Neamule, hai la Slănic, că n-ai de văzut nimic!

Maică-măiculiță, a plouat azi cu spume și cu rupere de nori! Numai bucăți de nori pe jos, pe strada mea:)))) Ploaia asta mi-a amintit să vă povestesc despre o mini-excursie făcută cu ceva timp în urmă, într-o zi în care aveam un alt plan, pe care individa ni l-a stricat. Dar pentru că ziua trebuia folosită cumva prin părăsirea domiciliului și îndepărtarea de reședință, s-a votat în unanimitate să mergem la Salina Slănic Prahova. Că acolo jos oricum nu plouă.

Eu fusesem prima dată în locul ăla în urmă cu vreo 17 ani. Îmi amintesc că am coborât cu un lift în care am crezut că îmi voi găsi sfârșitul prematur, înghițită de un hău negru, rece și… sărat. O cutie în care stăteam înghesuiți mai mulți fraieri și care se bălăngănea ca pendulul lui tataie, Dumnezeu să-l ierte. Am primit înainte de plecare asigurări că liftul groazei nu mai este folosit în prezent. Și asta mi-a dat ceva curaj.

Drumul către Slănic Prahova, deh, ca orice drum, că doar n-oți vrea acum să vă povestesc și câți șoferi imbecili am întâlnit, și câți curcani pitulați, cu radarul la pândă. Când am ajuns la Salină, am descoperit că accesul se face cu microbuze. Și eu care credeam că tot cu un lift, dar cu unul mișto, modern… Coadă la bilete, coadă la microbuze. Și când zic coadă, apăi coadă, nu glumă. Făceam pe mine. Nițel mai încolo era buda salvatoare. Dau să intru, dar o femeie tare cumsecade, care avea buda ca punct de lucru, mi-a zis să nu intru până nu face ea curat și toarnă dezinfectant. Săraca bodogănea scârbită de duhoarea care răzbătea până afară. „Nesimțite, doamnă, ne-sim-ți-te! S-au căcat împrăștiat, peste tot, și-au aruncat și chiloții aici. Niște evreice… Nesimțite!” A făcut biata femeie lumină și a creat condiții. Atât de cumsecade era încât, când am ieșit și m-am apropiat de chiuvetă să mă spăl pe mâini, mi-a zis să nu mai pun mâna pe robinet că mi-l deschide și închide dânsa, ca să plec de acolo chiar curată pe ele.

Înapoi la coada aia care parcă nu se mai termina, așteptând microbuzele care să ne ducă în Salină. 20 de lei biletul de persoană, ca să știți. Și de banii ăștia primești și un sfat, să te îmbraci corespunzător că în subteran sunt 12 grade în mod constant, indiferent de anotimp. Într-un sfârșit apar și hârburile. Suntem urcați regulamentar în ele, atâtea persoane câte locuri pe scaune. Pornim șontâc-șontâc, aruncați în sus de pe scaune din pricina drumului cu hârtoape. Fac greșeala să mă prind cu mâna de bara spătarului din fața mea. Ce zici frate, mi-a rămas lipită de ea! Era slinoasă! Instinctiv am dus palma la nas, să o miros. Vis urât! Noroc că aveam șervețele umede. Din fericire, drumul cu rapandula aia a durat doar vreo 10 minute.

microbuz

Salina Prahova nu m-a impresionat deloc. Da deloc. Că nici nu avea cu ce. Poate și pentru că acum doi ani am văzut-o pe cea de la Turda. Care e într-un mare fel… Mă rog, înțeleg că la o salină mai puțin contează cum arată și ce poți vedea în ea, cât contează beneficiile pentru sănătatea celor care au nevoie de ea.. De acord cu asta. Dar dacă tu, conducerea exploatării de sare care ai în ogradă și salina, dacă vezi că ai și turiști, români sau străini (așa căcăcioși cum sunt ei…) care vin doar să o viziteze, considerând-o obiectiv turistic, fă și tu ceva să arate într-un fel și ea. Păi ce-am văzut noi acolo? Păi un trenuleț cu vagonete folosit la transportul sării, un bust de Eminescu recunoscut după inscripție nu trăsături – iluminatul era jalnic – un Decebal și un Traian (toți sculptați în sare, presupun) în sala pompos denumită a Genezei. Asta e, ne tragem ca neam din doi bărbați. Am mai văzut niște… vitrine în care erau expuse bucăți de chihlimbar, un lac plin de monede și bancnote de 1 leu aruncate de fraieri pe modelul de la Fontana di Trevi pentru ca cică să ți se îndeplinească o dorință, niște locuri de joacă pentru copii, mese de ping-pong și biliard, niscaiva paturi șchioape, tari, din plastic – cică să te odihnești pe ele – și un amărât de magazin vai de viața lui, de unde nu prea aveai ce cumpăra dacă te lovea foamea. Eventual un ordinar croissant 7 Days, covrigei și alte nimicuri neinteresante de butic de cartier mărginaș.

trenulet

decebal

chihlimbar

lac

loc joaca

biliard

Am stat de ne-au sărit ochii din nou la coadă, să ne scoată de acolo pocnitoarea de microbuz, și am zis bogdaproste că am ieșit la lumină. Acum hai să mâncăm ceva, undeva, că sarea o aveam la purtător, pe buze. Ne-am învârtit nițel prin oraș și mi-am pus serios întrebarea dacă este sau nu părăsit. Pentru că singura formă de viață din el este acolo, la intrarea în Salină, unde e coadă la microbuze. În rest… juri că ești în Twin Peaks. Mai țineți minte serialul acela cu orașul încremenit, în care nu se întâmpla nimic, iar rarele creaturi umane care puteau fi zărite erau foarte, foarte ciudate?! Așa și la Slănic Prahova. Un oraș pustiu, parcă abandonat, cu multe case aparent părăsite. Sau, cine știe, poate chiar părăsite de-a binelea. Ne-am dus să vedem și Grota Miresei, situată lângă Baia Baciului. Bazinul de îmbăiere arăta binișor de la distanță, dar Grota tot n-am înțeles care era de fapt. Cu atât mai puțin mireasa:)))) În afara bălăcelii pe care o oferă Baia Baciului – deloc ieftină cu bilet de intrare și închiriere șezlong – se mai poate experimenta tiroliana, pe o lungime de 145 m. Și-atât.

tiroliana

Ehehei, și-am găsit aici și loc unde să mâncăm. Restaurantul Grota Miresei. Rău nu arăta. Rustic, așa, lemn, la interior decor cu știuleți de porumb și funii de usturoi, pe terasă, pe mese, flori proaspete. „Drăguț”, am zis când am intrat. „Să fie de capul vostru”, am zis când am ieșit. Păi dacă am plătit micii cu 6 lei bucata și o fripturică mică, simplă, fără garnitură, fără salată, cu 30 de lei, ce-ar fi trebuit să spunem?! „Pe curând?!” Și măcar de-ar fi fost buni micii. Dar aveau o culoare atât de intens portocalie încât sigur masca ea ceva. Din fericire am supraviețuit și, drept dovadă, am apucat să vă povestesc și vouă. Că poate vă trece vreodată prin cap să mergeți la Slănic Prahova. Măcar să știți.

Anunțuri

Cum să nu-l iubești pe Horia Vîrlan?!

PR Blitz Dr Oetker conservanti (1)

Când am fost sunată din recepție că se află în Sala de ședințe și să cobor pentru că mă așteaptă (și pe mine, printre alți colegi invitați), am sărit ca arsă. Și abia ajunsesem în redacție, venită de pe teren, îmi era cald, sete, voiam să beau apă, să mă duc la toaletă și să fumez și o țigară. Nici nu apucasem să stabilesc în ce ordine. Am uitat naibii de toate și am rupt-o la fugă pe scări. Aș fi pierdut timp așteptând liftul… Am intrat ca o vijelie pe ușă, i-am spus cât de mult îmi doream să îl cunosc – eram așa de precipitată că nici nu știu dacă dragul de el a înțeles ceva din ce am bălmăjit – și m-am repezit să îl pup pe obrajii ăia de bursuc simpatic. Îl ador pe omul ăsta. Pur și simplu îl ador! Îi urmăresc emisiunile pentru că e jovial, simpatic, plin de umor, deschis, sincer și direct. Și nu numai pentru asta. Ci mai ales pentru faptul că este singurul bucătar profesionist logodit cu televiziunea, de la care avem de învățat. Singurul care nu judecă preparatele profanilor invitați în emisiuni sau concursuri televizate cu superioritatea unui mare chef ci cu blândețea celui care are ca și avantaj doar experiența. Fără să facă din asta un titlu de glorie. Care nu aruncă în scârbă farfuriile cu preparate… nereușite, care nu strâmbă din nas și nici nu dă ochii peste cap. Felul în care spune că amatorul n-a prea nimerit-o este unul în care nici pe cel în cauză nu îl poate supăra. Și nu numai pentru aceste lucruri îl admir ci și pentru tot ce am învățat de la el, urmărindu-l. Este singurul care atunci când un preparat este greșit executat spune și cum trebuia făcut ca să iasă bine. Omul ăsta explică! Omul ăsta nu ascunde secrete și trucuri. Sigur, nu vorbim despre secretele unor preparate de înaltă clasă, pentru că nimeni nu a fost pus să găteasca ceva de acel nivel. E vorba despre secretele de folos oricărei gospodine, în bucătăria personală și nepretențioasă. De asta îl iubesc eu pe Horia Vîrlan așa de tare.

În redacție a venit să ne prezinte niște produse Dr. Oetker: Gelfix, Pikant Fix și Tomato Fix. Nu dragii mei, articolul ăsta nu e publicitar, dacă asta v-a trecut prin cap. Eu folosesc produsele acestui brand de ani de zile, așa că puteți veni oricând la mine și mă puteți controla la esențe, la cacao, la aditivi de patiserie, la decorațiuni pentru cofetărie și la tot ce țin în dulap. Ne-am înțeles acum, da? Așa. Deci a venit să ne prezinte chestiile astea cu care orice gospodină, oricât de nepricepută ar fi ea, tot reușește să facă dulceață și să pună murături. Comestibile! Și asta nu e tot! Ideea este că, în privința Gelfix-ului pentru dulcețuri, nu numai că nu îți pierzi câteva ore învârtind cu lingura de lemn în cratiță până faci scurtă la mână pentru că e gata în aproape 5 minute, dar se mai și păstrează fructul cu întreaga lui savoare, pentru că fierberea este scurtă. Iar pectina își joacă perfect rolul.

GelFix ClasicDr. Oetker Pikant Fix_IuteDr. Oetker Tomato Fix

Dulceață nu o să fac pentru că nu mă dau în vânt după dulce. Și oricum face Rodica mea (cu Gelfix, de ani de zile) și îmi dă și mie în fiecare an câteva borcane. Dar murături, oooo daaaaa, murături o să pun. O să pun la ambiție, pentru că, deși îmi plac de mor, nu am pus niciodată. Pentru că mereu mi-a dat… draga de Rodica. Anul ăsta, însă, o să o surprind. Ea le pune clasic, cu saramură sau oțet. Eu o să pun cu Pikant Fix. Și o să pun cu cel mai picant dintre picanturi, ca să o învăț eu minte. Că tot face ea exces de ardei iute. Cât despre Tomato Fix, pun pariu că va fi prietenul meu. La cât îmi plac mie roșiile și sosul obținut din ele, nu va avea cum să-mi lipsească din dulapul cu minuni.

Maestrul Horia Vîrlan a făcut și la această întâlnire ceea ce face el de obicei: oferă cu generozitate din priceperea lui. Vorbind noi despre Gelfix și dulcețuri, a venit vorba și despre cel mai iubit desert al copilăriei, orezul cu lapte. Știți cum se prepară orezul cu lapte perfect? Știu eu, de la el.

Se pune la fiert, la foc mic, o cantitate egală de orez și apă, cu un praf de sare. A luat ca măsură 200 g. Deci 200 g orez la 200 ml apă. Când apa a fost absorbită de orez, de adaugă laptele, de șapte ori unitatea de măsură. Adică 200ml x7, deci 1,400 ml lapte. Și se fierbe în continuare la foc mic, verificând din timp în timp dacă bobul de orez este fiert. Se stinge focul, se adaugă zahăr după gust și arome după preferință. Maestrul a zis să nu ne speriem dacă imediat ce am oprit focul preparatul este cam lichid. Zice că se va lega atunci când se va răci și va avea o consistență cremoasă. Eu oricum numai pe el îl cred!

SH1106_Toasted-Coconut-Rice-Pudding-with-Cherry-Sauce_lg

P.S. Se servește cu dulceață, desigur!

P.P.S. Ca să rup gura târgului și pentru ca orezul meu cu lapte să nu fie unul alb, așa cum se așteaptă orice om normal, eu o să-i adaug un strop de șofran. Pentru culoare. Ca să fiu eu mai cu moț!

Copiii doctorului Pantos

foto pereti

A avea copii pare cât se poate de firesc, de natural și ușor. Așa a fost pentru mine, așa a fost poate și pentru tine. Dar asta nu înseamnă că toate cuplurile de pe pământul ăsta au norocul nostru. Și nici nu mai este un secret că – așa cum o arată și datele statistice – infertilitatea a devenit o problemă despre care se aude și vorbește mai des decât în anii trecuți. Nu am de gând să fac teorie medicală pe acest subiect, nu am nicio pregătire în acest sens și nici nu este acesta scopul articolului de față. Vreau doar să încerc să dau curaj celor care nu cred în miracole și speranță celor care, obosiți și deznădăjduiți, s-au resemnat. Vreau să le spun celor care nu știu, care cred că au epuizat toate șansele, care și-au plâns toate lacrimile, care și-au strigat toată disperarea și care n-au primit răspunsul la întrebarea mută „De ce eu?!” că mai există una și că merită încercată. De fapt nu e vorba despre o șansă cât despre un loc și despre niște medici care pot schimba destine.

fetita draguta

Subiectul acesta este atât de sensibil încât merită toată sinceritatea. Și n-aș fi nimănui de ajutor ascunzând adevărul. Iar unul dintre adevăruri este că, în România, Ministerul Sănătății este incapabil să facă ceva pentru cuplurile infertile. Că priceperea se rezumă la declarații de presă, ordonanțe de urgență și hotărâri de Guvern, la programe și așa zisele finanțări ale acestora. Vorbe. Vorbe și cifre. Toate, goale.

8+40.000

A avea un copil când pare că natura se împotrivește, nu e ușor. Nici ieftin. Costă, și costă nu doar în bani ci și în timp, în nervi, în drumuri. În exercițiul de voință și de tărie, în cel de perseverență și răbdare. Cei care au făcut drumul acesta anevoios știu cel mai bine. Eu știu doar ce știu de la unii dintre ei. De la cei care au ales să meargă la Atena, la Centrul de Reproducere Umană Genesis. La doctorul Constantinos Pantos. Cel care are opt copii ai săi și încă vreo… 40.000 în 34 de țări. Inclusiv în România. Copii cu ale căror fotografii a tapetat pereții clinicii. Copii care au venit pe lume pentru că el i-a dat destinului o mână de ajutor ca să se sucească. M-am întrebat cum o fi să primești atâta recunoștință? Cum o fi?!

Pantos

Sigur cunoști și tu un caz

Îmi dau seama că poate sunt haotică, îmi dau seama că, scriind, sar de la o idee la alta, de aceea am lăsat să treacă atât de mult timp de la întoarcerea de la Atena ca să mă așez în fața tastaturii. Am crezut că mi se vor așeza impresiile, cuminți, ordonate. Pentru că ai nevoie de o anumită stare să scrii despre ceva ce n-ai trăit pe pielea ta. Acum, rememorând, îmi dau seama că de fapt sunt tot ca într-un carusel de sentimente, de fețe, de zâmbete, de voci. Când am început să postez pe pagina personală de Facebook fotografii de la Atena, o cunoștință m-a întrebat, pe mesageria privată, pentru ce sunt acolo. I-am spus că vizitez Centrul de Reproducere Umană. Știi ce mi-a scris? „Te rog să fii ochi și urechi și să îmi zici și mie. Sunt interesată.” Da, este una dintre persoanele care visează la un copil. Știi cum este să auzi asta de la cineva care nu îți este străin și necunoscut? Este aproape personal.

V-am spus, nu e deloc ușor sa pornești cruciada asta. Deloc. O altă cunoștință, acum viitoare mămică, îmi povestea pe holul centrului că doi ani de zile a făcut cu încăpățânare drumuri regulate la Atena. În week-enduri. Că a pus împreună cu soțul ei ban pe ban pentru a fi posibile acele drumuri, acele tratamente. Că mergea singură fiindcă două persoane ar fi însemnat și cheltuieli de două ori mai mari. Și povestindu-mi nu a pronunțat niciodată cuvintele „greu””ori „sacrificiu”.

Petrecere pe Stadionul Olimpic

Habar nu am avut până anul acesta că 15 iunie este Ziua infertilității. Dar anul acesta am petrecut Ziua infertilității alături de mii de cupluri venite din colțuri de lume și alături de cupluri de români, pe Stadionul olimpic din Atena, unde dr. Pantos și-a invitat… copiii.

intrare cu lume

Poate că fotografiile cu care voi ilustra acest articol nu sunt relevante pentru atmosfera de acolo. Pentru că ele sunt doar bucățelele de sticlă colorată ale unui imens vitraliu, iar frumusețea lui este întregul. Dar măcar credeți-mă pe cuvânt când vă spun că nicăieri – dar nicăieri! – nu am mai văzut la un loc atâtea fețe strălucind de fericire. Atația părinți cu ochi sclipind de bucuria AIA și de mulțumirea AIA pentru care nu îți găsești cuvintele… Oameni care se întâlneau și îmbrățișau cu bucuria revederii, cu dragul ĂLA pe care îl ai pentru cineva cu care ți-ai împărțit cele mai crunte momente de neliniște și de așteptare. Oameni care eu cred că se cunoșteau de la Centru, care poate împărțiseră bancheta din sala de așteptare sau chiar rezerva. Și speranțele, neapărat speranțele, legați de o solidaritate secretă și de repere de viață: „Am făcut în aceeași zi fertilizarea”. Și, să nu uit: nicăieri n-am mai văzut atâția gemeni câți am văzut la Marea Petrecere de pe stadion! O reuniune de suflet inspirat denumită „O zi pentru o viață”.

cuplu cu gemeni

papusile

cu vata pe bat

tobogane

mamica cu gemeni

tatic cu gemeni

Ție, celui/celei care ai citit articolul de față, îți cer ajutorul. Te rog să dai povestea asta mai departe, prin ce mijloc vrei tu. Poți să o iei integral, poți să faci cum vrei. Nu pretind nici măcar să mă citezi ca sursă. Vreau doar ca această poveste să călătorească și să ajungă la cei care au nevoie disperată să-și regăsească speranțele. Și dacă acum, în această clipă, chiar o astfel de persoană citește, cuvintele de  mai jos sunt exact pentru ea. Și pentru cunoștința mea care a așteptat vești de la mine:

Caută-l pe dr. Andreas Vythoulkas. Îl găsești la București, la Clinica Medsana. E specialist în infertilitate și îți garantez eu că va fi prietenul familiei voastre. E grec, dar e și de-al nostru. Și e discipolul doctorului Pantos. Mergi cu toată încrederea la el, cu inima deschisă larg. Va fi umăr la umăr cu tine pe drumul acesta, te va sfătui și îndruma. Și vezi că de la toamnă Genesis va deschide și în București o clinică în care se va putea face FIV. Așa că dacă nu-ți permiți să mergi la Atena, se rezolvă și asta în curând. Aștept să mă inviți la botez.

Andreas

A fi voluntar este un privilegiu

Eleni, Corina, Alex, Manu, Dan, Cristi, Adela, Mihai, Alexandra, Dana. Și încă alte nume pe care nu am reușit să le cuprind. Oameni minunați de la Procter&Gamble, tineri alături de care mi-am petrecut una dintre cele mai frumoase zile. Pe șantier. Ca voluntari.

Invitația de a fi pentru o zi voluntar în cadrul proiectului Habitat for Humanity a fost practic de nerefuzat pentru mine. Nu vreau să mă plâng, nu mi-o luați în nume de rău, dar cel mai mare efort a fost să mă trezesc la 5.30. Și să ajung la 7.45 undeva prin Pipera, venind din Ghencea cu mijloace de transport public.

Ca să fiu sinceră, mi-am imaginat că în autocarul care urma să ne ducă la Ploiești vom fi mai mulți colegi din presă. Chiar și concurenți dacă suntem, noi în general ne simțim bine unii cu alții. Mă simțeam oarecum stingheră printre angajații aceleiași corporații, care se cunoșteau între ei, glumeau și râdeau. Din păcate am fost singura. Nu mă laud cu asta. Dimpotrivă. Am fost dezamăgită să constat dezinteresul colegilor de breaslă de a face voluntariat și de a transmite apoi mai departe, cititorilor și telespectatorilor, impresiile lor. Și îndemnul lor. Îmi doresc în continuare ca prin mărturia experiențelor personale, generația de jurnaliști tineri să-i convingă pe români (străinii sunt de mult convinși!) că a face voluntariat pentru o cauză, oricare ar fi ea, este cea mai mare și completă satisfacție. Cum spuneam, din păcate nu am întâlnit niciun coleg de breaslă. Îi voi întâlni însă la evenimente la care se mănâncă bine, gratis, și la care primesc, la plecare, un cadou. Atunci chiar e înghesuială…

Un proiect… rotitor

La Ploiești am mers într-o zonă periferică a orașului, unde în anii trecuți au fost construite mai multe case prin proiectul Habitat for Humanity. Case în care oamenii s-au și mutat și, practic, au început o altă viață. Una normală.

tot casa

Ca să înțelegem importanța a ceea ce urma să facem, Loredana ne-a explicat cum funcționează acest proiect care se adresează celor care au nevoie urgentă de o locuință simplă, decentă și accesibilă. Celor care stau, mai mulți membri ai familiei, în case sufocant de mici, care nu câștigă suficient de mult cât să-și permită un credit pentru o casă, dar nici atât de puțin încât să poată primi o formă de ajutor social. Adică celor pe care eu i-aș descrie ca fiind… plutitori prin viață. Nici înecați dar nici pe mal. Condamnați să se chinuiască deși fac toate eforturile ca să răzbească, să nu se înece.

Aceste familii trec printr-un proces de selecție, după mai multe criterii, inclusiv acela de a a avea un venit minim din care să poată returna, în cel mult 20 de ani, sub forma unei rate lunare de cam 80-90 de euro, prețul materialelor de construcție. Fără nicio dobândă. Bani care nu constituie profitul nimănui ci intră într-un fond rotitor, din care se va construi casa unei alte familii cu aceleași nevoi. Și mai este o condiție pentru ca posibilul beneficiar să intre în selecție: să facă 100 de ore de voluntariat în proiectele Habitat for Humanity existente în comunitate. Odată selectată familia beneficiară, aceasta va semna un contract de parteneriat (cu valoare de antecontract), prin care se va angaja să efectueze 1500 de ore de voluntariat la ridicarea casei sale. Iar în zece luni casa va fi gata și se va putea muta în ea.

Față în față și cot la cot cu beneficiarul

Alex, coordonatorul de proiect, ni-i prezintă pe meșterii care ne vor învăța să lucrăm și ne vor supraveghea. Ne face instructajul de protecția muncii. Primim tricouri, căști, mănuși, ochelari de protecție și măști.

alex protectia muncii

Suntem sfătuiți să consumăm multă apă. Suntem sfătuiți să nu încercăm să ne depășim limitele, puterile. Să cerem ajutor atunci când singuri nu putem duce un lucru la bun sfârșit. Ni se spune să facem pauză atunci când simțim că am obosit și să ne odihnim atât cât avem nevoie, pentru că nimeni nu ne va judeca pentru asta și nici nu ne va cronometra. Dar până să ne apucăm efectiv de treabă mai are o surpriză pentru noi. Stăm cuminți pe băncuțe, la umbră, sub copaci, și o ascultăm pe femeia care a venit în fața noastră cu toate durerile ei adunate, dar și cu toate speranțele ei. Și cu toată recunoștința. Mihaela o cheamă. Locuiesc 8 persoane în două camere, în 54 de metri patrați. Are trei copii, cel mai mare de 11 ani – premiant – și cel mai mic de 3 ani și jumătate. Bolnav. Tetrapareză spastică. Soțul a plecat la muncă, în străinătate, pentru că terapia mezinului înghite bani pe care aici nu i-ar fi putut câștiga, iar visul lor (pe lângă cel de a avea o casă în care să se poată… respira) este să reușească recuperarea celui mic. De anul trecut, de când s-a început construcția casei, cel mare se ocupă de frații lui cât timp Mihaela este aici, pe șantier, să muncească. O face oricum cu drag, dar și el visează la ceva: la ziua în care își va putea serba pentru prima dată aniversarea și își va putea invita colegii de clasă. Pentru că vor avea unde să încapă… Chiar dacă destăinuirile sincere ale Mihaelei – făcute ca unor vechi și buni prieteni – la început ne amuțesc și ne pun pe gânduri, brusc ne dau energie.

mihaela

Parchet? Glet?Săpat?

Alex ne adună în mijlocul curții și ne dă posibilitatea să ne alegem ce urmează să facem, împărțindu-ne în trei echipe: la montat parchet, la dat glet sau la exterior, la săpat. Nu mă pricep la niciuna dintre ele, dar îmi aleg montajul de parchet.Curajoasele au ales să pună glet, ba chiar să îl și prepare. Spuneam că e aproape la fel cum ai face maioneză cu mixerul:)))

mixeaza glet

Frontul meu de lucru este într-un dormitor micuț de la etaj, iar colegii mei de echipă sunt doi bărbați: Cristi și nea Dan. Primim de la meșter sfaturi și instrucțiuni. Dar și cea mai frumoasă recomandare: “Nu trebuie să vă grăbiți. Faceți atât cât apucați să faceți. Nu trebuie să faceți mult, trebuie să faceți bine.” Ce frumos a sunat! Ce mult mi-a plăcut să aud vorbele astea!

echipa mea

Băieții s-au apucat de treabă. De măsurat cu ruleta, făcut semne cu creionul ăla plat, de tâmplar, de pus pene la baza peretelui, de adus cutiile cu plăci de parchet, de tăiat plăcile la semn. Mă învârteam pe lângă ei fără rost, neputincioasă, neștiutoare și jenată. I-am tot întrebat cu ce îi pot ajuta, dar ei, draguții, mă menajau. Le urmăream atentă gesturile ca să pot anticipa de ce au nevoie. Am început să le dau la mână ciocan, cutter, ruletă, să aduc din baie pachete de plăci, să le dau la mână. Apoi am cerut să mă lase să tai plăci cu “șoricelul”. Și mi-a plăcut. Pe prima am tăiat-o puțin câș. Le-am fost de folos stând cu genunchii pe plăci, ca să se facă bine îmbinarea. Am ajutat la fiecare rând montat, ținând, împingând odată cu ei, bătând cu podul palmei ca să facă plăcile “click”. Nu știu când au trecut trei ore și jumătate.

eu la soricel 2

Câte mâini vor fi trecut pe aici…

Eram la jumătatea camerei când s-a dat pauză de masă și am fost chemați afară, sub pomi.

pauza de masa

Am înfulecat toți nu de foame ci din dorința de a nu irosi timpul. Pauza era de o oră, dar cine să stea atât?! Când faci ceva de bunăvoie și cu atâta drag, când motivația este îndeplinirea unui vis atât de mare, nu se mai lipește de tine nici foamea, nici oboseala… Spiritul de echipă a fost prezent aici în toate felurile. Inclusiv sub forma unui tort, o surpriză pentru Adela, care alesese să își serbeze ziua de naștere ca voluntar pe șantier.

adela 1

După cinci ore dormitorul nostru era gata. Concurența, băieții destoinici care au lucrat în camera alăturată, cu care ne-am aflat – mai în glumă, mai în serios – în competiție, terminaseră cu  vreo jumătate de oră înaintea noastră.

concurenta 1

Ar mai fi fost de pus plintele, dar mai întâi trebuiau lăcuite, afară, în curte. Și începuse ploaia.

ploaie

Mi-ar fi plăcut să putem termina camera complet. Era o dorință sinceră a fiecăruia dintre noi. Din interiorul nostru. Chiar din locul ăla unde zice-se că se află sufletul. Locul ăla pe care practic nu știi să îl arăți cu mâna, dar știi că există acolo, în tine. Mult ne-am dorit să fi făcut lucrul ăsta întreg, complet… Dar ne-a dat liniște și mulțumire gândul că a doua zi, după noi, veneau alți voluntari să continue lucrul și să-l ducă mai departe, treaptă cu treaptă, în al stadiu. La fel și în a treia zi. Și în a patra. Și în fiecare zi până în iulie, când Mihaela și copiii se vor putea muta în casă nouă, proaspătă, mirosind încă a mortar și vopsea lavabilă.

Doar așa vei înțelege pe deplin

N-am avut priceperea de a pune în cuvinte satisfacția pe care am simțit-o stând în genunchi pe cimentul unei case goale, iar mai apoi cu ei pe parchetul la care și eu mi-am adus o infimă contribuție. Nu am avut priceperea de a pune în cuvinte bucuria pe care am simțit-o numai gândindu-mă că peste o lună casa aceea se va umple de viață, că pe parchetul pe care am stat în genunchi vor călca tălpile unor oameni care vor spune acelui loc “ACASĂ” și că pe acolo au fost și palmele mele, pe lângă sutele de palme ale altor și altor voluntari. Pentru că nu am avut priceperea să pun în cuvinte ceva care să vă convingă să fiți voluntari măcar o dată în viață, nu mi-a rămas decât să vă îndemn, simplu, să o faceți. Și să puneți voi în cuvinte ce nu am putut eu.

finalul

Pacientul meu preferat era foarte beat

ambulanta_cluj

Vai de capul meu, detest bețivii… Dar am întâlnit odată unul care pur și simplu a rămas până azi cel mai simpatic bețiv pe care l-am întâlnit vreodată.

Ziua aceea mi-o rezervasem, toată, pentru a realiza un reportaj pe Ambulanță. Abia o așteptasem. M-am înființat de dimineață în biroul directorului de la acea vreme, un simpatic și jumătate. Ce spun eu unul și jumătate…. Chiar doi! Era obosit, cu o noapte de gardă în spate. Și nu orice noapte. Una cu lună plină. Cunoscătorii înțeleg. În astfel de nopți, persoanele cu tulburări psihice devin mai… active, să zicem. Am băut o cafea în biroul lui – el pe a șasea, parcă așa mi-a zis – și apoi ne-am dus la parter, să ne așteptăm convocarea la intervenție. De la dozatorul de la parter tocmai mi-o cumpărasem și eu pe a doua. N-am apucat să iau din ea decât vreo două sau trei guri. În difuzorul din perete s-a auzit vocea doamnei de la Dispecerat rostind indicativul ambulanței noastre. Patru sute și nu-mai-știu-cât. Medicul, Ovidiu, a urcat să ia foaia cazului și-am plecat.

Și bolnav, și amendat

Cel mai mult a durat să ajungem din Eminescu în Romană. Cu tot cu semnalizare acustică, n-aveai cum să îți faci drum, decât eventual să zbori, peste coloana de mașini. Și cică așa era în fiecare zi, la orice oră. Dacă nu cumva așa o fi și-acum. Nu mai țin minte unde anume în București ne-am dus. Îmi amintesc doar că era un bărbat în vârstă, cu barbă albă, cu o cămașa crem, transpirată și murdară, întins pe iarbă, în spatele unui chioșc de cartier. Vânzătoarea chemase Ambulanța. Și că avea lângă el un pet cu apă clocită de stat în soare. În ziua aia era caniculă. Cod portocaliu. Pentru că au trecut ceva ani de atunci, îmi mai amintesc doar că omul era galben ca ceara. Galben rău de tot. Icteric. Și avea un abdomen foarte umflat. Ciroză hepatică. Primul lucru de care i s-a plâns – la propriu! – doctorului nu a fost acela că se simte rău ci că i-au dat gardienii publici (predecesorii polițiștilor locali din prezent) o amendă de 5 milioane pentru că adunase niște cartoane din spatele unui magazin, ca să doarmă noaptea pe ele. Bătrânul nu era din București, venise la piață cu zarzavaturi, să le vândă. Plângea ca un copil că nu are atâția bani să plătească amenda… Îmi mai amintesc că l-am dus la Spitalul Sfântul Pantelimon și a rămas internat acolo.

Știu că v-am promis că vă povestesc despre bețivul ăla haios, dar n-am putut să trec peste amintirea bătrânului. Mi-a fost atât de milă de el… Dacă aș fi avut bani îi dădeam eu să-și plătească amenda. Dar nu aveam nici eu.

O întâlnire de-a dreptul… istorică

Apelul care ne-a dus la bețiv l-am primit când încă eram în trafic, tocmai terminasem cu un alt caz. Și eram foarte aproape de locul în care era semnalată victima: în fața Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport. Ambulanțierul reduce viteza, ca să caute victima din priviri. Căzută în stradă. Îl reperează pe bărbatul prăbușit, când eu încă îl mai căutam, mă mai uitam după el. Asta pentru că eu mă uitam după vreun grup de gură-cască și nu se vedea niciunul. Îmi imaginam că ar trebui să fie lume strânsă în jurul lui, să se agite… Aiurea. Nu era nimeni. Cum ziceam, ambulanțierul îl văzuse. Îi zice lui Ovidiu: “Gata domnu’ doctor, l-am localizat. Pfoai… e împușcat.” Sar ca arsă de pe locul meu din spate și bag capul pe geamul care mă desparte de ambulanțier. “Pe bune?!”, întreb. “Daaaa! E împușcat de-a binelea!” Oprim sirena, oprim mașina și coborâm toți trei. Am deja un kil de adrenalină în mine. Victima e parcată și ea la umbra unui copac. Mă uit pe jos, în jurul bărbatului, căutând sânge. Nimic. Iar îl întreb pe ambulanțier: “Chiar e împușcat?!” “Da. Cu votca, cred.” Aaaaaa, asta era…:))))))

Mă așez pe vine și dau să îl scutur de umăr, să văd dacă este conștient. (Făcusem curs de prim-ajutor și mă credeam miezul sistemului de urgență.) Ambulanțierul (ce ciudă îmi e că nu îmi mai amintesc cum îl cheamă, dar parcă Adrian) îmi zice: “Nu pune fată mâna pe el că te umpli de purici! Nu-i vezi cum țopăie prin părul de pe brațe?”Acum nu mă mai păcălea, cum o făcuse cu împușcatul

Băieții își pun mănușile și scot targa. Și încearcă să urmeze protocolul cu victima:

-Cum te cheamă? îl întreabă Ovidiu.

-Șșșșșșșștefan cel Mare! mormăie cu gura strâmbă bărbatul.

-Cum?!

-Șșșșșșștefan cel Mare, în p… mea!

Pe mine și pe Ovidiu ne pufnește rasul. Mucalitul de Adrian, în schimb, e serios și foarte profi. Se apleacă, îl ia de subsuori pe împușcat și îi zice:

-OK. Atunci sus pe cal, Măria-ta!

Mie îmi dau lacrimile de râs. Adrian mă întreabă:

-Vrei să stai cu el în spate? Sau stă domnul doctor?

-Vreau! Lasă că pe drum ți-l trag eu de limbă și aflu cum îl cheamă. (Șmecheră ce mă mai credeam eu:))))

Bărbatul trebuie prins în curele ca să nu cadă de pe targă pentru că dădea mari bătălii cu sine să se ridice. Noroc că nu avem mult de mers, Spitalul Universitar e la o aruncătură de băț. Intru în vorbă cu Măria-sa și încerc (fără succes) să aflu cum îl cheamă de-adevărat. Mă trimite și pe mine în aia a lui și râde de ispravă. Este foarte convins că el e Ștefan cel Mare și îmi dă invariabil doar acest răspuns. Râd și eu, ce să fac… De la volan, Adrian striga la el:

-Ia zi bre, ce ai băut? Cu cine? Cu turcii?

Bețivanul mormăie ceva ce nici nu înțeleg dar nici nu aud, pentru că face sirena aia ca toți dracii.

-Zi măcar unde stai, că te ducem acasă dacă vrei, îl îmbie Adrian doar-doar o scoate ceva de la el.

-Nu stau. Eu stau peste tot!

E clar că omul nu are adăpost. De fapt se vedea și după el, așa… Și îmi vine mie o idee genială, ce să zic…

-Lasă-i pe ăștia că fac mișto de matale, nu-i mai băga în seama. Uite, eu sunt ziaristă și am pile la Primărie, la Capitală. Dacă îmi zici cum te cheamă, serios, fără caterincă, pun o vorbă bună și poate primești o garsonieră din aia socială. (Mințeam, evident, că eu nu eram acreditată pe Primărie).

-Hahahahahaaaaa, fă tu ești șmecherăăăăăă… Du-te-n în p…. mea că mă minți.

La care Adrian, de la volan, zice:

-Lasă-l dragă, că Măria-sa e pe lista de priorități la castele și palate!

Între timp ajungem la Universitar. Stăm la rând, că mai sunt vreo 3 sau 4 ambulanțe la rând și în triaj la UPU e full. Al nostru vorbește non-stop, râde și înjură. Iar ne cumpărăm cafele de la automat. Vrea și el.

-Băăăăăăăă, fir-ați ai dracului! Ce beți?

-Cafea cu sare, îi zice Adrian. Vrei?

n morții mătii, așa vorbești mă tu cu mine?

-Da de la mine vrei?

-Nu! Du-te în p… mea că ești urâtă. Unde m-ai adus?

-La spital.

i ce treabă am eu aici? Am treabă?

-Da, da, ai treabă. O să te spele în stomac ca să nu mori. Zi, mai bei?

-Da. Mai beau. Uite beau rachiu de pufoaică. E bun la diabet.

-Ai diabet?!

-Măta are. (Și se pune pe râs.) Hai că te las să faci poză cu mine, să mă ai amintire, dacă nu mă dai la ăștia (adică la medicii din UPU).

O femeie care bănuiesc că fusese la toaletă trece pe lângă targa lui scuturându-și mâinile de apă. Îl ating câțiva stropi și, beat-beat, dar le simte.

-Aoleeeeeeeeeeeeeeeu ce mai plouăăăăăăăă, urlă pacientul nostru din toți rărunchii.

După mai bine de o oră de așteptare ne vine și nouă rândul. În UPU nu am mai intrat că nu aveam nicio calitate, dar mi-a zis Adrian că l-a lăsat pe mâini bune și că, înainte să iasă, împușcatul i-a strigat unei asistente că o iubește și după aia a întors capul și i-a zis să fie liniștit că și pe el îl iubește. Și-a început să cânte, el știe ce.

Rău îmi pare că nu îmi aduc aminte toate tâmpeniile pe care le-a debitat bețivul, dar știu sigur că am ținut-o într-un râs. Și râdeau și pacienții care așteptau pe hol, și băieții de la pază, și personalul spitalului, și aparținătorii pacienților. Bețivul nostru a făcut senzație.

PS. Orice ați zice, să știți că oamenii de la Ambulanță sunt foarte mișto. Și nu a fost asta singura mea întâlnire cu ei. Au mai fost și altele, cu alte echipaje. Asta a fost însă cea mai veselă.

Copilărie în alb-negru, copilărie în culori

deschide

În dimineața asta am trezit-o pe fiică-mea cu un sărut și o îmbrățișare. La ora 8. Că trebuia să plece la servici. Și ce dacă luna asta împlinește 27 de ani?! Și pentru ea e tot 1 Iunie.

După aia am avut timp toată ziua să mă revolt, să mă înfurii, să mă bucur, să mă emoționez, să mă îngrijorez, să sper, să mă întristez și să o iau de la capăt cu toate astea de mai multe ori. M-au ajutat și împrejurările. Nu ale mele. Ale altora.

M-am gândit la copilăria celor care stau în cătune îndepărtate, unde n-a ajuns electricitatea. Tocmai ce am văzut zilele trecute un astfel de caz, la emisiunea “Asta-i România!” Copii care dimineața merg 8 km pe jos până la școală, se întorc la prânz alți 8 km, merg cu vacile la păscut (“Dacă nu avem grijă de eleeeee, nu mai avem de unde bea lapte…”) iar seara își fac lecțiile la lumina lămpii cu gaz. Care fumegă. Copiii care mărturisesc că le este frică atunci când se face întuneric. De umbrele care joacă pe pereți, de la lumina lămpii. Care nu știu ce este televizorul și nici de calculator nu au auzit vreodată. Care nu au mâncat vată pe băț în viața lor. Poate doar acadele. De Crăciun. Care merg pe pășune abătuți, cu o creangă groasă de copac pe post de toiag, abătuți, ca niște bătrâni împovărați.

lampa

M-am gândit la o femeie care în culcare și-n sculare face numai planuri pentru copiii mai puțin norocoși ca ai noștri. Care strânge bani ca să le facă lor bucurii. O femeie care a plecat de ieri cu o dubă plină de cadouri – Caravana copilăriei -, tocmai până în Liveni, județul Botoșani, ca să câștige niște zâmbete de la ei. Ieri seară, când a ajuns, a primit… intimidări și amenințări din partea clasei politice locale. I-au spus că nu are ce căuta acolo în perioada campaniei electorale, că nu este binevenită, că n-au nevoie de nimic copiii din Liveni și că, eventual, să se întoarcă după 6 iunie. Că dacă nu se potolește vor chema jandarmii și mascații, că va fi amendată. Atâta doar că nu și-au găsit pe cine să sperie. Femeia asta apolitică a plecat la drum cu un scop și nimeni nu o va putea întoarce din drum fără să și-l fi atins.

Cristiana

M-am gândit la bărbatul care azi, caraghios costumat (și ce căldură e afară!), va cutreiera patru spitale de copii, va lua la rând secțiile de oncopediatrie, ți le va duce micuților pacienți “Cănuțe cu bomboane”, cel mai recent proiect al său la care i s-au alăturat zeci de prieteni de pe Facebook. Și care și-a făcut deja planurile până la sfârșitul anului, pentru că nu are deloc liniște când vine vorba despre copii.

Roman

canute

M-am mai gândit la ce petreceri frumoase puteau organiza învățătorii și profesorii-diriginți alături de elevii lor, dacă azi nu s-ar fi dus la miting…

N-am de gând să închei în această notă. Chiar nu am. Așa că vă dau să citiți câteva rânduri frumoase, pe care le-am primit azi via email.

Celui care știe să râdă în hohote când e fericit și celui căruia îi trece ușor orice supărare.

Și celui care știe că e OK să se răzgândească și să lase totul pentru altceva care îi place mai mult. Dar nu chiar oricând.

Și celui care vede piedicile ca pe niște garduri de cățărat.

Și celui care nu se lasă intimidat de o julitură în genunchi sau de un cucui.

Și celui care știe că visurile sunt făcute din ciocolată și din pufarine, nu doar din hârtii cu valoare.

Și, mai ales, celui care nu se ia atât de în serios, așa cum fac uneori oamenii mari.

final