Nene Iancule… te-a făcut Zoițica de baftă

Citat-de-Ion-Luca-Caragiale

De când am auzit de Bucureștii lui Caragiale, a crăpat fierea în mine să ajung și eu în Cișmigiu. De miercuri m-am tot scremut. Am reușit azi, și asta numai pentru că m-a dus și adus un prieten, cu mașina. Altfel nu pupam.

Ce să zic… Oi fi cârcotașă, n-oi fi, mie una mi s-a părut o caricatură de manifestare. Sper că nu i-au zis și ”culturală”. Sau dacă i-au zis așa, atunci e valabil numai pentru piesele de teatru care se joacă seara pe scena mare. În rest, un bâlci de București. Lipseau lanțurile. M-am uitat după ele. Nu erau acolo. Erau pe președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Am văzut la jurnalul de știri.

În primul rând perimetrul din parc în care se desfășoară (până duminică seară) ”festivalul”, este foarte mic și meschin. Înghesuiala naibii. Mă iau după indicatoare.

stabiliment cultural

Eu știam de la mamaie că pe vremea ei stabiliment însemna altceva… Reședința curvelor. Dar în fine… N-am găsit nimic cultural în direcția aia. Să fi fost vorba despre grătarul al cărui miros îți umfla nările? Locul ăla în care un băiat lua dintr-un lighean de plastic bucăți de carne și le răsfira cu mâinile pe plita imensă fără să poarte mănuși? Ei, nu, că nu de grija lui muream eu, că s-ar putea frige. Mă gândeam și eu, așa, la igienă… Da măi, de toate cărnurile alea fripte zic, de mici, cârnați, coaste de porc și frigărui de pui care miroseau toate a oaie pentru că acolo, de-a valma, se rumenea și pastrama.

gratar3

Era program și la ”Cabina cu zâmbete”, unde îți făceau poze pe loc. Nu știu dacă gratis. Dar măcar am văzut o tipă care pleca de acolo ținând în mână dreptunghiul de hârtie fotografică, mergând fără să se uite pe unde calcă și peste cine poate da, cu ochii lipiți de poză. Chiar zâmbea. Săraca, poate că vedea pentru prima dată o poză pe hârtie, nu pe ecranul telefonului.

cabina cu zambete

Dacă tot veni vorba despre fotografii, este amenajat și un mega panou cu poze de epocă, sepia sau alb negru. Chipuri de bărbați scrobiți, cu mustăți răsucite sau bărbi stufoase, fetițe cu pampon în păr sau cucoane țepene în rochiile lor strangulate în talie. Nu știu de unde și până unde, dar m-am gândit că tot așa stau pozele aliniate și la Crematoriul uman, fiecare în dreptul urnei cu cenușa răposatului.

poze epoca1

Umblu cu telefonul în mână, pregătită să fac poze, că doar de asta am venit. Figurația mișună printre vizitatori: domnișori galanți și duduițe, îmbrăcați toți în exact aceeași culoare bej, de parcă erau uniforme de pension; colombine și saltimbanci, tineri pe picioroange și o caricatură de Charlot cu mustățile desenate cu dermatograf. Pe alocuri șterse sau întinse.

trecatori de epoca

saltimbanci pereche

picioroange rosu

charlot

Pe copiii ăștia care își jucau ”rolul” nu-i iau în tarbacă pentru că ei nu au nicio vină. Pentru 6-7 lei, maxim 8 pe oră cu cât or fi plătiți să se plimbe în perimetru, chiar sunt prea drăguți. Dacă te observau (și nu le prea scăpa nimic) că vrei să le faci o fotografie, îți pozau fără să apuci să le ceri asta. Foarte drăguți, foarte amabili și zâmbitori.

Într-un chioșc, la mese, lume cu capul în jos, concentrată. Oameni în toata Firea, nu copii. Nu, nu mâncau mici și nici pastramă de oaie. Și nici nu se cinsteau cu un țap de bere. Dar ce crezi că făceau? Or să-ți cadă plombele. Scriau, desenau, ceva de genul ăsta. Am citit într-un pliant că ăla era un atelier de ilustrație și caligrafie modernă. Foarte frumos. M-am și mirat: uite băi că lumea încă știe să țină în mână un stilou, un creion…

caligrafie

Întorc pliantul și mă uit să văd cine-s partenerii festivalului, că organizator știam că-i Primăria Capitalei. Ah, uite, cică și Teatrul Ion Creangă. Îmi amintesc brusc de domnul Cornel Todea. L-am cunoscut pe când era director. Ce om de calitate… Ce om… Dumnezeu să-l odihneasca! Dacă mai trăia și mai era director, ar fi băgat teatrul în circul ăsta? Deci cine-s partenerii, că asta voiam să știu. I-auzi! RATB. Și n-am văzut niciun tramvai prin parc. Ce chestie, domle… Or fi ajutat și ei manifestarea cu o sumă, colo, din economiile cu aerul condiționat, de peste vară. Frumos, ce să zic, na. Iaaa uite: Agerpres, Jurnalul Național, Șapte seri, Parents. De ăștia am auzit, dar numai pentru că au redacția în aceeași clădire cu serviciul meu. Voi nu cred că ați auzit, dar nici n-ați pierdut nimic.

Amicul care și-a făcut pomană cu mine și m-a dus în Cișmigiu, vrea să mai facă una. Insistă să îmi ia o înghețată. Apreciez și accept. Am văzut în mână la o tipă și arăta bine. Înghețată artizanală, din fructe de pădure. Sper că nu rămasă de la festivalul de săptămâna trecută, din Herăstrău. De o culoare intensă, dar naturală. Era făcută din fructe de pădure congelate, din alea vrac, de pe la Cora sau Carrefour. Au ele un gust și o miasmă anume, cum are zăpada din congelator. Știi ce zic? Dar nu era chiar rea de tot. Înghețata asta am plătit-o scump. Amicul meu a vrut să vadă mașinile de epocă, pe mine nu mă interesau deloc. Da deloc! M-am dus, ce era să fac…

masini epoca5

masini epoca6

verde

M-am răzbunat până la plecare. L-am pus să-i pupe mâna unei duduițe și i-am făcut poză. Și dacă mă enervează vreodată i-o arăt lu nevastă-sa. Puteam să-l pun să-mi cumpere și plăcintă cu dovleac de la o gheretă, că era 65 de lei kilu, dar mi-a fost milă. Unde mai pui că m-am temut că e dovleacul proaspăt…

radu pupa mana

Ar mai fi câte ceva de povestit, bârfit și cârcotit, dar mai bine mergeți voi și vedeți. Singurul moment cu adevărat valoros este cel de duminică, de la ora 20: piesa ”Sunt un orb”, cu Horațiu Mălăele. Eu nu cred că o să ajung. S-ar putea să fiu puțin turmentată. Ca cetățeanul alături de care m-am imortalizat.

eu cu turmentatul

Cea mai șmecheră prăjitură de toamnă

Mă uitam așa, cu nostalgie, în arhiva blogului ăsta și iar m-am mirat cât e de varză. Adică ghiveci. Adică n-am și eu o nișă, ca bloggerii care se respectă. Am de toate în el. Ca la balamuc. Pa lângă varză și ghiveci azi v-am făcut o prăjitură. O invenție. Nu chiar invenție, de fapt am combinat eu trei rețete și a ieșit chestia asta. Acum scriu și mănânc. Mănânc și scriu. Mănânc.

Deci am primit niște mere de la o prietenă și niște prune de la altă prietenă. Și m-am gândit eu să le fac concubine și să aduc cu ele un omagiu toamnei care vine, adăugând și un touch (ce șmecheră sunt, ce limbaj de chef am!) ca preludiu pentru iarna pe care o aștept cu drag mare.

Fiți aici atente, fetele!

Am curățat merele. Cinci. Mari.

mere

Le-am curățat cinstit, cu cuțitul, că iar nu am curățitor. Am obiceiul să le arunc cu tot cu cojile. Pe primul și pe al doilea cu alea de cartofi. Pe al treilea cu cojile de morcov și pe al patrulea cu cojile de dovlecei. Fiecare cu mândria lui. De ultimul chiar îmi pare rău. Era cel mai scump pe care l-am găsit în Auchan. De la Fackelmann. Dacă citesc ăia de la firmă articolul meu, poate îmi trimit vreo 20. Să am și eu în toamna asta, când pun amestec de legume pentru ciorbă, la congelator. Că altfel o să fac șanțuri în degete de la atâta curățat cu cuțitul.

Păi am curățat așadar merele și le-am dat pe răzătoarea mare. Adică pe găurile alea mari. Că răzatoare am și mare, și mică.

razatoare

După aia le-am stors de le-a ieșit zeama din ele. Dar n-am aruncat-o. Nu, nici n-am băut-o că nu-mi place culoarea. E ca aia de vomă.

După ce le-am sugrumat bine de tot, le-am umilit cu cinci linguri de zahăr. Rase. Că mie îmi place dulce-acrișor, ca chinezilor. Apoi le-am venit de petrecanie pe foc, la aragaz. Știam eu de ce nu arunc zeama… Erau prea uscate, așa că am turnat niște suc pe ele. Păcală și mai multe nu… Le-am fiert și perpelit acolo până s-au făcut o pastă. Ar fi trebuit să aștept să se răcească bine ca să pun scorțisoara, dar n-am avut atâta răbdare. Fleoșc în ele dihai lingurița cu moț de scorțișoara și un praf de ghimbir pulbere. La mișto. Nu știu dacă trebuia. Și, sincer zic, nici măcar nu se simte aroma.

tigaie

Am lăsat tigaia cu pasta de mere să trândăvească nițel pe aragaz. Cât să caut tava în debara. Am făcut o gălăgie monstruoasă, am dărâmat capace, tigăi si tigăi-grill și alte elemente muierești de tortură, dar am găsit-o pe nenorocită. Pus în ea hârtie de copt, într-un final. Inițial nimerisem sulul de folie alimentară de aluminiu. Ce vină am eu că în întunericul dulapului amândouă arată cam la fel? Și până la urmă ăia de fac dulapuri de ce nu le pun bec la interior, ca la frigidere? De ce?!

Pasta aia de o culoare și consistență dezagreabilă am pus-o în tava înveșmântată cu hârtie de copt și am nivelat-o frumușel cu spatulă. După aia am tăiat prunele în feliuțe subțirele și drăgălașe și le-am așezat peste pastă. Aliniate le-am așezat, ca autiștii. Și-am lăsat tava să aștepte în plata Domnului pâna am pitrocit aluatul.

tava inainte de aluat

Luat șase ouă și separat albușul de gălbenuș. Am citit eu pe undeva că dacă îți scapă un stropșor de gălbenuș în albuș, nu ți se mai bate spumă. Minte. Am scăpat eu mai mult și n-a avut nimic. Ouăle au fost de vină. Din comerț. Era albușul apă chioară, pe bune. Când i-am tras oului la jumătate o muchie de cuțit, am spart și gălbenușul. N-are nimic.

Am trântit un praf de sare în albușuri și le-am înfipt mixerul în șale, la cea mai mare viteză, ca de raliu, cu Titi Aur. Le-am bătut de-au dat toți dracii în ele și au făcut spume la suprafață, cum fac eu când primesc în lucru cataloage de produse. Apoi am început să le împac cu câte o lingură de zahăr. Șase în total. Și dă-i și bate, și bate până s-au făcut ca pentru bezea, albe, tari și lucioase. Ăsta e secretul. Să se topească zahărul complet, ca să nu mai pui praf de copt și totuși să-ți crească aluatul. Mixerul oricum se încinsese, așa că am continuat treaba asta mare cu o paletă din lemn. Zdrang șase linguri de ulei, amestecat bine (scârbă îmi este de ulei, mă ia fierea numai când îl văd). Zbang și șase linguri de făină, una câte una, și amestecat bine după fiecare. Le-am promis ăstora din casă că prăjitură cu cocoloașe le fac altă dată. Nu acum. În această etapă poză n-am mai făcut ca să ilustrez acest text. Că am uitat.

Am turnat aluatul în tavă, peste arătarea aia de mere cu felii de prune pe ea, și am dat-o la cuptorul preîncălzit, să o coacă focul Inchiziției. Lăsat acolo vreo oră cred, să-i intre bine mințile în cap. Oricum, când a fost gata s-a dat proasta singură de gol. Prinsese la suprafață o culoare ca a coniacului. N-am avut pai de mătură să o înțep în mijloc ca să vad dacă s-a copt, cum făcea mamaie. Eu folosesc aspiratorul… Nuuu! Nu ca să împung prăjiturile cu el, ca să fac curățenie. Explicam doar de ce nu am pai de mătură. După ce scârbavnica a fost gata, am căutat în mine resurse de răbdare ca să aștept să se răcorească nițel. Câinele îi cam dădea tarcoale și nu știu dacă asta era de bine sau de rău.

Dupa ce i-au mai ieșit aburii din capul ăla pătrat – de fapt dreptunghiular – prăjiturii, nu câinelui, am luat o tavă de servire mai mare decât cea de coacere. Am luat-o pe aia cu om de zăpadă și cu Moș Crăciun. Preferata mea. Am pus-o peste tava cu prăjitura și am întors-o, așa încât partea cu mere să fie acum deasupra.

tava rasturnata

Și chiar mi-au venit nervii și-am lăsat-o să se răcească de-a binelea, ca mortu’. Am băgat o mașină de spălat, ca să-mi fac de lucru și să uit. Dar asta nu cred să vă intereseze în acest context.

Păi și ce era să-i mai fac? Am măcelarit-o apoi cu un cuțit în pătrate aproximativ egale. Și i-am făcut repede și-o poză, ca să nu rămân fără ea dacă mă apuc de mâncat.

praji taiata

Concluzii:

  1. Pot să scriu un articol de 5.556 de semne, fără spații, descriind modul de preparare al unei prăjituri simple. Și să vă fac să și râdeți.

  2. Am uitat să pun Calgon în mașina de spălat.

  3. N-aveți decât să încercați să o faceți și voi, dar dacă nu procedați exact ca mine până în cel mai mic amănunt, așa cum am descris, cu gălăgie, cu confuzii și nerăbdare, nu o să vă iasă. Băi, chiar nu vă iese!

  4. Mi-am amintit să trebuie să duc cuțitele la ascuțit.

  5. E comestibilă. Și cu Triferment chiar nu se poate întâmpla nimic rău în procesul de digestie.

  6. Mulțumesc pentru atenție. M-am distrat pe cinste.