Specii: Maimuțăritele (III)

Dintre toate speciile cred că asta mă calcă cel mai tare pe bombeu. Pentru că îmi râcâie timpanele și nervii. Pentru că mă dezgustă și îngrețoșează. Maxim!

Maimuțăritele sunt acele creaturi, parțial umane, cărora cei mai blânzi și mai drăguți decât mine le spun pisicoase. Eu, care am acasă două pisici pe care le iubesc, nu accept ca ele să fie jignite atât de rău. Dacă stau să mă gândesc nici maimuțele nu merită asocierea cu subregnul despre care vreau să scriu azi. Motiv pentru care le cer iertare.

Așadar, maimuțăritele sunt numai de gen feminin. Până acum nu am întâlnit niciun exemplar de gen masculin, deci pentru maimuțăroi trebuie să mai așteptați. Maimuțăritele cred că au, în mod excepțional, mai multe corzi vocale. În afara celor normale mai au și unele foarte subțiri. Ajunse subțiri după intensa lor folosire. De acele corzi fac uz în diverse împrejurări, când sunt mânate de interese cât se poate de personale. Pentru impresie artistică. De exemplu, atunci când vor să obțină ceva și consideră că persoana căreia se adresează e suficient de sărăcuță cu duhul încât să poată fi prostită (poți citi înduplecată dacă ți se pare mai blând termenul), scot din gâtuț vocea AIA. Pițigăiată, tărăgănată, insinuantă și puțin miloagă. Concomitent cu vocea, din arsenalul maimuțăresc mai face parte ușoara înclinare a capului (pe dreapta, de obicei), zbaterea de gene și, eventual, datul peste cap al ochilor. Șansele de ipotetic succes sunt mai mari dacă se asigură și un botic țuguiat numai așa, puțin… Și o bărbie tremurândă (ușor tremurândă, nu ca la Parkinson). Dar astea sunt, deja, finețuri la care doar maimuțăritele cu experiență pot accede.

Dacă aceste manifestări sunt caracteristice mai degrabă maimuțăritelor junioare, la senioare lucrurile sunt puțin mai… serioase. Astea nu se maimuțăresc numai pentru a-și atinge cine știe ce scop, astea se maimuțăresc și pentru impresie artistică generală, nu doar țintită. Pentru ele este foarte importantă și percepția întregii jungle asupra a ceea ce reprezintă. O maimuțărită adultă se va maimuțări demonstrativ pentru a atrage atenția asupra ei, pentru a ieși în evidență, pentru a se poziționa în centrul arenei de circ sau pentru a crea o falsă impresie asupra unei personalități pe care de altfel în realitate nu o are. Prin maimuțăreala practicată fie în conversații de grup, fie telefonic (dar neapărat cu public spectator), maimuțărita va dori să demonstreze cât este de bună, de înțelegătoare, caldă, dulce și iubitoare. Exemplificare: “Aloooooo? Ce faci iubiiiitule? Ai ajuns acasă? Daaaa? În zece minute plec și eeeeeu. Vrei să cumpăr ceva de pe druuuuum? N-uuuu? Siguuuur? Te iubesc! Pupici! Pa-pa! Te iubesc” Sau: “Alo, Ginuța? La mulți aaaaaaani, scumpa mea! Sănătate, fericiiire, muuult noroc și toooot binele din lume îți doresc!” Îmi pare tare rău că textul nu este relevant, totul stă în tonul cu care lucrurile sunt spuse. Cum a fost azi dimineață aia din 385, de s-a întors tot autobuzul să se uite la ea. De falsă ce era.

Foto: http://www.pexels.com

Anunțuri

Specii: Împăunații (II)

În cele mai multe dintre cazuri, reprezentanții acestei specii sunt recognoscibili și fără să se exprime verbal. Numai dacă te uiți la ei le și vezi penele imaginare. Ăștia umblă cu ciocul sus, sus de tot, atitudine pentru care nu au nici motive, nici argumente și nici justificări. Pur și simplu sunt atât de îngâmfați și plini de respect pentru persoana lor încât nu își mai încap în piele. Pardon, pene. Dacă la mijloc ar fi doar acel exagerat respect de sine, ar mai fi cum ar mai fi. Dar împăunații au totodată un profund dispreț pentru ceilalți, care – potrivit opiniei și convingerilor nestrămutate -, în veci nu vor ajunge la valoarea și culoarea lor.

Împăunații nu se nasc neapărat așa. Pe ei îi poate aduce adesea în acest hal cineva din proximitate. Poate chiar din familie. De exemplu, copiii care sunt crescuți în cultul frumuseții și inteligenței lor fără pereche. Cărora li se repetă obsesiv că sunt cei mai frumoși și mai deștepți din lume. Să ne înțelegem: nu este vorba despre acele firești viziuni ale tuturor ciorilor pentru puii lor, cum zice o vorbă. Nu! E vorba despre cazurile care intră în zona patologicului deja, în care împăunarea este cultivată. Mai există și acele situații în care păunașului nu-i zice nimeni că e preafrumos ori preadeștept ci pur și simplu crede singur despre sine aceste lucruri. Autoimpus. Sau nu. Ah, și mai sunt și a căror împăunare vine numai din statutul social. Cei cărora odată ce au primit o funcție, oricât de mică, li se deschide penajul roată, pieptul le iese în afară iar ciocul li se ridică suuus de tot. Aceștia sunt împăunații veritabili care au impresia că tot restul păsăretulului este nedemn de conviețuirea cu ei și că trăiește, obscur, undeva la picioarele lor. Și, cu toată aroganța nejustificată pe care au îmbrăcat-o ca un al doilea rând de pene, împăunații sunt convinși că păsăretul are o singură datorie: aceea de a-i sluji. Știți de ce împăunații nu se uită în jos, la păsăret? De teama că își vor vedea noroiul de pe gheare…

Foto: http://www.pixabay.com

Specii: Paraleii (I)

Există un slogan care zice: “Suntem cu toții diferiți. Din fericire”. Dar nu chiar atât de diferiți să nu putem fi împărțiți în categorii. Și nu mă refer la criterii precum sexul, culoarea pielii, a ochilor sau părului, înălțime ori greutate, ci la caractere și atitudini.

Paraleii sunt acele persoane care într-un grup în care simt că dețin puterea și controlul se manifestă ca atare. În general sunt vorbăreți. Aproape că nu le tace gura mai deloc. Vorbesc neîntrebați, sunt obositori și excesiv interesați de discuțiile din preajma lor. Chiar și când acestea au loc cu discreție, între două persoane care au o relație apropiată (de familie, de serviciu etc).

De fiecare dată când cineva povestește despre o situație în care a fost nedreptățit, paraleul susține că dacă acele lucruri i s-ar fi întâmplat lui, în niciun caz nu le-ar fi tolerat. Și începe să îndruge ce-ar fi făcut și ce-ar fi dres. În schimb, atunci când se află cu adevărat într-o asemenea situație, paraleul lasă cu umilință coama jos și își bagă cu grijă coada între picioare. Și chiar dacă în interiorul său se răzvrătește, nu este capabil să ragă. Nici măcar să scâncească… Pentru că, în fond, nu este decât un mare fricos și frustrat. Cu prima ocazie (și ocazii îi place să creeze, nu e nevoie să le aștepte!) când va avea în preajmă un auditoriu care să nu fi fost martor la situația descrisă mai sus, paraleul va povesti cum și-a sfâșiat victima și cum a transformat-o din vânător, în vânat. Și cât sânge avea el la bot la sfârșitul unui fleac de luptă. Paraleul nu face decât să-și verbalizeze dorințele… El spune, de fapt, cum și-ar dori să fie, povestind un film de acțiune care se derulează în imaginația lui și în care joacă rolul principal, de erou pozitiv.

Violeta, ardeleanca

Am întâlnit și cunoscut foarte mulți oameni speciali de-a lungul anilor. Unora le-am ascultat poveștile, altora le-am zgârmat amintirile ca să le pot eu așterne pe hârtie și să le trimit în lume. Despre unii mai ajung la mine, uneori, vești. Despre alții aud, văd sau citesc noutăți. Despre unii nu mai știu nimic, iar alții mi-au devenit prieteni.

Violeta Karmen Roman este printre cei despre care nu mai știu nimic. Am cunoscut-o la Muzeul Țăranului Român, la un târg, în 2007. M-au vrăjit cerceii pe care îi făcea din ață. Finețea lor aproape ireală. Am invitat-o la o cafea și am ascultat povestea meșteșugului ei. După vreo jumătate de an, când a venit din nou în București, tot ca expozant la un târg, n-am lăsat-o să se cazeze la hotel, am luat-o la mine acasă, pentru a mă bucura de vorba ei ardelenească, de pofta ei de viață, de bancurile pe care le spunea cu atâta haz, de râsul ei sănătos. De atunci nu mai știu nimic de ea. Nimic în plus față de ce mi-a povestit atunci când ne-am cunoscut.

Violeta, regina bijuteriilor din aţă

Violeta este unică în România. Nu pentru că are şapte copii şi patru nepoţi. Este unică prin ceea ce scoate din mâinile ei: dantelărie în tehnică frivolite, adică fineţuri lucrate în aţă, cu suveica.

„Dantela în tehnică frivolite a ajuns la noi din zona Flandrei, prin saşii care au colonizat sud-estul Ardealului. La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, acest meşteşug era specific preorăşenesc, însăşi Regina Maria a României îndeletnicindu-se cu aşa ceva. Ca şi tehnică de execuţie face parte din categoria dantelelor de lux, a dantelelor de Bruges”, îmi explică Violeta în timp ce degetele ei, neobosite, „dansează” cu firul subţire de aţă. „Multă vreme a fost marginalizată în comparaţie cu dantela lucrată în ciocănele, pentru că este puţin mai aspră ca aceea. În afară de asta, dantela în tehnică frivolite se realizează mai mult prin jocuri de cercuri şi arcuri de cerc, pe când cea în ciocănele are o arie de exprimare mult mai bogată. În funcţie de desimea nodurilor se pot realiza lumini şi umbre, portrete, păsări, peisaje”.

Calitate 100% garantată

Născută în Valea Hârtibaciului, lângă Agnita (jud. Braşov), Violeta a pus mâna pe ac, pentru prima dată, la vârsta de 6 ani. Trei ani mai târziu, la 9 ani, a furat pur şi simplu tehnica frivolite de la o săsoaică. „Am rugat-o la început să-mi arate, dar a zis că nu-şi pierde timpul cu un copil. I-am cerut o papiotă şi, după două săptămâni, i-am arătat primele trei inele făcute de mine. Atunci săsoaica mi-a dăruit prima mea suveică, făcută din corn de vită. O păstrez şi acum. Apoi am lucrat ani de zile cu suveici din plastic, făcute de un unchi. Târziu, la un târg la care am participat, o profesoară care m-a văzut cum lucrez mi-a promis şi mi-a adus de la Gent suveici produse în Italia şi Mexic”, îşi aminteşte Violeta.

Lucrul de mână a fost şi a rămas marea ei dragoste. Chiar şi când lucra ca secretar-dactilograf la Regia Metale Rare din cadrul Uzinei de la Feldioara, printre picături, sub birou, mâinile ei răsuceau suveica. „Dacă venea directorul puteam ascunde suveica foarte uşor. Şi-apoi, chiar dacă o vedea, tot nu ştia ce este…”, povesteşte femeia zâmbind amintirilor. În 1997 a rămas fără serviciu, ieşind cu ordonanţă. Avea cei şapte copii de crescut şi era nevoită sa facă ceva. „Eram dispusă să fac orice însemna lucru manual, fie croitorie, fie tricotaje. Dar dacă am văzut că dantelele mele sunt apreciate, cu ele am mers înainte. Aveam comenzi de la italieni şi câte 600 de metri de dantelă. Numai la un metru ai nevoie de câte 4-5 ore… M-am ridicat, însă, prin calitatea firului şi a execuţiei. Eu pe fiecare lucrare pun o etichetă cu numele şi numărul de telefon, care este ca o garanţie. Dacă produsul nu se comportă aşa cum am promis eu (nu se strânge la spălat şi este uşor de întreţinut), restitui banii sau înlocuiesc marfa. Să ştiţi că decât să iasă din mâinile mele ceva fără valoare, mai bine refuz comanda”.

Pe Violeta a descoperit-o şi introdus-o în lumea târgurilor meşteşugăreşti, întâmplător, o profesoară. Prima „ieşire” a avut-o în 2004, la Târgul de Sfântul Ilie de la Muzeul Ţăranului Român. „A fost poate cea mai frumoasă zi din viaţa mea. A fost ca un vis. În prima zi am dat numai interviuri”.

Zece ore de trudă pe zi

O întreb pe Violeta cum face faţă gospodăriei, dar şi pasiunii sale care cere timp şi răbdare. „Sunt recunoscătoare soţului meu şi copiilor pentru înţelegerea pe care mi-o arată, mai ales când sunt plecată la expoziţii. Acasă este sărbătoare când gătesc, pentru că lucrez la dantele cam 10 ore pe zi. Greul îl duce una dintre fete, Delia, în vârstă de 18 ani. Acasă mai sunt doar trei dintre copii: doi băieţi sunt stabiliţi în Franţa, o fată este măritată, la casa ei, iar o alta este studentă şi stă la oraş, cu chirie. Se descurcă aproape singură. Doar ce mai sună la noi, să vadă dacă avem ceva: lapte, ouă, brânză, carne, cartofi”, spune Violeta cu toată dragostea de mamă adunată în glas. Şi cu aceeaşi dragoste adaugă: „E greu, dar e şi frumos să ai familie mare. Cu o singură bucurie poţi uita şi zece necazuri…”

Mă gândesc că dacă are trei fete va avea cine să-i ducă meşteşugul mai departe. „Dintre cele trei, două cunosc tehnica, dar numai una lucrează: Delia. Şi ea s-a îndrăgostit de târguri şi a fost la câteva cu mine; îmbrăcate amândouă în port popular, am lucrat împreună la măsuţă şi am fost mereu o pată de culoare”.

Cu toată sinceritatea, Violeta îmi mărturiseşte că din meşteşug nu se poate trăi: „Marea mea satisfacţie este că munca îmi este apreciată, nu neapărat valoric”. Iar cea mai mare insatisfacţie este aceea că dantelăria în tehnică frivolite nu este considerată brand românesc, ci săsesc, motiv pentru care accesul la târgurile internaţionale, în calitate de meşteşugar român, îi cam este interzis.

(Articol apărut în ziarul AZI, 8 martie 2007)

Cum iei doi bani pe texte în online

După ce că mă ustură ochii şi îmi dă târcoale o lepră de durere de cap, mai trebuie să îmi şi pice ochii pe o ordinărie de anunţ, ca să mă ia toţi nervii. Întâi trebuie să recunosc faptul că sunt o ignorantă. Pentru că nu am auzit în viaţa mea de Radio Stil România. Nici voi?! Alţi ignoranţi… Ei, uite că, în ciuda noastră, există. Şi nu de ieri, de azi ci “de vreo 15 ani în coa’ ”. Fix aşa scrie pe site-ul cu acelaşi nume. Şi mai scrie, ignoranţilor, că “Radio Stil devansează grav alte posturi radio din Romania”. Asta chiar mă îngrijorează: gravitatea…

Nu ştiu ce producţii difuzează postul ăsta pentru că nu sunt deloc curioasă, dar site-ul e fascinant. Atât cât am apucat şi rezistat să citesc. Nu mult. Mi-a atras atenţia, bineînţeles, un Breaking News care clipocea isteric. Care-o fi mămică marea ştire? Şi m-au luminat: “Şase plante care purifică aerul în locuinţă”. Pîîîîîîrţ! Alt Breaking News: “A murit fondatorul Eagles”. Da măi, bine, a murit ieri. Ca să fie Breaking News ar trebui să ştiţi numele celebrităţilor care au fost la priveghi azi noapte şi cine va prepara coliva… Acum să nu cumva să credeţi că cititorii -ăia câţiva pe care-i are – nu se bucură de atenţia şi respectul celor care întreţin acest site. Oooo, ba da, ba daaaa. Le-a şi mulţumit pentru fidelitate: “V-ă mulţumim că sunteţi alături de noi”.

Hai, gata cu fotosinteza! Astea sunt mizilicuri. Şi le-am servit după ce am citit anunţul. Pentru că voiam să aflu ce hram poartă radioul şi site-ul STIL-aţilor. Aşa că vă redau textul lui exact aşa cum este el scris, ca să vedeţi de ce m-au luat nervii ăia de care spuneam la început.

Vrei să câştigi nişte bani siguri adăugând articole (ştiri) pe site-ul nostru? Dacă ai timp 30 de minute (chiar şi mai puţin) pe zi, şi ţi-ar plăcea să faci parte din echipa editorială RADIO STIL ROMANIA, trimite-ne un email la office@radiostil.ro sau sună-ne la 0754.767.484.

Detalii plată:

50 articole publicate (pe lună) = 10 lei

100 articole publicate (pe lună) = 20 lei

250 articole publicate (pe lună) = 50 lei

500 articole publicate (pe lună) =100 lei

*sau plata per articol 0.2 bani

Detalii editoriale:

Pentru a intra în echipa noastră nu necesită o pregătire profesională, nu contează vârsta, sexul sau naţionalitatea, ori, orientarea editorială. Totul este să-ţi placă ceea ce faci, să fi serios, şi dedicat muncii tale. Nu se impune o anumită categorie de ştiri/articole de pe site, este alegerea ta de care vrei să te “ocupi” şi de câte. Cerinţele noastre: seriozitate, perseverenţă, fidel cauzei, la sfârşitul articolului specificăm SURSA (ex.Sursa:http://www.radiostil.ro)

Ei, cum v-a plăcut (urăsc de moarte expresia asta dar pur şi simplu acum am chef s-o folosesc)?! Poate oare cineva să viseze în viaţa sa la mai mult de atât? Ce şansă! Câte oportunităţi! Cum să ratezi ocazia de a scrie articole pentru 0.2 bani bucata?! Spune! Cum?! Mai ales că ai dreptul – dacă nu cumva obligaţia editorială – de a le scrie fără a urma reguli. Nici măcar gramaticale. Asta înseamnă nenică adevărată libertate a presei! Să nu ţi se ceară pregătire profesională, cum ar veni să nu ai mai mult de două clase ca nu cumva să-ţi pui angajatorii în inferioritate. Să poţi fi de orice sex (chiar şi unisex!) şi – mai ales!- să fii orientat editorial încotro vrei tu, indiferent că la nord, la sud, est ori vest, dreapta, stânga, sus sau jos. Ori după soare. Măi copile, ăsta pe care te bate gândul să câştigi un bănişor, ăsta care s-ar mândri să îşi vadă numele, ca semnatură la un articol, pe site, îţi imaginezi cum ar fi să ai lunar, bani de buzunar, 500 de lei? Din munculiţa ta. Ia şi bagă mămică 2.500 de articole pe lună. Poate doar aşa, cu ajutorul tău, vom reuşi să atragem investitori străini. Ca să nu mai creadă ei că s-au terminat fraierii în ţara asta!

PS. Sâc! Câştig mai bine ca tine!:))))))))))))))))

Foto:www.pixabay.com

Mon amour îţi jur, chiar n-am vrut să te carrFUR

Altă Laura, tiza mea, e o tipă la fel de ocupată ca mine. Şi ea duce o lipsă cronică de timp. Draga de ea, a vrut să-şi facă un bine mititel într-un ocean de îndatoriri gospodăreşti, aşa că a dat căratul de sacoşe pe o comandă la Carrefour Online. Comandat. Plătit. Primit. Desfăcut pachet. Uimit! Femeia ceruse Vanish alb – primit roz. Ceruse pătrunjel cutie 23 g – primit 7g. Ceruse un anumit dressing, sticlă 250 g – primit plic 50 g. Ceruse boia, 50 g – primit 20 g. Cerut drojdie şi ruladă afumată – lipsit.

Chiar dacă i-au răspuns în cinci minute după ce le-a scris un acatist pe Facebook, cerându-i numărul comenzii şi promiţând că a doua zi vor drege busuiocul, la scurt timp au încercat o altă manevră. Pe tiza mea a sunat-o un tip care i-a propus să îi scadă suma cu care a fost păgubită din comanda următoare. Propunere pentru care tiza mea i-a trimis într-o rapidă plimbare „pe la mama lui Putin”.

Dacă să presupun că mi-aş fi adunat toată rezerva de înţelegere şi toleranţă încercând să admit că a fost o regretabilă eroare, această propunere în mod cert mi-ar fi colorat câmpul vizual în cel mai intens roşu. Numai încrederea lor că le-aş putea rămâne client după pornografia comisă mi-ar fi declanşat un puseu de isterie! Dar tiza mea, femeie fină, tocmai ce mi-a zis că va mai comanda la ei, special ca să numere până la trei. Greşeli. Pentru că – fatalitate! – nici nu puteau să nimerească pe post de client nemulţumit o persoană mai nepotrivită şi nedorită. Mai mult nu pot să zic. Decât să vă recomand, de data asta cu fineţea personală, să beliţi bine ochii şi să verificaţi când primiţi marfă comandată online. Mai ales de la ăştia.

Foto: pixabay.com

Încă un Moş la activ(ia)!

Da măi, ştiu că mulţi m-ar mai înjura dacă m-ar avea în faţa lor: mi-e bineeeee!!! Zăpada asta îmi dă o stare de bineee şi mă face să fiu mai… activ(i)a decât în orice alt anotimp! Şi am ieşit să dau şi zăpada de la bloc! Apropo de stări de bine, pentru că atât de drag îmi este Moş Crăciun, nişte fete drăguţe s-au gândit să mi-l trimită şi în ianuarie. Şi cum Moşul nu vine cu mâna sau traista goală nici acum, după Sărbători, mi-a adus un cadou care să-mi fie de folos. Mi-a adus iaurturi care să mă ajute să fac curăţenie în sistemul digestiv cel greu încercat şi să reduc niţel dimensiunile burticii dobândite fără niciun efort notabil din decembrie încoace.

Să nu-ţi treacă prin cap că acest text ar fi cumva un advertorial. Nu m-a plătit nimeni să scriu lucrurile astea, scriu pentru că aşa vreau eu şi, mai ales, scriu din experienţă proprie. Şi scriu pentru că voiam neapărat să public poza cu Moşul. Şi îmi trebuia un motiv.

Sunt mare consumatoare de lactate, jur pe mii de ţurţuri că-i aşa. Pe al doilea loc, după brânzeturi, sunt iaurturile. Sigur că am preferinţele mele în ceea ce priveşte brandurile, dar nu le fac publice. Mărturisesc, cu sinceritatea promisă de când mi-am făcut blogul de faţă, că nu cumpăr Danone prea des. Dar cu aceeaşi sinceritate vă spun că atunci când tranzitul intestinal se leneveşte, prefer iaurtul medicamentelor. Mie îmi place Activia de băut. Ăla cu germeni de grâu. Şi pe cuv-nt că funcţionează.

Habar n-am dacă e pe bune, dacă producătorul a dat banii înapoi vreunui consumator care s-a dus să le spună că e nemulţumit. Eu una n-am niciun reproş de adus. A mers ca uns!

Vedeţi că până pe 29 februarie e din nou campania asta cu „Mulţumit sau îţi primeşti banii inapoi”. Dacă faceţi testul ăsta, cu mâncatul unui iaurt în fiecare zi, timp de 14 zile, nu sunteţi mulţumiţi, vă duceţi să vă cereţi banii înapoi şi nu-i primiţi, să mă anunţaţi. Nu o să mă jenez să scriu. Şi nu o să mă oprească nimeni să o fac, chiar dacă îmi propune să mă plătească. Să fie clar!

Să citeşti, să te cruceşti. Despre Therme Bucureşti

Nu ştiu să înot ca să mă atragă piscina, nu suport căldura ca să mă încânte sauna şi mă gâdil prea tare ca să las pe cineva să îmi facă masaj. Deci centrele SPA mă lasă indiferentă. Asta nu înseamnă că refuz invitaţiile de a le vizita. Asta nu mă reţine în a le compara. Am fost şi la Premier Palace, am fost şi la Eden SPA, şi cine ştie pe unde mi-au mai umblat picioarele şi nu îmi amintesc acum. Pe astea două le-am reţinut pentru că le-am călcat de curând.

Nenică, da, am fost ieri la Therme. Thermele române. Alea de pe la Balotesti, deschise azi oficial. Dar le zice totuşi Therme Bucureşti. Ei bine… m-au dat pe spate. DA,DA,DAAAA!!!! Arată într-un mare fel. Dacă eu am fost impresionată, eu, care nu am nicio treabă cu astfel de locuri, cum or fi amatorii de bălăceală în piscină, chicoteală pe tobogane, asudat la pietre-ncinse şi masat cu uleiuri parfumate şi pietre… decolorate (n-am găsit altă rimă). Şi ca să înţelegeţi că treaba-i grandioasă şi luxoasă pe bune, aflaţi că şi cei care frecventează locuri d’astea ale pierzaniei (pierzaniei grijilor, stresului şi oboselii) au cam rămas cu mandibula la oarece distanţă de maxilar…

Informaţii cum s-ar zice tehnice despre drăcovenie nu prea ştiu, că n-am prea fost atentă când ne-au povestit gazdele. Am auzit numai că îşi pot face de cap acolo, simultan, 4000 de persoane. M-am frichinit pe-acolo şi am căscat ochii să văd ce n-am mai văzut, cât au vorbit ei. Am comunicat de presă, că oamenii s-au pregătit. Dar nu o să vă dau copy/paste de-acolo. Vă povestesc eu, aşa cum pot.

Frăţicule, după ce treci de Recepţii (că-s mai multe) şi primeşti o şmecherie de ceas care funcţionează ca o cartelă de acces la mai multe chestii, dai de nişte porţi maaari de intrare de zici că eşti la Otopeni Plecări, nu la Baloteşti Sosiri. Treci de ele dacă ai ceasul, altfel rămâi să lustruieşti turnicheţii cu priviri languroaso-pofticioase. Dai de vestiare. Altă şmecherie şi aici. Pe ceasul ăla ai un cod de client, cod care se regăseşte şi pe vestiarul tău. Cu ceasul deschizi şi închizi. După aia treci obligatoriu pe la duş. Ne-au povestit Stăpânii bazinelor că cică ar fi şi cineva care verifică dacă ai dat cu apă pe tine sau încerci să-i tragi în piept. Nu a întrebat niciun ziarist cum se face controlul, dacă olfactiv, vizual sau tactil… Dacă nu iei testul bărzoiul, cică elegant eşti poftit să încerci, totuşi… Ei, şi dacă ai fost cuminţel şi ai făcut duşuleţ, eşti cu un pas mai aproape de Paradis. Bazin cu apă termală călduţă care să-i placă la…piele, palmieri adevăraţi, risipă de orhidee naturale (în tot complexul există cam 800.000 de plante), şezlonguri, canapele şi alte daravele ca să te tolăneşti şi odihneşti, piscinuţă şi afară, tot cu apă călduţă, dar dacă e ger eu tot cred că e posibil, totuşi, să îngheţi la… piele. Şi după aia saune meseriaşe, încăpătoare, nu mai puţin de 6, în care pot intra, în grup, în fiecare, câte 50 de persoane – Doamne, Doamne! Şi încăperi pentru masaj – dacă ai curaj (eu nu!), şi tobogane pentru prunci în care ai voie şi tu, om mare, să te urci… Parcare, restaurant şi acoperiş transparent, batant (ei au zis retractabil, dar nu imi rimează), cu o greutate de 230 de tone. Să nu vă fie frică de nimic, clădirea e proiectată să reziste şi unui cutremur de 9 grade pe Richter. Iar în caz de incendiu zic eu că apă e destulă…

Măi, credeţi-mă, dincolo de glume, proaste sau bune, e frumos tare de tot. Nu glumesc, nu exagerez. Dar nu mai scriu pentru că am obosit, e târziu, mi-e somn şi vreau să dorm. Că la 6 am Therme(n) să mă trezesc.

PS. În caz că vă interesează sau contează, să ştiţi că preţurile oscilează. În funcţie de ce doriţi. Fiţi liniştiţi, nu au preţuri de nesimţiţi.

Nu-i aşa că arăt bine?!

Pe cuvânt de onoare, îmi place Ovidiu Buta. Că dacă nu mi-ar fi plăcut nu m-aş fi uitat la emisiunea lui, şi dacă nu m-aş fi uitat la emisiunea lui nu aş fi avut motivul ăsta să scriu.

Măi, are băiatul ăsta o emisiune la o oarecare televiziune. Se cheamă „Crede în tine”. Şi în fiecare săptămână ni se prezintă câte o femeie care, nemulţumită de felul în care arată, se dă pe mâna băiatului ăstuia şi a echipei cu care colaborează (hairsyling şi make-up) şi o face de nici ea nu se mai recunoaşte. Adică mişto de tot. La ediţia de săptămâna asta personajul principal a fost o femeie de 42 de ani, plinuţă. Plinuţă bine. Şi mi-o ia, şi mi-o suceşte, şi mi-o analizează şi interoghează şi o face să spună ce nu-i place la ea. Femeia, realistă şi obiectivă, zice mai întâi că burta. Colacii ăia de grăsime ca roţile de tractor. După aia dă de înţeles că e conştientă că nici coapsele şi nici fundul nu-s de trecut uşor cu vederea. Băi, mie mi-a plăcut de ea până în punctul ăsta pentru că era femeia cinstită cu ea. Ăla necinstit a fost Buta. Zice el: tu mi-ai atras atenţia asupra burţii, că eu nici nu o observasem. Şi o face pe femeie să creadă că nu are probleme în privinţa aspectului fizic. Că nici burta şi nici fundul nu sunt de fapt mari. Adică atât de bine o face că ajunge să spună ea, în testimonial, că acum a realizat că problema ei nu este atât de reală, şi că nici fundul nu-i este atât de mare. Şi că abia acum a înţeles că nu mai trebuie să se teamă de fantomele din capul ei şi că totul a fost o falsă percepţie pe care a avut-o până să vină la emisiune.

Băi, e naşpa faza asta! Cum adică?! Îl ajuţi pe om să aibă încredere în el minţindu-l? Deformându-i realitatea?! Da nene, şi eu sunt grasă, ştiu. Şi poate să vină tot Regimentul de gardă „Mihai Viteazul”, să se jure pe strămoşi şi să-mi spună că sunt slabă-străvezie, că eu ştiu bine cum stă treaba de fapt. Sunt doar grasă, nu cretină!

Măi femeie, măi doamna care te-ai dus la emisiune să asculţi basmul cu Ileana-Cosânzeana-Urbana, te-a făcut băiatul din vorbe. Eşti grăsuţă, bre! Eşti grăsuţă bine. Ai ditai burta, coapsele şi profundoru’. Ăsta-i adevărul. Şi tu de fapt îl ştiai la început… Nu ţi-a făcut niciun serviciu pe termen lung dacă te-a îmbrăcat în haine care îţi maschează foarte bine defectele, dacă te-a vopsit, tuns, coafat şi fardat! Tu oricum nu vei şti să-ţi cumperi haine din alea „deştepte”, părul va creşte, vopseaua se va decolora, fardurile de pe faţă se vor spăla. Şi o să rămâi tu, aia grăsuţă care te ştiai, şi poate o să te ia plânsul în oglindă că nu mai e Buta pe aproape ca să facă scamatorii, şi de atâta supărare o să cauţi prin frigider ceva de ronţăit pe fond nervos sau o ciocolată din aia care răscoală endorfinele. Ideea este să încercăm să schimbăm la noi ceea ce ne stă în putinţă. Iar dacă nu ne stă în putinţă să schimbăm, atunci să acceptăm. Să ne acceptăm. Minciuna nu îţi este de niciun folos, femeie, chiar dacă sună a compliment şi îţi place să-l auzi! Şi mai există o capcană: ţi se spune că eşti OK, că nu e nimic în neregulă cu fizicul tău, ba chiar arăţi foarte bine pentru vârsta pe care o ai. Şi tu crezi. Băi, tu chiar crezi!!! Şi capeţi încredere în tine, nu?! Şi cu toată încrederea aia începi să porţi colanţi. Şi fuste scurte. Şi bluze mulate. Şi tocuri cât te (mai) ţin picioarele de înalte. Pentru că ţi-a zis cineva că nici nu ţi se observă burta, că fundul este încă sus, la locul lui, că nu e cât lada frigorifică, iar coapsele sunt aborabilele rotunjimi ale feminităţii. Şi uite-aşa poţi deveni ridicolă, femeie! Iar fluierăturile din spatele tău să nu fie admirative. Înţelegi?!

PS. Alea slabe-moarte să nu îşi râdă în barbă. Mecanismul e valabil şi la ele.

Foto: http://www.pixabay.com

“Limba noastră-i o comoară.” Mai este?!

Aud că Ministerul Educației lucrează intens la modificarea programei școlare. Din spusele prietenilor mei care lucrează în învățâmânt, era necesar. Din spusele prietenilor mei care au copii școlari, era vital. Numai că lucrul de care mă tem cel mai tare când e vorba despre schimbări este ca ele să nu înrăutățească lucrurile în loc să le îmbunătățească. Pentru că, în general, cam așa a fost pe la noi. Nu știu prin ce mecansim, cert este că s-a involuat cu succes.
Citesc prin presă că victimă sigură este limba latină, care va dispărea din programă. Nu e un lucru neapărat rău. Îmi amintesc că m-a chinuit îngrozitor în clasa a opta această limbă moartă din care nu am reținut decât “Mens sana in corpore sano”, “De gustibus non disputando” și “Festina lente”. Și nici nu îmi amintesc să mă fi aflat, ulterior, în situațiii în care să am nevoie de ea ori să îmi fie de vreun folos.
Ceea ce mi se pare mai mult decât grav acum este că vor fi reduse orele de limba română, la clasa a cincea, parcă. Măi oameni buni, sunteți întregi la cap?! Adică nu îi vedeți pe copilașii ăștia că nu reușesc să obțină note de trecere la examene de capacitate și bacalaureat, la limba română? Dacă pot să am înțelegere că unuia nu-i intră matematica, fizica, biologia sau chimia în cap, în privința limbii române îmi este peste putință să pricep. Este limba în care te naști, pe care o ai în sânge și în gene și tot nu poți să o vorbești sau scrii corect. Da, asta se întâmplă. Și tu, ministerule, te-ai gândit să reduci numărul orelor săptămânale de studiu a limbii române. Halal să-ți fie! (halal ăsta e din turcă, nu?!) Nu avem nevoie de limba română, așa-i? La mine acasă, la mine în țară, pe teritoriul României, limba engleză scris și vorbit cel puțin la nivel mediu e condiție la angajare! Engleza, nu româna! Consideri, ministerule, că nu e musai să știe copiii ( cu trei de i, da?!) ăștia și în somn când și unde se pune cratima ori virgula, că se scrie împietrit și nu înpietrit, îmbucurător și nu înbucurător. OK, ministerule, am înțeles. Dar poate k te răzgândești și î-mi faci o supriză. Dum spiro, spero!
Foto: http://www.pixabay.com