cleioasă. De post am făcut-o, măcar să aibă o scuză de ce e atât de naşpa. De fapt ea nu trebuia să fie naşpa, dacă respectam cantităţile ingredientelor. Numai că nu îmi place să măsor cu sărăcia aia de cană gradată. Mi-am luat ca etalon un borcan. Din fericire, mic. Şi am combinat din memorie: unu borcan zahăr (din care am mai şi vărsat, că nu mă dau în vânt după gustul dulce), unu borcan ulei, două borcane apă, două borcane şi jumătate făină plus un plic praf de copt şi o jumătate borcan gem de gutui (în loc de un borcan întreg, cu aceeaşi justificare ca la zahăr). Plus toată cacao pe care o aveam (cred că vreo trei linguri, dar era de calitate, din aia neagră-neagră), o jumătate linguriţă ghimbir (ca să par interesantă) şi o grămadă de scorţişoara (pentru că îmi place mie). Amestecaţi cum vreţi, că oricum nu are nicio logică prăjitura asta. După aia am pus hârtie de copt în tavă (hârtia de copt este una dintre invenţiile care merită un mare premiu), am răsturnat noroiul ăla pe care l-am obţinut atât de simplu şi am dat la cuptor. Nu ştiu cât a stat, eu am văzut aproape un film întreg. Din când în când mergeam să o mai înţep cu paiul de mătură. Într-un final a ieşit paiul curat din ea şi am considerat că e gata. Am făcut ca chestia asta să fie oficială presărând pe deasupra nişte cocos din ăla ras, deshidratat. Odios de-a dreptul. Am lăsat-o să se răcească în tavă, nu am tăiat-o imediat ca să nu se… încruzească (aşa zicea mamaie). M-am mai uitat la încă un film. Ăsta al doilea nu mi-a plăcut, chit că juca în el Costner. Am tăiat prăjitura. Nu mi-a plăcut, chit că am făcut-o eu. Dar pentru că nu vreau să fiu prea dură cu ea şi să o jignesc, i-am oferit un shooting gratuit. I-am pus şi butaforie. Mânca-o-ar cin sencumetă de Cleioasă, în poză arată destul de bine, nu?!

Auziţi, că cică o să ningă de Crăciun!

iarna grea 2012

Tocmai ce m-au dezamăgit meteorologii şi mi-au zis că afurisita asta de vreme o să se tot încălzească, aşa că n-ar trebui să mai am nicio speranţă. Numai că eu vreau să cred că aparatele lor împuţite sunt vechi şi proaste, că ei sunt nişte incapabili şi că, oricum, Dumnezeu dacă vrea El îşi poate bate joc de toate previziunile şi prognozele omeneşti. Dacă acum te întrebi „Şi-atunci de ce o fi pus titlul ăsta?” aflaţi că am făcut-o intenţionat, ca să văd dacă o să am mai multe vizualizări pe postarea asta. Uite-aşa! Că şi ăia de la Libertatea, Cancan, Click şi Wowbiz tot cu titluri d’astea de rahat, de tabloid, îşi fac traficu mare cu voi. Na! Şi în afară de experimentul ăsta, uite că eu mă încăpăţânez să cred că o să ningă. Mă rog, m-aş mulţumi şi cu o fulguială. Ba chiar şi cu niţică lapoviţă. Şi ştiţi de ce nu mă încred orbeşte în meteorologi? Că nici abureala aia de ninsoare de marţi sau miercuri n-au putut-o anticipa. Nici măcar la buletinul meteo de la ora 8 dimineaţă n-au fost capabili să spună că peste cinci-şase ore va spârcâi peste Bucureşti.

Îmi amintesc de iarna de acum trei ani. Aia DA zăpadă! Întâi i-a dat cu ploaie îngheţată de-a împodobit copacii de numa-numa, apoi s-a pus pe nins. Măiculiţă, cât a nins! Şi cum sclipea… Şi cum foşnea sub tălpile ghetelor… Şi dacă o să fie cum vreau eu şi o să ningă în Ajun, pe înserat, mă primiţi cu Steaua?