Băneasa Shopping City îți face un cadou!

Invitatie aniversare 9 ani_Baneasa Shopping City

Centrul comercial Băneasa Shopping City, lider pe piaţa românească de fashion şi entertainment împlinește anul acesta 9 ani de activitate. Destinație premium de shopping, relaxare și entertainment pentru milioane de români, expați și vizitatori din afara țării, Băneasa Shopping City și Grand Cinema & More au înregistrat în fiecare an evoluții atât în ceea ce privește performanța de business, cât și în privința ofertei comerciale și standardelor impuse pe piața de retail si entertainment, eforturile fiind apreciate atât de clienți, cât și de juriile unor competiții naționale și internaționale de profil.

Îmbunatățirile continue aduse selecției de magazine, portofoliul extins de branduri premium aflate în exclusivitate în Băneasa Shopping City, dezvoltarea platformei de loializare CITY iLOVE, sutele de evenimente-premieră găzduite sau organizate, conceptele unice de campanii și surprizele cu care centrul comercial și-a întâmpinat mereu vizitatorii au oferit acestora experienţe de shopping memorabile ce i-au determinat să revină de fiecare dată.

Din dorința de a susține diversitatea și stilul unic al fiecărui client, Băneasa Shopping City a încheiat de-a lungul celor 9 ani mai multe parteneriate strategice, astfel încât, în prezent, 27 de branduri premium se află în centrul comercial în exclusivitate (în România sau în cadrul unui centru comercial): Uterque, Chopard, Superdry, Longchamp, Furla, Cerutti 1881, Paul&Shark, Lancel, Max&Co, Chanel, Boggi, Caran D’ache, Victoria 46, Michael Kors, Armani Jeans, Brooks Brothers, Contessina, Vilebrequin, Napapijri, Gerard Darel, Max Mara Weekend, Sport Couture, COS, Michael Kors, Montblanc, Frey Wille, Diesel.În prezent, oferta comercială a Băneasa Shopping City numără un total de 280 de magazine dispuse pe o suprafață totală destinată spațiului de retail de 55.000 mp.

Dragilor, Băneasa Shopping City vă lansează tuturor o invitație de nerefuzat! Marți, 2 mai, de la ora 19, sunteți așteptați toți – părinți, copii, bunici -, în zona fântânii, să fiți alături de sărbătoritul zilei, Mall-ul Băneasa. Cadoul pentru voi este un fragment din show-ul Varekai al renumitului Cirque du Soleil. GRATIS!

Când avea și al meu păr…

Kevin lung

Îl știți? Hai, măi! Din Hercule… Serialul. Kevin Sorbo îl cheama. Mă rog, a mai jucat și într-o altă pocnitoare de serial, habar nu am cum se chema, ceva cu navete spațiale, cu misiuni și lupte intergalactice, un SF din ăla prostesc și ieftin. L-am urmărit dar nu știu nimic să zic despre acțiunea filmului, pentru că nu citeam subtitrarea. Și nu pentru că așa o limbă engleză ce-aș avea. Nu citeam pentru că mă durea mai jos de coccis de acțiunea filmului. Eu numai mă uitam la mândrețea aia de băiat. Acum, sincer și pe dreptate, în serialul ăsta fâsâit bunăciunea mea deja se mai copsese față de atunci când filmase în Hercule. Că de aia cred că și acceptase rolul din capodopera asta. Măi, și nici părul nu îl mai avea lung. Ce să zic, cam 85% din farmec era dus. După ce că pe umeri pletele-i nu mai curgeau nici râu, nici pârâu, nici măcar izvoraș, avea și o tunsoare care efectiv te deruta. Adică eu nu am reușit în primele – nu știu exact – 8-10 episoade să pot afirma cu tărie că scafa lui seamănă cu o ridiche, gulie sau sfeclă furajeră. Apoi am renunțat să mai caut răspunsul. Da’ chiar și așa, mie oarecum tot îmi era drag.

Acu’ mă uit la poza asta de-am găsit-o pe net și mă înțeapă-n atriul stâng.

Kevin scurt

Ia ziceți voi, câte diferențe găsiți între asta și aia de mai sus? În afară de faptul că a îmbătrânit și că nu mai este îmbrăcat cu cămeșă (hai, lasă, că știu cum se scrie corect) albastră. L-a cam părăsit păruuuuul!!!! Pa, la revedere! Unde e bogăția de altădată? Ciuciu. Eu înțeleg că viața de actor nu e așa... o huzureală fără sfârșit, că o fi avut și el – drăguțul– destule motive de stres, că și el o fi trăit dezordonat, mâncând pe fugă și nu mereu chestii sănătoase, o mai fi și fumat (nu știu, zic și eu, că tot mi-am aprins o țigară). Și dacă l-or mai fi pomăduit ăia din echipa de producție cu toate spumele, gelurile și fixativele pământului ca să-i stea pleata sexos, cum naiba să nu se sature și părul ăla? Cum să nu își ia lumea… din cap și să plece?

Pe bune, farmecul lui era părul. Chiar și când era tinerel, părul îți atrăgea primul atenția, pe el cădea focusul. Eu cred că dacă acum, la “foartematuritate”, și-ar fi permis să îl poarte tot lung, nici n-aș fi observat că s-a cam ofilit băiatul meu cu ochi de stânjenei. Cum să mai observ dacă și mie, în anii ăștia, mi-au crescut nițel dioptriile?

Dar marea lui greșeala știți care este? Că nu m-a lăsat pe mine să am grijă de părul lui. Aici a greșit el. Păi nu mă ofeream eu să îl șamponez cu Recupar? Păi nu mă ocupam eu să-i fortific rădăcina, să îi întăresc firul, să îi măresc volumul… Ca la carte o făceam, cum zice la instrucțiuni: zi de zi, trei luni de zile. Dar de unde să știe fraierul ce putere are uleiul de rădăcină de brusture și iubirea ce-i-purtam? Eu una mă ofer și-acum, că poate n-o fi chiar prea târziu. Am citit că șamponul ăsta poate face să-i crească fire noi.

PS Dacă impresarul lui Kevin Sorbo citește acest text, este rugat să mă contacteze de urgență. După ce este complet și corect informat, din cele ce urmază:

Pentru a înțelege cum acționează RECUPAR, trebuie să înțelegem toate etapele naturale ale proceselor de creștere și de cădere a firului de păr. În etapa anagenă, celulele papilare de la baza foliculului pilos generează creșterea firului de păr, care rămâne pe cap timp de câțiva ani, fiind hrănit de rădăcina părului. La sfârșitul duratei naturale de viață, firul de păr trece în etapa telogenă ce durează aproximativ 3 luni, timp în care firul de păr nu mai crește, dar rămâne atașat de foliculul pilos înainte de a cădea. Dacă pe parcursul acestor procese intervin factori precum stresul și deficiența unor vitamine, care intensifică procesul de cădere, atunci un număr mult mai mare de fire de păr trece din faza anagenă în faza telogenă, fiind afectate inclusiv firele noi de păr aflate la începutul etapei anagene. Pentru un păr sănătos, bogat și plin de vitalitate dar și pentru recuperarea look-ului dorit în oglindă, RECUPAR poate fi soluția. Șamponul se aplică pe părul umed, se masează delicat scalpul, apoi se clătește cu apă. Produsul este disponibil în farmacii, iar prețul recomandat este de 30 lei.

Recupar ambalaj + tub

Dacă dragul de Kevin o să se zgârcească la 30 de lei, atunci n-are decât să chelească de tot! Și o să primească rolul titular când s-o turna filmul biografic Telly Savalas. Na!

Aha, uite că i-am făcut lui RECUPAR reclamă. Să nu zici că te oftici că ai citit! N-am primit niciun șfanț, jur! Hai zi că nu sunt amuzantă. Zi! La faza asta râd și eu de mine!:))))))

Dubai, un fel de Făt Frumos cu accelerator de creștere

prima

Nu mă impresionează opulența. Nici nu mi-o doresc. Nu sunt dependentă de shopping. Nici nu am cu ce. Nu visez la vacanțe de lux. Nici măcar să visez nu îmi permit. Și nici nu îmi doresc mai mult decât o vacanță în Grecia. Pe an… Ceea ce tot irealizabil este. Deși pretențiile mele sunt mărunte. Mă mulțumesc cu o cameră curată, cu baie, chicinetă și balcon. Nu mă interesează neapărat nici restaurantele, de vreme ce nu mă jenez să mănânc gyros într-un parc sau așezată pe bordura vreunui trotuar. Nu mă atrag mall-urile, pentru că nu poate fi cafeaua mai bună decât cea băută la o măsuță mică, vopsită în albastru, sub un leandru înflorit, într-o cafenea micuță de pe o stradă pietruită. Nici de cumpărături nu mă interesează, pentru că tot ce vreau să aduc cu mine, acasă, sunt uleiul de măsline, brânza feta și amestecurile de condimente. Dar asta nu înseamnă că nu există destui români care își doresc și permit să aleagă destinații extravagante, cum este Dubaiul, adevărată capitală a opulenței. Ba există destui. Numai anul trecut au fost vreo 51.000. Cu 10% mai mulți decât în 2015. Și cică anul ăsta vor fi cu încă zece procente mai mulți.

coperta

deschidere

Și era doar un sătuc

Eu dacă scriu acum despre Dubai, este numai pentru că mă fascinează transformarea, în doar 80 de ani, a unui sat de pescari și căutători de perle în ceea ce este azi. Și ce transformare…

În anii 40, satul pârjolit de soarele nemilos număra cam 10.000 de locuitori. Nu exista electricitate și nici apă curentă, hrana de bază era peștele, iar carnea roșie era un lux pe care și-l permiteau, în cel mai fericit caz, o dată pe săptămână. Avuția Dubaiului era pârâul cu același nume, pe care circulau bărcile șubrede și ponosite ale pescarilor… Însă fiind intens folosit, acesta s-a umplut de nămol, motiv pentru care curățarea și amenajarea lui a devenit o prioritate a conducătorului din acea vreme, Șeicul Rashid bin Saeed Al Maktoum. Se întâmpla prin anii ’50. Cu bani împrumutați de la vecinul mai bogat, Kuweit, Șeicul a reușit să dragheze golful și să îl facă suficient de larg și adânc pentru a putea fi folosit și de vapoare. După finalizarea acestui proiect costisitor pentru sătucul sărac, comerțul din Dubai a prins aripi, așa încât acesta a devenit în scurt timp un important centru comercial al regiunii.

Ambițiile Șeicului Rashid

Adevărata ascensiune a Dubaiului a început în 1966, an în care s-au descoperit zăcămintele de petrol. Și de aici a început o galopantă dezvoltare, pentru că Șeicul Rashid a știut în ce să investească veniturile uriașe obținute: în infrastructură. Și a început cu portul care azi îi poartă numele, port inaugurat în 1971. După el, într-un ritm frenetic, incredibil, au început să fie construite școli, spitale, drumuri și o modernă rețea de comunicații. În 1981 a fost construit un nou port, care să permită transportul cu vase de dimensiuni mari. În paralel a fost construit și un ultramodern terminal la Aeroportul Internațional Dubai, iar în 1985 a fost lansată și compania de transport aerian, Emirates Airline. Devenind în mod clar o destinație turistică, Dubaiul speculează această latură și mizează totul pe ea, construind hoteluri. Multe hoteluri. În 1996 organizează Festivalul Dubai Shopping, iar un an mai târziu deja este necesară înființarea unui Departament de Turism și Marketing al Comerțului.

1999 – este inaugurat hotelul Burj Al Arab;

2006 – deschiderea insulei artificiale Palm Jumeirah;

2008 – este deschis Dubai Mall, cel mai mare din lume;

2009 – intră în funcțiune metroul, cu cea mai mare lungime a traseului din lume;

2010 – inaugurarea Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume;

2016 – inaugurarea IMG Worlds of Adventure, Dubai Opera şi a complexului Dubai Parks & Resorts.

Toate astea sunt doar o scurtă și rapidă trecere în revistă a evoluției micului și săracului sătuc de pescari, în numai 80 de ani. Și în Dubai construcțiile nu se opresc. Dubaiul nu se odihnește și nu doarme niciodată. Este prea ocupat. Numai anul trecut a primit 15 milioane de turiști...

mall

parc distractii

tot metrou

Industrie de distracție

Fabulosul Dubai este destinația perfectă pentru familii. Și asta deoarece atracțiile lui sunt atât de diverse încât mulțumesc pe toată lumea: aproape 100 de mall-uri, peste 6000 de restaurante (cu preparate tradiționale din întreaga lume) și cafenele, incredibile parcuri tematice (Bollywood, Motiongate, Legoland și IMG Worlds of Adventure, la care se vor adăuga anul acesta Dubai Crocodile Park și Dubai Safari Project, iar în 2019 Six Flags), călătorii în deșert și plaje cu nisip alb. Și bineînțeles, feluritele sale festivaluri, de shopping, de mâncare, de film, de curse, de literatură, de muzică…

parc acvatic

legoland

tot legoland

desert

plaja

masa pe plaja

Shop keeper at the old spice souq Deira Dubai United Arab Emirates

mancare

noapte

Se spune că Dubaiul nu este doar al celor care își doresc vacanțe de cinci stele și că jumătate dintre hotelurile lui sunt de una, două sau trei stele. Pentru fel de fel de buzunare. Și că dacă nu îți permiți să circuli cu taxiul pentru că, într-adevăr, este scump, transportul public (autobuz și metrou) este foarte bine pus la punct și are prețuri accesibile. Cei care au fost zic că este chiar foarte ieftin.Așa o fi… Aștept să îmi confirmi, dacă te duci tu… Dacă nu îți răspund repede, înseamnă că sunt plecată. În Grecia. Să-mi beau cafeaua de doi euro, sub leandri înfloriți.

Știai că…

actualul Șeic al Dubaiului este Mohammed bin Rashid Al Maktoum, fiul lui Rashid bin Saeed Al Maktoum, cel care a început uluitoarea transformare? În vârstă de 67 de ani, Șeicul Mohammed obișnuiește să viziteze inopinat șantiere de construcție, concediind managerii ineficienți și premiindu-i pe cei care își fac treaba. De asemenea, face vizite-surpriză și instituțiilor guvernamentale. S-a întâmplat ca într-una dintre vizite cel surprins să fie el, găsind birouri goale pentru că angajații nu erau la lucru. Ghinionul lor…

 

Fotografii care sunt vii

M-am tot gândit la introducere. Până la urmă am zis că cel mai cinstit este să intru direct în subiect, că altfel pierd timpul grav de tot.

Îmi place să fac fotografii, îmi place să am fotografii. Apropiații știu asta, pentru că i-am stresat de multe ori cu damblaua mea. Nu am pretenția că mă pricep, și nici n-aș putea să îndrăznesc să zic asta, de vreme ce fac poze cu telefonul. Știu câteva reguli de bază, elementare, și consider că este suficient pentru ce îmi trebuie mie. Important este să păstrez locuri, oameni și momente. Să fie pozele clare și lumina să cadă bine. Și personajele să fie bine cadrate. Să n-am capete, mâini sau picioare tăiate, care nu se termină. Și cam atât. Dar asta e mai puțin decât amatorism. Însă dacă în viața mea aș avea un eveniment notabil, care să strige din adâncul bojocilor că are nevoie de un profesionist, acum știu la ușa cui aș bate. Cu ochii închiși.

Nu vreau să cârcotesc, dar am văzut albume foto de la nunți sau botezuri, făcute de fotografi care se doreau profesioniști, dar care nu își meritau banii. O fotografie, mai ales în momente importante ale vieții, trebuie să surprindă o stare, o emoție, nu doar un sau niște personaje. Dacă vă uitați prin albumele familiei, cu mame sau bunici la vremea când au fost mirese, veți înțelege ce zic. Eu îmi aduc aminte de studioul lui Țurescu. Foto Țurescu. Din Panduri. Prin anii 80. Avea în vitrină niște poze de la nunți, cu mirese împietrite și gineri țepeni, care se uitau direct în obiectiv. Și fetițe îmbrăcate în rochițe scrobite, care stăteau picior peste picior, cu palmele una peste alta așezate pe un genunchi. Fetițe cu pampoane mari în părul cârlionțat, care mă îngrozeau. Văzusem o astfel de poză în cimitirul Bellu, pe o piatră funerară.

Dar nu vorbim și nu comparăm acum, cu pozele de acum 40 de ani. Pentru că lucrurile s-au schimbat mult în domeniul acesta. Atât vreau să spun: că fotografiile pot fi mai mult decât simple fotografii. Că ele trebuie să spună o poveste, cât de mică. Sau măcar o șoaptă… Haideți să vă arăt și va fi mai simplu de înțeles.

De exemplu, fotografia Save the date:

Save-the-date 1

Save-the-date 2

Sau cea de Nuntă:

Nunta1

Nunta2

Nunta 3

Nunta 4

Nunta5

Ori Trash the dress:

Trash-the-dress 1

Trash-the-Dress 2

Trash the dress3

Trash the dress4

Trash-the-dress 5

Maternitatea:

gravida

gravida1

Copilul:

bebe1

bebe2

bebe3

Sau Botezul:

botez1

botez2

botez3

botez4

Sau Ursitoare:

ursitoare

Acum înțelegeți despre ce vorbesc? Despre amintiri. Despre momente pe care le poți retrăi doar uitându-te la o fotografie. La băieții ăștia aș apela. De vreo două ore mă tot uit pe site-ul lor, www.onxmedia.ro și descopăr aici o adevărată industrie. Pentru că nu e vorba numai despre poze. Și nu numai despre poze de evenimente personale, ci și despre fotografie de artă, de fashion, de produs sau călătorie. Este și despre filmări. Este despre tot ce poate visa un client, fie că este un om oarecare sau o companie. Este despre o armată de profesioniști pe care în pozele de pe site nu îi veți vedea, dar pe care îi puteți avea pentru ca evenimentul să fie cu adevărat memorabil: makeup artiști, hostess, DJ, ursitoare, ospătari, barmani, artiști (banduri, soliști, formații de muzică clasică, de la duete, triouri, cvartete și cvintete până la orchestre de cameră) și dansatori. Este despre oameni care pot asigura efectele speciale (fum greu, gheață carbonică și artificii) sau filmări aeriene. Sunt adunați aici nouă ani de experiență și sute de clienți mulțumiți și de proiecte excepționale.

O să spuneți ”Sigur, pentru cine are bani…” Nu-i adevărat. Există în viață evenimente care merită ce e mai bun. Și, să fim sinceri, cei mai mulți oricum angajăm pe cineva să facă treburile astea. Angajăm pretinși profesioniști și îi plătim, spunând că ”O dată în viață…”. Doar că, așa cum am spus deja, de multe ori se plătește un preț nemeritat. Și, ce e mai rău, e că momentele nu pot fi reluate, pentru poze mai bune, pentru filmări mai de calitate. Pentru că, într-adevăr, este o dată în viață. Înghiți cu năduf și rămâi cu ”Asta este…” Nu-i păcat? Nu-ți pare rău?

Am scris articolul acesta pentru că sezonul nunților este acum la început. Și dacă măcar o singură mireasă sau o singură proaspătă mămică îmi va mulțumi pentru pont, înseamnă că nu am scris chiar degeaba.

Atât te rog, cititorule: intră pe site și vezi că există secțiunea ”Prezentare evenimente OnX Media”, unde sunt niște clipuri. Uită-te la ele. Sunt niște bijuterii. Și-apoi spune-mi dacă am sau nu dreptate.

Pe site găsești și datele de contact, dar nu mi-e greu să ți le las și eu, aici: robert.moro@onxmedia.ro sau 0722.16.22.44. Băiatul ăsta, Robert, e peștișorul de aur care îți va îndeplini dorințele.

PS Dacă vei apela la ei, să-mi trimiți și mie o poza. O să mă bucur pentru tine.

Fii Om!

Carte

De regulă nu îmi place să scriu povești pe care nu le-am trăit sau măcar auzit la prima mână, de la protagoniști. Dar de data aceasta a pornit de la o frumoasă întâmplare, o minunată coincidență. Nici pe acestea nu le-am trăit eu, dar pentru că o colegă a fost atât de impresionată și m-a rugat să spun eu povestea, pe blog, iată că o fac. Contribuția mea este doar munca de documentare, pentru că am vrut să știu mai multe decât mi s-au spus. Și redactarea ei.

O viață, o carte

Marius Albert Neguț a scris o carte. Prima lui carte. Se numește ”Îngeri rătăciți”. Este o radiografie a vieții din orfelinate, de până în 1989. O carte care doare, bănuiesc. Pe cel care a scris-o, pe cei care o citesc. Nu, nu o am, nu am citit-o. Nu îl cunosc pe Marius Albert Neguț. Dar mi s-a spus că el a decis că toate drepturile de autor încasate din vânzarea cărții le va dona unui centru care aduce un strop de bine în viața cenușie a copiilor săraci, foarte săraci, din cartierul Ferentari. Cartier în care și autorul și-a petrecut copilăria. Așa, acum am ajuns unde voiam: la centrul căruia Marius Albert Neguț a ales să doneze banii.

Casa Phillip

Se află pe strada Tunsu Petre, la numărul 9, în sectorul 5, și se numește Casa Phillip. A fost înființată în 1997 de soții Ovidiu și Viorica Filipescu, români aduși înapoi în țară de dor și de dorința de a face bine. Și când spun bine, atunci chiar despre bine este vorba, în cel mai profund înțeles al lui. Pentru Ovidiu Filipescu, profesor de meserie, binele suprem este educația. În Ferentari a găsit copii cu vârste peste 12 ani care erau analfabeți. Copii din familii sărace, sărace de tot, atât de sărace încât nu aveau cu ce să-i îmbrace pe copii pentru a-i trimite la școală, nu aveau să le pună în ghiozdan pachețel cu un corn… Ce spun eu de pachețel, nu aveau bani nici pentru ghiozdan sau rechizite… Copii care nu aveau acasă apă curentă pentru a se spăla. Copiii din celebrele ghetouri. Mai jos de atât practic nici nu se poate.

ghetou

Casa Phillip le-a oferit atunci, și în anii care au urmat, lucrurile de care aveau cea mai mare nevoie pentru a nu abandona școala: o masă caldă de prânz în fiecare zi, îmbrăcăminte, produse de igienă (și un loc în care să poată face baie și să le fie spălate lucrușoarele!), rechizite, asistență medicală prin cabinetele de pediatrie și stomatologie, ajutor în efectuarea temelor. Suport psihologic. Activități recreative. Tot ce nu aveau de unde primi, din altă parte. Toate lucrurile fără de care, într-un mediu ostil, pot face în viața unui copil cărare către delicvență.

la masa

lectii

sah

lucru manual

Șansa de a primi o șansă

Din 1997 încoace, de 20 de ani, prin Casa Phillip au trecut mulți copii. Cam vreo 2000. La început, finanțatorii din România și-au mai arătat generozitatea. Mă și întreb dacă au fost mai darnici decât organizațiile caritabile din Anglia, SUA, Olanda sau Danemarca, cele care au rezonat cu intențiile domnului Filipescu. Dar cu timpul, an de an, banii au fost tot mai puțini și magazia tot mai goală. Cu toate acestea, soții Filipescu s-au încăpățânat să țină deschise ușile Casei Phillip. Chiar dacă a trebuit să coboare valoarea meniului de prânz, cu trei feluri de mancare, la 1 euro/copil/zi… S-a încăpățânat să reușească să-i facă să absolve opt clase. Chiar și pe cei care împliniseră deja 18 ani. Cu acest sprijin, unii au mers și la liceu sau școala profesională. În 2012 se puteau mândri și cu un student. Poate că azi au chiar mai mulți, cine știe… Cei mari au continuat să vină la Casa Phillip ca și voluntari, pentru a-i ajuta la lecții pe cei mici, rămași aici sau proaspăt intrați. Și au venit nu pentru că le-a cerut cineva asta, ci pentru că au simțit că trebuie să dea binele mai departe, așa cum l-au primit ei.

Ce mult poți face cu puțin

Cu o misiune atât de grea și cu resurse atât de limitate, sigur că au fost și situații în care soții Filipescu au crezut că vor fi nevoiți să pună lacătul pe ușă. Dar au continuat, pentru că, de fiecare dată, salvarea a venit în ultimul moment, ca din cer. Nu au fost miracole. A fost puțin, dar puținul care le-a permis să mergă mai departe, să continue. Cred că asta așteaptă și în ziua de azi. Alimente, produse de igienă, rechizite, îmbrăcăminte. Toate le sunt de mare folos. Ei știu să facă din puțin, mult. Și să se bucure de acel puțin, împreună. Egal. Frățește. Un litru de lapte, 5 ouă și un borcan cu gem? Minunat! Clătite pentru toată lumea! Trei pâini și un kilogram de parizer? Excelent! Sandvișuri și veselie! Așa se aude că e la Casa Phillip.

clatite

Dacă vei avea vreodată drum prin Ferentari și ajungi pe strada Tunsu Petre, daca vei avea timp de popas, dacă vei avea zece pachete de biscuiți de dăruit, niște caiete sau niște hăinuțe, oprește-te la Casa Phillip. Tot ce ai putea avea de dat, este binevenit. Și dacă vrei să știi mai multe despre locul ăsta și oamenii lui, caută-l pe Ovidiu Filipescu, pe Facebook. Vorbește cu el. Spune și tu povestea mai departe, prietenilor tăi. S-ar putea ca undeva, printre noi, printre voi, printre ei, să mai existe salvări de ultim moment. Să nu se rătăcească îngerii domnului Filipescu.

Am intrat și eu pe pagina domniei sale și am luat câteva poze, ca să vă arăt și vouă că povestea este una adevărată. Sper că domnul Filipescu nu se va supăra.

filip cu fetele

filip cu copii

grup

Și tot acolo, pe pagină, am găsit și poezia pe care o redau mai jos. Nu știu cine este autorul, dar dacă ea i-a atras atenția domnului Filipescu și a postat-o, înseamnă că se regăsește în ea, că acestea sunt și valorile morale ale domniei sale.

Fii Om!

Nu înjosi pe nimeni în viață

Și nici de sus la alții nu privi,

Nu ignora o lacrimă pe-o față,

Poate-ntr-o zi pe fața ta va fi!

Nu-l umili pe cel mai slab ca tine,

Nu-i vina lui c-așa a fost creat.

Te vezi erou și lumea-ți aparține,

Dar uiți că scări nu-s doar pentru urcat!

Nu neglija, ascultă și răspunde,

O vorbă care ție-ți pare fleac,

Poate salva pe cel care-o aude

Și poate-n deznădejde a-i fi leac!

Suntem egali, fii om cu fiecare,

Lasă frumos pe unde-ai să pășești,

E-o lege-a vieții fără exprimare,

La fel cum dai, așa o să primești!

De ce condamnați epilepticii?

funda

Dacă ieri aș fi avut timp să scriu, articolul de față ar fi fost înmiit mai dur. Pentru că ceea ce am aflat m-a indignat dincolo de linia roșie sub care încerc să mă mențin ca să nu îmi explodeze capul. Dacă a trecut o zi, nu înseamnă că m-am calmat total, cum nu înseamnă nici că importanța problemei s-a diminuat între timp.

Boala adulților, boala copiilor

Eram copil. În imobilul în care locuiam eram mai multe familii și aveam un balcon lung, comun, din care se făcea accesul în fiecare apartament. Într-unul dintre apartamente locuia o familie care avea o fetiță mai mică decât mine, cu care mă jucam, dar al cărei nume nu mi-l amintesc. Pe taică-său îl chema Ion și avea epilepsie. Uneori, vara, când stăteam toți cu ușile deschise, auzeam din apartamentul lor un soi de vaiet și niște bocăneli în dușumele de parcă era cutremur. Avea Ion o criză. Alteori, dacă se nimerea să facă o criză aflându-se pe balcon și eram și eu, mamaie mă trăgea în casă ori îmi acoperea ochii și urechile cu mâinile. Eram curioasă să apuc și eu să văd măcar o dată ce se petrece, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Am auzit-o pe mamaie vorbind cu vecinele că ”Ion are boala copiilor”. Nu înțelegeam ce înseamnă asta, de ce un om mare are o boală a copiilor, și mă temeam că într-o zi mă voi îmbolnăvi și eu, de vreme ce sunt copil. Îmi era frică să trec pe lângă Ion dacă trebuia să cobor scările, și asta pentru că mamaie îmi băgase ceva în cap, nu mai știu ce, și mă speriase. Nu mi-a descris niciodată ce se întâmpla cu Ion când avea criză, dar auzisem eu șușoteli cum că se tăvălește și face spume la gură.

Mi-a păsat de un animal. Vouă nici de oameni

Criză de epilepsie am văzut prima dată cu ochii mei la Mișu, motanul meu, acum aproape trei ani. M-am speriat așa de tare că îmi auzeam inima bătându-mi în urechi. Mi-am amintit de Ion. Da, așa era, cădea de pe fotoliu sau de pe pat, pentru că acele crize se instalau brusc. Uneori, dacă nu eram pe fază să îl protejez, în acele convulsii se lovea de mobilă. Da, avea hipersalivație, acele spume la gură. Apoi, când se linișteau convulsiile, după câteva minute care mi se păreau zile, rămânea inconștient, cu ochii mari, cu pupilele dilatate și cu privirea fixă. Mergea împleticindu-se și inspecta toată casa de parcă atunci intrase în ea pentru prima dată. Deși locuia în ea de cinci ani. În doi ani și jumătate de boală am văzut sute de crize. În doi ani și jumătate am fost legată de el, i-am administrat tratamentul cu sfințenie, de două ori pe zi, pentru că altfel…

Acum stau și întreb: cum e să ai copilul bolnav de epilepsie? Cum e să îl vezi făcând crize comițiale? Și mai ales cum e să nu îi poți oferi tratamentul care să țină chinul acesta sub control? Cum e?! Întrebarea asta este pentru decidenții din Ministerul Sănătății. SĂNĂTĂȚII! ÎNȚELEGEȚI, DECIDENȚILOR?!

Durerile noastre, la dosurile pufoase

Azi, 26 martie, este Ziua Mondială de Conștientizare a Epilepsiei (Purple Day). În România există 180.000 de pacienți diagnosticați cu epilepsie. Și Dumnezeu știe câți nediagnosticați… Pentru acești bolnavi, de 9 ani niciun medicament inovativ pentru această boală nu a mai fost introdus pe lista de compensate. Doar unul singur a fost introdus – și asta în 2014 – pentru sindromul Dravet, boală în care întreruperea tratamentului înseamnă intrarea pacientului în comă. Altfel spus, pentru bolnavii de epilepsie din România accesul la tratamente moderne este privilegiul celor care au bani: costul este de 500 euro lunar. Sau al celor care ajung să-și vândă bunurile din casă și în final chiar casa, pentru a asigura tratamentul copilul. Sau adultului din familie care are neșansa de a suferi de o boală ca un blestem înfiorător. Și de a mai fi și stigmatizat pentru asta, discriminat, condamnat la izolare. Nejustificat. Total nejustificat.

Decidenții din Ministerul Sănătății, toți cei care și-au perindat dosurile pufoase pe scaunele confortabile din piele, oricare ar fi fost ei, nu au găsit necesar să modifice Ordinul strâmb care limitează accesul acestor oameni la terapii moderne. Ca și când oamenii ăștia nu au și ei dreptul la o viață normală. Sau efectiv la viață. Dar știți de ce nu pot fi incluse aceste medicamente pe lista compensatelor și în ce condiții acest lucru ar fi posibil? Hm… Ține de cifre. Doar de cifre. Ele contează pentru decidenți. Nu oamenii. Nu bolnavii și nici bolile. Pentru a avea șanse să fie incluse pe lista de medicamente compensate, acestea trebuie să demonstreze o economie bugetară de 5% sau măcar impact neutru comparativ cu prețul medicației de generație anterioară. Iar de multe ori comparația de preț este făcută cu medicamente ieșite de sub protecția de patent, la care prețul a fost mult diminuat odată cu apariția versiunilor generice.

Și știți ce e mai umilitor, mai tragic? Că și continuarea terapiei cu medicamente ieftine, cu eficiență redusă comparativ cu a celor de ultimă generație, este o incertitudine. Tot din cauza unor nenorocite de cifre, dintr-o nenorocită de politică a prețurilor. Pentru că decidenții cu dosuri pufoase nu se gândesc la oameni, la bolnavi și la boli. Doar la cifre. Nu se gândesc la ei nici măcar cât m-am gândit eu la Mișu, motanul meu, de a cărui viață mi-a păsat. Și pe care am încercat să i-o fac atât cât de bună am putut eu.

Vocea specialiștilor

Trebuie să determinăm factorii care schimbă legile să înțeleagă că politica în ceea ce privește ACCESUL la medicamente trebuie să se schimbe, pentru că pacienții români au DREPTUL la TOATE medicamentele existente în acest moment pe PIAȚA INTERNAȚIONALĂ și la toate metodele de diagnostic și de tratament, INCLUSIV LA CHIRURGIA EPILEPSIEI”, a declarat prof. univ. dr. Dana Craiu, șef secție Clinica Neurologie Pediatrică, Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” București, președintele Societății Române împotriva Epilepsiei. Așa este, trebuie să-i determinăm să înțeleagă. Dar ce caută acei factori cu dosuri pufoase pe scaunele confortabile din piele dacă medicii, bolnavii și presa trebuie SĂ-I DETERMINE SĂ ÎNȚELEAGĂ faptul că trebuie schimbată politica în privința accesului la medicamente?! Nu cumva sănătatea noastră trebuia să le fie factorilor crez din prima clipă a înscăunării dosului pufos?!

Craiu

Azi, de Purple Day

Societatea Română Împotriva Epilepsiei, Asociația pentru Dravet și alte Epilepsii Rare și Fundația Română de Neurologie și Epileptologie organizează azi, în Capitală, mai multe evenimente.

  • Între orele 10 și 13 – marș pe biciclete mov, cu plecare din fața Ateneului Român;

  • Între orele 17 și 19 – familiile pacienților și dansatori profesioniști, îmbrăcați în mov, se vor mișca în pași de salsa la Mall Park Lake Titan;

  • Ora 19 – iluminarea în mov a Ateneului Român, Palatului Șuțu și a fântânilor de pe Bd. Unirii.

    manuta

La Bordei mănânci și bei. La greu!

meniul

Da măi, știu, pentru că nu am avut timp să scriu până în seara asta în vreme ce alții au fost mai rapizi, o să par ultima curcă, ilustrând textul cu aceleași fotografii pe care colegii din presă le-au făcut deja publice de vreo săptămână. Ete că, fiind mai afurisită, am și alte poze. Că a fost fiică-mea alaltăseară cu voucherul și a luat cina la La Bordei și a făcut poze. Uite-așa!

Ai observat vreodată, cum mergi dinspre Iuliu Maniu către AFI, în curtea fostei și celebrei fabrici APACA (Cotroceni Business Center, acum), un indicator către Restaurantul La Bordei? Eu l-am văzut de multe ori, pentru că trec des pe-acolo cu troleibuzul 69, către casă. Ei, acum pot să spun că am și fost acolo! Și că o să mă mai duc! Și te invit și pe tine să te duci, din 1000 de motive. La care se vor adăuga alte 1000 de motive ale tale.

Invitația primită de a face cunoștință cu acest restaurant a fost cât se poate de incitantă. Mi s-a spus că este vorba despre un restaurant cu meniu dacic, și asta m-a făcut să zâmbesc în sinea mea, gândind cu vorbele bunicii: „Băi frate, ce de găselnițe! Mă jur că nu-mi trecea prin cap ce-aș putea mânca eu acolo, precum Burebista. Păi ce să îmi treacă mie prin cap, dacă nu am cine știe ce cultură gastronomică? La mine lucrurile sunt simple și trec prin sistemul digestiv, nu prin cap. Ce să vezi, fix lucrurile simple le-am găsit acolo. Nu,nu,nuuu, să nu înțelegeți că acesta este un reproș! Dimpotrivă! Când am început să gust preparatele, de la aperitiv, mai întâi mi-au părut prea simple: șorici, telemea, mușchi, carne de la garniță, ceapă roșie, fasole bătută, salată de vinete, zacuscă. Apoi mi-am adus aminte că locul ăsta nu e LOFT și bucătăria nu e -slavă Domnului! – moleculară. Este autentică-autentică, tradițional românească. Așa cum mi s-a promis.

aperitiv

zacusca etc

Am luat de pe o altă masă un meniu și l-am răsfoit: Tocană de pasăre ca la Buridava, Răsplata valahilor, Piept de rață ca la Sarmisegetuza, Iahnia popii. S-au limpezit lucrurile… Oamenii ăștia chiar s-au documentat, chiar au căutat rețete străvechi și chiar le-au preparat pentru a le pune înaintea cinstiților meseni, oricare ar fi ei. Și mi-a șoptit cineva la ureche că cel care a adus acest concept original, unic în peisajul gastronomic, este nutriționist. Și că ce prepară bucătarul și pune în farfurie, este mâncare curată, sănătoasa, din ingrediente naturale și proaspete, fără premixuri, aditivi și toate celelalte porcării după care ne dăm în vânt, care ne păcălesc gustul cu tot ce poate chimia organică și anorganică să inventeze. La Bordei, cuiva îi pasă ce mănâncă cel de-i trece pragul și s-a gândit la preparate tradiționale nu doar dacice ci și la unele specifice fiecărei zone a țării. Și nu a ocolit nici originalitatea. La Bordei poți să-i dai și copilului să mănânce, fără grijă. La Bordei poți să-ți respecți și dieta. La prânz îți alegi meniul care ți se potrivește: Soft, Hipocaloric, Regular, Energy Boost sau Diet.

Păi să mă întorc la ce vă povesteam, deși degeaba scriu eu, dacă nu vezi, miroși și guști tu… Sper numai să mă crezi și să mergi, să te convingi. Și când te vei duce și a doua oară, și a treia oară, când vei recomanda acest loc și altora, să-ți amintești ce ai citit aici, că nu te-am mințit, că nu am exagerat. Așadar, pe masă ne-au fost puse, spre degustare, Limbă perpelită ca la Sucidava, Rață pe varză roșie ca la Argedava și Împănat de Tarabostes. Cum aș putea eu să îți descriu gusturile, scriind?! Cum?! Și pentru că știu ce și cum gândești, îți răspund fără să întrebi: prețurile sunt de mare bun-simț. Intră pe site (www.la-bordei.ro) că le ai acolo pentru toate preparatele.Și descoperă ce diversitate găsești la ei…

limba

muschi tarabostes

rata

Alaltăseară s-a dus fiică-mea să mănânce acolo, cum v-am zis, pentru că primisem un voucher pe care i l-am cedat ei. S-a dus cu niște prieteni. Eu, acasă, n-am văzut mai nimic dintr-un film. Mi-a rupt capul, pe WhatsApp, descriindu-mi fiecare preparat care sosea și trimițându-mi poze. Primul ei mesaj a sunat așa: ”Mamăăăă, ce îmi place la ăștiaaaa!!!! Îmi place că e ca la greci, au început cu aperitive din partea casei!” După care m-a chinuit cu sadism, arătându-mi mămăliguța cu brânză, papanașii, checul cu dulceață, cheesecake-ul și souffle-ul de ciocolată. Despre acesta din urma mi-a vorbit și ieri dimineață. Mi l-a mai descris încă o dată, a înghițit în sec, cu poftă, mi-a repetat că din partea casei a primit și înghețată din fructe de pădure lângă el, și mi-a făcut program pentru duminică. Am fost La Bordei pe rând, acum cică trebuie să mergem și împreună. Facă-se voia ei…

chec

cheese cake

papanasi

sufle

La Bordei nu este un restaurant pentru fițoși. Este un loc cu o căldură aparte, a lui. Cu personal tânăr și foarte, foarte amabil. Un loc în care mănânci pe îndelete și sporovăiești cu prietenii. Un loc în care, sunt convinsă, i-ar fi plăcut mult și regretatului Radu Anton Roman.

eu

Doamna tinereţii fără bătrâneţe

georgescu1

Răscolind prin folderele din calculator am găsit un articol la care am muncit în urmă cu ani buni, dar care nu a apucat să fie publicat în revista Femeia. Repet, sunt cel puțin 8, dacă nu cumva chiar 10 ani de atunci. Nu mai știu nimic despre această doamnă, dar știu că povestea ei de viață m-a impresionat. Și dumneaei, ca persoană. Este discipola Anei Aslan, nume care nu mai are nevoie de nicio precizare în plus. Am decis să îl public aici, pe blogul meu, în exact forma în care a fost scris, însoțit de fotografiile făcute atunci, în casa domniei-sale. Luați-l ca pe o poveste. Dar una adevărată.

Nu degeaba şi nici întâmplător este medic; şi numai dacă îţi vorbeşte este ca şi cum te-ar trata. Pentru că vocea conf. dr. Maria Georgescu, medic geriatru şi discipol al Anei Aslan este ca un medicament, ca un balsam pentru suflet. Fragilă, delicată şi foarte elegantă în tot: ţinută, gesturi, cuvinte. Emană pur şi simplu dragoste pentru oameni. Şi parcă nu reuşesc să spun totul despre această doamnă pe care, privind-o, îmi pare că are ceva din Catherine Deneuve.

Părinţii i-au povestit că, micuţă fiind, când abia începuse să vorbească, dacă era întrebată ce vrea să se facă atunci când va fi mare răspundea fără ezitare: „Doctoriţă“! „Modelul în casă a fost doctorul Dan Alexandrescu, un mare ginecolog“, povesteşte interlocutoarea mea. „Părinţii mei au fost cei care şi-au dorit foarte mult să devin medic şi se pare că meseria mi s-a potrivit. Prin clasa a XI a eram o tânără foarte pudică şi mă gândeam cu groază că va trebui, ca şi medic, să consult bărbaţi dezbrăcaţi. Chiar ajunsesem pe punctul de a mă… reorienta în privinţa carierei. Intenţiile mele au provocat tensiune în familie, la acel moment. Dar s-a întâmplat ceva care a aşezat lucrurile. Fratele meu, care este cu şapte ani mai mic decât mine şi care dorea să devină preot, mi-a zis într-o zi: «Surioara mea, de ce nu mai vrei să te faci doctoriţă? Hai, te rog eu frumos să te faci! Că ce nu rezolvi tu vine la mine… Şi ce rezolvi tu, când e vorba de copii care se nasc, tot la mine vin. Şi aşa o să am şi eu de lucru.» A fost o glumă de care toţi ne-am amuzat, dar m-a trezit la realitate. Pe toţi ne-au marcat vorbele lui. Amuzant este că fratele meu nu a ajuns preot ci… tot medic.

Marea Întâlnire

Profeţia“ s-a împlinit. Maria a intrat la facultatea de medicină iar în 1973 a absolvit-o. A fost apoi repartizată obligatoriu – cum era pe acea vreme – la ţară, în comuna 30 Decembrie. „Eram decisă să fac specializarea în ORL, modelul meu fiind profesorul Ciucă. Doar că, între timp, «a apărut» doamna profesoară Aslan. Dânsa era undeva sus de tot, dar nicăieri nu i se pomenea numele pentru că specialitatea geriatrie oficial nu exista. Exista institutul de cercetare înfiinţat de dumneaei, cu deschidere mare (datorită Gerovitalului) spre lumea bogată, dornică să îmbătrânească frumos. De altfel aşa a şi murit, cu regretul de a nu fi recunoscută de români.“

Tânăra şi sensibila doctoriţă a ajuns în faţa Anei Aslan într-o superbă zi de toamnă, colorată în nuanţele ei ruginii. „Eram foarte emoţionată că urma să mă cunoască. Am intrat şi am găsit o femeie micuţă, cu ochi pătrunzători şi foarte vii; când s-a uitat la mine i-am simţit privirea trecând prin mine ca razele X. Avea un extraordinar magnetism. Şi când am dat mâna cu dânsa am simţit un schimb de curenţi şi am ştiut în clipa aceea că mă place. Eu îi fusesem recomandată de o cunoştinţă la care dumneaei ţinea foarte mult, dar, chiar şi aşa, m-a avertizat că dacă nu voi face faţă exigenţelor va trebui să plec.“

Viaţa ca un basm

Locul de muncă al Mariei Georgescu ar fi trebuit să fie clinica de la Otopeni. „M-a trimis, însă, la Flora (actualul Crowne Plaza), cea mai mare clinică de protocol, pentru străini. Şi acolo am lucrat din 1980 şi până la Revoluţie. Aceea a fost o perioadă de vis, în care poezia şi basmul chiar au făcut parte din viaţa mea, a noastră, a tuturor celor de acolo. Închipuiţi-vă că, în plin regim comunist, noi eram într-o oază de activitate profesională de cel mai înalt nivel. Eram privilegiaţii sorţii: vorbeam în limbi străine, tratam oameni deosebiţi, de la medici la profesori, bogătaşi, premieri de state, prinţi şi prinţese. Nu-mi vin acum în minte toţi, dar pot să-i numesc pe Cella Serghi, Geo Bogza, Regele Kaled, Prinţul sultan, Principesa de Burghese, premierul Thailandei, Contele Olivetti, soţia premierului Canadei şi încă mulţi alţii. Noi eram «halatele albe» iar ei deveneau oameni obişnuiţi, ei înşişi, fără titluri, supuşi medicinii, ştiinţei. A fost o şcoală extraordinară.“

În acea perioadă dr. Georgescu a avut parte de o întâlnire care a contat enorm pentru viitorul ei. „Eram într-o gardă când au venit să se interneze doi pacienţi în vârstă – peste 80 de ani –, cu paşapoarte de Siria, susţinând că sunt medici de profesie. Doi oameni cu totul deosebiţi, plini de bunătate, de o fineţe rară. Intuiţia mi-a spus că sunt cu mult mai mult decât ce au declarat că sunt. I-am consultat şi tratat. Când profesoara s-a întors în ţară – căci călătorea foarte mult – le-am propus să-i prezint dumneaei. M-am dus în biroul Anei Aslan cu cei doi pacienţi şi cu rapoartele lor medicale. S-au cunoscut, iar după aceea profesoara s-a uitat peste rapoarte. După care le-a rupt, în faţa noastră. Am îngheţat în clipa aceea. Nu ştiu de unde am avut curajul dar am întrebat-o de ce a făcut acest gest. Voiam să ştiu dacă e vorba de greşeli medicale sau de traducere, pentru că rapoartele erau în limba franceză, iar profesoara o vorbea impecabil. Nu mi-a răspuns. I-a consultat pe ambii pacienţi în amănunt, cu exigenţă, şi apoi mi-a răspuns: «Pentru greşeli de traducere.» Mi-a înflorit sufletul. Şi eram cea mai tânără doctoriţă din clinică…

După ce i-a consultat profesoara, cei doi pacienţi mi-au împărtăşit extraordinara impresie pe care au avut-o în urma întâlnirii cu aceasta. La plecare mi-au oferit un cadou, dar îmi era îngrozitor de frică să primesc ceva. I-am simţit că încearcă să-mi spună ceva, şi le-am răspuns înainte să formuleze întrebarea: «Cu doamna profesor???» Ei bine, da, mă invitau în Siria împreună cu Ana Aslan! Povestea aceasta m-a marcat. Şi nu că am ieşit prima dată din ţară ci cu cine am plecat!“

În clinică au venit mai apoi alţi doi pacienţi: fostul ministru al Telecomunicaţiilor din Arabia Saudită şi ambasadorul lor la Geneva. Aveau scrisori de recomandare de la consilierul personal al regelui şi de la consilierul financiar al acestuia. Aşa mi s-a confirmat bănuiala că acei doi bătrânei nu erau doar nişte medici…

Când Universul conspiră

Poveştile cu regi din viaţa Mariei Georgescu abia începeau. „A sosit telegrama din partea regelui Arabiei Saudite, prin care eu şi profesoara eram invitate să-l consultăm, în ţara lui. Atunci am cunoscut multe oficialităţi române, pentru că veneau să vadă cine este acea Maria Georgescu. Plecarea mea cu profesoara a schimbat relaţia dintre noi. Dânsa avea 85 de ani atunci şi avea nevoie, omeneşte, de îngrijire în călătorie. Voiajul acela, din 1981, ne-a unit.

În Arabia Saudită, pentru acea consultaţie, mi s-a oferit o sumă imensă: 10.000 de dolari. Mi-a fost teamă să-i iau, aşa că am refuzat. Dar mi s-a spus: „Ţine minte, banii aceştia sunt ai tăi!“ Apoi l-am consultat pe Prinţul sultan. Iar mi-au oferit bani şi din nou am refuzat. Am mai fost şi la familia regală din Emirate, unde povestea s-a repetat. Din când în când eram sunată şi întrebată dacă nu m-am răzgândit în privinţa banilor.“

Dar Dumnezeu aşezase lucrurile spre binele Mariei Georgescu. „Eram medic la Flora într-o perioadă cumplită a medicinii, când timp de nouă ani medicii nu au putut face specializări. Toţi erau medici de medicină generală, fără perspective. Eu, dornică să învăţ. Am încercat prin toţi pacienţii sus-puşi să obţin acordul de a pleca la specializare în afara ţării. Omul care m-a ajutat enorm, care practic a mutat munţii din loc pentru mine, a fost un ziarist. El i-a determinat pe preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la acea vreme, pe secretarul de stat american, ambasadori şi senatori să-i scrie lui Ceauşescu. Argumentele existau: prezentam garanţii morale, eram căsătorită, lăsam în ţară un copil (fetiţa mea, Anamaria), statul român nu plătea nimic pentru mine. Ziaristul acela se ocupase de absolut totul: mă înscrisese la o facultate în Statele Unite şi transferase banii saudiţilor pentru plata şcolarizării mele. Aşa mi-am făcut specializarea în geriatrie.“

Geriatria rămâne în familie

Este foarte dificil s-o faci pe Maria Georgescu să vorbească strict despre viaţa ei personală. Pentru că totul stă sub semnul profesiei şi a Marii Întâlniri cu Ana Aslan. Şi totuşi există un subiect care o copleşeşte, o dragoste pentru care nu există unitate de măsură: fiica ei, Anamaria. „Pentru că eram deja umblată prin lume, am ajuns în Chile să deschid şi coordonez acolo o clinică de geriatrie de succes. Tot acolo am trăit un alt moment emoţionant: întâlnirea cu Augusto Pinochet, o mare-mare personalitate, un om care şi-a iubit cu adevărat ţara. În Chile am luat-o şi pe fiica mea, care tocmai terminase liceul. A făcut şi ea acolo şase luni la facultatea de medicină, dar nu s-a adaptat. În sistemul lor democrat tânăr erau prea multe greve, inclusiv ale studenţilor. «Mamă, eu mă duc acasă», mi-a spus fata. Am cumpănit şi am decis că nici pentru succes şi nici pentru bani – care curgeau – nu merită să rămân. Şi m-am întors în ţară. Termenii contractuali erau foarte severi şi aproape imposibil de «păcălit». Şi totuşi imposibilul a devenit posibil. Acolo l-am cunoscut pe un nepot al lui Cuza, un avocat de excepţie. El şi Pinochet au găsit au găsit soluţia prin care contractul a putut fi reziliat. Fără ajutorul lor ar mai fi trebuit să stau în Chile încă destulă vreme. Anamaria a continuat facultatea de medicină în ţară, iar acum este şi ea medic geriatru. Şi mai este mama lui Patrik, bucuria şi lumina întregii familii.”

georgescu4

Din recunoştinţă

Am revenit în ţară, însă cel care era director al Institutului „Ana Aslan“ (profesoara murise în 1988), nu a fost deloc încântat de întoarcerea mea, aşa că m-am angajat, prin concurs, la Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti. Directorul acestei direcţii m-a anunţat mai apoi că apăruse un post de director medical la Institutul de geriatrie „Ana Aslan“. Atunci am crezut că vrea să mă ajute. Abia acum am aflat că nu voia decât să scape de mine… Ca director am avut senzaţia că institutul este un puzzle. Am reuşit însă să refac reţeaua, şcoala, specialitatea şi cercetarea. Cred că toate acestea am putut să le fac din marea admiraţie şi recunoştinţă pe care i le port profesoarei Aslan. Şi mai cred că am fost mai conştientă decât alţi colegi că geriatria s-a născut în România, a fost cunoscută în lume prin Aslan, dar că după Revoluţie nu mai avea suport. Dar am reuşit! Marea mea şansă a fost presa, care m-a iubit. Fără ea n-aş fi reuşit să refac acel puzzle.

Maria despre ea însăşi

Eu cred că, în cazul meu, a fost o armonie între minte şi aparenţă. Cred că e important totul: ce spui, cum te îmbraci, cum arăţi. Nu ştiu de unde, dar la un moment dat am avut toate aceste atuuri. Şi am mai avut o minte foarte logică, aproape tehnică. Un alt lucru pe care îl realizez azi este capacitatea pe care am avut-o de a privi în viitor. Nu m-am oprit în amănunte ci am privit ţintă înainte, departe.

Zodia: Rac

Metalul preferat: argint, aur, platină

Culoarea: alb

Parfumul: Kenzo Jungle, Dune

Floarea: orhideea

Ţara în care şi-ar dori să trăiască: România, Germania

Personalitatea admirată: indiscutabil Ana Aslan

Iubește, roagă-te, mănâncă

tort-sectiune

Habar nu am cum ne-am împrietenit pe Facebook. Cel mai probabil era în lista unei colege. Îi urmăream postările și, desigur, o fac în continuare. I le urmăream așa cum urmăresc show-ul Cake Boss pe TLC, în care un extraterestru de maestru cofetar de origine italiană care trăiește în State, Buddy Valastro, face niște torturi de rămâi crucit. Așa torturi vedeam în postările Oanei Rizea, cea despre care scriu acum.

Avocat, jurnalist,cofetar

Am o admirație copleșitoare pentru persoanele care își urmează visul și pasiunea. Care, deși încearcă să meargă pe un drum confortabil pentru care se pregătesc niște ani buni, renunță la el pentru a alege drumul spinos al începuturilor și provocările parcursului, numai pentru că drumul e pavat cu pasiune. Oana și-a dorit să studieze Medicina, dar i-a fost prea frică de examenul la Fizică, la admitere. A doua opțiune a fost Dreptul. Pe care l-a și absolvit. Dar nu Codurile de Procedură civilă sau penală erau cele care îi aprindeau imaginația. A lucrat ca jurnalist, a redactat articole pe teme medicale, a răspuns cititorilor pe teme juridice. A probat rețete la revista Practic în bucătărie. Aici, în sfârșit, se întâlnea cu pasiunea.

oana.png

oana-astro

Au mâncat, n-au comentat

Oana s-a îndrăgostit la 10 ani. De prăjituri. De prepararea lor. Iar părinții ei au fost atât de… dulci încât i-au permis întotdeauna să-și manifeste aptitudinile, chiar dacă asta putea însemna dezastru în bucătărie și câteodată rateuri la produsul finit. Îi ținea isonul o prietenă, așa că amândouă preparau, amândouă curățau ”laboratorul”. Din două în două zile își aștepta părinții acasă, de la serviciu, cu ”ceva bun”. Prima dată a fost un orez cu lapte. Altă dată a fost o plăcintă atât de tare încât a trebuit să fie cumva desfăcută și mâncată umplutura cu lingurița. Știi cum își încurajează un părinte copilul, fără să i-o spună în cuvinte? Mâncând tot ce prepara acesta, fără să critice, fără să ironizeze. Așa au procedat părinții Oanei. Și azi au toate motivele din lume să fie mândri de asta. Și de fata lor. Care și-a găsit drumul, acel drum care o face fericită în fiecare zi, în fiecare oră. Drumul ei de azi care nu este o cameră de gardă, nu este o sală de judecată și nici o redacție. Este un micuț dar magic laborator de cofetărie: etorturi.

Mângâierea ciocolatei

Mi-am făcut curaj și m-am autoinvitat în laboratorul ei, mărturisindu-i sincer că vreau să scriu pe blog. A ales o zi tihnită, 13 februarie, când fetele de la laborator erau libere. Oana în schimb nu avea stare, oricum venea să facă o comandă specială pentru Valentine‘s day: cincizeci și ceva de bombe de ciocolată.

M-am așezat pe un scaun, lângă blatul pe care lucra, să-i urmăresc mâinile. Mâinile ei sunt calme, la fel de calme cum este și ea. Și grijulii. Mă uitam cum rupe aluatul, de parcă s-ar teme că îl doare. Cum cântărește fiecare bucată, pentru că fiecare bucată trebuie să aibă fix 55 de grame. Niciun gram mai mult, niciun gram mai puțin.Cum rotește în palme cu tandrețe, până se formează o sferă perfectă. Cum înfige în fiecare sferă câte un bețișor cu atenția unui maestru sticlar, iar apoi o îmbăiază în voluptoasa ciocolată belgiană topită, de parcă și-ar îmbăia propriul copil. Presară delicat, pe fiecare, bomboane mici-mici din ciocolată de cea mai bună calitate. Fără să se zgârcească. Scurtează apoi bețișoarele cu o ghilotină și le lasă să străpungă inimi roșii din pastă de zahăr. Și cred că fiecare inimă este declarația ei de dragoste pentru prepararea artizanală a dulciurilor. În bombele astea de ciocolată făcute după o rețetă inventată de ea, a pus și amintirile copilăriei, a bilelor din compoziție de salam de biscuiți pe care le făcea mătușa ei, adusă în laborator de povești.

bombe-in-lucru

bombe-la-cantarire

bombe-la-glazurare

inimioare-in-lucru

tot-bombe-in-lucru

bombe

Cantina din vise și gogoșile din tuci

Sunt vorbăreață de felul meu, dar în prezența ei -nu știu de ce- mi-au adormit cuvintele. Aveam impresia că dacă vorbesc tulbur liniștea templului de zahăr, ciocolată și arome. Și draga de ea aștepta de la mine întrebări… Iar eu parcă aveam gura lipită. Cu macarons.

Deși prepară minunății, Oanei cel mai mult îi place să facă gogoși, în tuci, atunci când merge la țară. Și asta se întâmplă rar, pentru că nu e timp. Îi place să privească oameni care gătesc. Se relaxează citind cărți de bucate. Nu le mai știe numărul, câte are în biblioteca tixită. Bucuria ei supremă este să-i vadă pe oameni mâncând cu plăcere, iar când visează, visează că are o cantină mare de tot, în care să hrănească pe toată lumea. Mai puțin cu chec, pentru că asta nu-i place să facă. Are acest drept. Exact așa cum are dreptul ca în puținele și rarele ei momente libere să dea pensula din silicon pe cea din păr de veveriță, blatul mesei pe șevalet si crema de ciocolată pe tempera sau vopsea acrilică. Pentru că Oana Rizea nu doar modelează sau ornează, ci și pictează.

tablou

Natural.Proaspăt.Premium

Îi urmăresc în continuare mâinile și o ascult vorbind cu drag despre primul tort decorat artistic. Iulie 2012. Un tort cu iaz și peștișori… Apoi, în 2014, deschiderea magazinului online www.etorturi.ro. Nu a avut nevoie de publicitate, pentru că și-a făcut-o singură. Calitatea este cea mai bună publicitate. Zece torturi gratuite, pentru aniversările a zece clienți. Și așa se duce vestea, din om în om, din gura în gura care a gustat din torturile ei. Pentru că tot ce se prepară în micuțul atelier, are la bază exclusiv ingrediente naturale, proaspete, premium. Se lucrează cu ouă, nu cu praf de ouă, cu ciocolată belgiană, mascarpone, fructe proaspete, lichior de cafea și blat de casă. Și numai cu drojdie proaspătă. Fără aditivi alimentari. Fără conservanți sau premixuri. Fără margarină și fără înlocuitori de nucă. Apropo, știți cu ce se înlocuiește, în torturi, nuca? Sau alunele ori migdalele? Cu boabe de fasole prăjite și sfărâmate. Ei, dar astea sunt finețuri pe care le simt doar profesioniștii… Pentru torturile ei, Oana acordă și certificat de conformitate. Și asta spune tot. Pentru că nu își bate joc de clienți. Și pentru că este vorba despre reputația și conștiința ei. Și pentru că, oricum, nu știe cum altfel se fac lucrurile decât corect și cinstit. Cum a fost atunci când, lucrând la mousse-ul de ciocolată pentru o comandă de tort, acesta i s-a tăiat. Putea să-l folosească așa cum era, căci consumase ingrediente pe care dăduse bani? Putea. Sunt sigură că orice cofetar știe trucuri care să acopere nereușite… Oana s-a apucat, la zece seara, de alt mousse. Dimineața trebuia livrată comanda. Femeia asta este atipică – nu-i așa?! – într-o lume a afacerilor pentru care profitul este legea. Așa zic și eu.

echipa

Dacă intri pe site-ul www.etorturi.ro vei descoperi câte minunății se fac în acest laborator, în numai șase oameni. De la torturi aniversare la torturi pentru nuntă sau botez, torturi pentru copii, cu figurine, cu poze sau cu flori naturale, torturi de lux și torturi speciale, fără marțipan. De la miniprăjituri la brioșe, cupcake și macarons, de la fursecuri la pateuri și saleuri. Și să nu uit de spectaculoasele candy bar. Însă specialitatea laboratorului sunt torturile pentru copii. Dacă intri pe site, te convingi. Am făcut eu o selecție de poze pe care o vei vedea mai jos, dar este nimic pe lângă ce găsești pe site.

Știai că…

cel mai mare tort realizat în laboratorul etorturi.ro a fost unul cu o greutate totală de 20 kg, comandat pentru întâlnirea aniversară a absolvenților unei facultăți?

în unele cofetării cu pretenții din București se vând torturi aduse din Bulgaria și Grecia?

cea mai solicitată combinație de culori pentru torturile de nuntă din ultima perioadă este alb-auriu?

Sigur că nu aveai de unde să știi. Nici eu nu știam dacă nu îmi spunea Oana.

t1

t2

t3

t4

t5

t6

t7

t8

t9

t10

t11

t12

t13

t15

candy-bar

Dacă tot e ciocolată, măcar să fie cu clasă!

leonidas-inima

Lunile februarie și martie sunt coșmarul bărbaților. Ba Sfântul Valentin, ba Dragobetele, ba 1 Martie, bașca 8 Martie. Și poate că nu ar fi vorba numai și numai despre cheltuielile la care portofelele lor – mai degraba de nevoie decât de voie – sunt supuse, cât despre lipsa de imaginație pe care, în general, o au. ”Ce să-i cumpăr?!” este o întrebare care sapă în creierele bărbaților precum sapă viermele în cireașă. Acesta nu este neapărat un reproș, pentru că și femeile pot fi chinuite, în egală măsură, fix de aceeași întrebare. Fără ipocrizie, ne-am dori să găsim acel ”ceva” care să lumineze a bucurie și plăcere fața persoanei căreia îi este oferit respectivul cadou, dar în același timp să îndeplinească și condițiile noastre, ca și cumpărător: să fie frumos/bun/util și accesibil ca preț. Hai să fim sinceri: de fapt am prefera să fie de-a dreptul ieftin…

Cel puțin de Valentine’s Day, bărbații (ăia care or mai fi îndrăgostiți cât de cțt sau care își joacă bine rolul) oferă iubitelor lor cam aceleași lucruri: ursuleți/inimioare din pluș, flori sau ciocolată. Cred că alegerile țin nu numai de banii din portofel ci și de vârsta sau gradul de maturitate. Una peste alta, femeile sunt – în general – ușor de mulțumit. Pentru că ele ”apreciază gestul”. Hmmm… Este prudent să mă opresc aici, să nu dezvolt, să nu judec, să nu compar, să nu, să nu, să nu.

Iau pe rând cele trei variante de cadouri. Peste ridicolele inimioare din pluș aș prefera să trec fără să comentez. În privința florilor, ce să zic, chiar dacă și trandafirii s-au banalizat, tot sunt de preferat… garoafelor. Măi băieți, dar când vine vorba de ciocolată, lăsați-ne să vă ajutăm cu o sugestie. Ne place, măi, ciocolata! Ne place rău, cu indicele ei glicemic mare, cu tot. Ne place mai multă decât permisa și inofensiva pătrățică zilnică la care zic nutriționiștii să ne oprim. Ce-s numai 7 grame pentru atâta amar de papile gustative câte avem pe limbă? Măi băieți, dar dacă tot ați vrea să oferiți ciocolată, măcar să o faceți cu clasă, măi! Pe bune, măcar o dată pe an, măcar la momente din astea speciale… Da, măi, știu că voi credeți că cea mai bună e Heidi. Sau Toblerone:))))))) Da, dragilor, vă imaginați că o cutiuță de bomboane Ferrero Rocher înebunește o fată așa cum zăpăcesc obiectele strălucitoare, ciorile. Sau că o cutie de Merci spune tot. Măi băieți…

Vreți să impresionați fata cu o ciocolată de calitate? Oferiți-i una pe care să o țină minte că de la voi a mâncat-o pentru prima dată. O ciocolată memorabilă, măi băieți, făcută de maeștri ciocolatieri! LEONIDAS. Nu ai cum să dai greș cu pralinele de la ei, cu produsele de confiserie sau gourmet. Nu ai cum! Știi de ce ce? Pentru că ciocolata lor o mănâncă și membrii Casei Regale Belgiene.

Vezi că există un magazin în București, pe strada Doamnei nr. 27. Foarte aproape de Universitate. De fapt lângă Muzeul Municipiului București. Mergi acolo să vezi cu ochii tăi. Nu îți face griji că nu vei ști ce să alegi din toate minunățiile alea. Te va consilia cineva și îți va recomanda ciocolata potrivită pentru iubita ta. Sau pentru mama ta. Pentru femeile pe care le prețuiești. Vei pleca de acolo nu numai cu o ciocolată de calitate, ci cu un cadou impecabil ambalat. Pentru că cei de la Leonidas sunt specialiști în cadouri, iar ciocolata de calitate chiar este un cadou. Nu te zgârci, măi! Dacă o iubești cum spui că o iubești, atunci arată-i că e specială. Nu comună, ca ciocolata de la raft, din Mega Image…

Vezi că Leonidas are și magazin online (www.leonidas-online.ro) și aplicație, așa încât de oriunde poți comanda și trimite cele mai bune și sofisticate praline către cele mai importante femei din viața ta. Știi ceva?! Nu am niciun interes să te conving. Este doar o sugestie. Până la urmă îi cumperi ce ciocolată vrei tu. Voiam doar să știi că există și CIOCOLATĂ. Adevărată.

leo1leo2leo3leo4leo5leo6.jpgleo7