Doamna tinereţii fără bătrâneţe

georgescu1

Răscolind prin folderele din calculator am găsit un articol la care am muncit în urmă cu ani buni, dar care nu a apucat să fie publicat în revista Femeia. Repet, sunt cel puțin 8, dacă nu cumva chiar 10 ani de atunci. Nu mai știu nimic despre această doamnă, dar știu că povestea ei de viață m-a impresionat. Și dumneaei, ca persoană. Este discipola Anei Aslan, nume care nu mai are nevoie de nicio precizare în plus. Am decis să îl public aici, pe blogul meu, în exact forma în care a fost scris, însoțit de fotografiile făcute atunci, în casa domniei-sale. Luați-l ca pe o poveste. Dar una adevărată.

Nu degeaba şi nici întâmplător este medic; şi numai dacă îţi vorbeşte este ca şi cum te-ar trata. Pentru că vocea conf. dr. Maria Georgescu, medic geriatru şi discipol al Anei Aslan este ca un medicament, ca un balsam pentru suflet. Fragilă, delicată şi foarte elegantă în tot: ţinută, gesturi, cuvinte. Emană pur şi simplu dragoste pentru oameni. Şi parcă nu reuşesc să spun totul despre această doamnă pe care, privind-o, îmi pare că are ceva din Catherine Deneuve.

Părinţii i-au povestit că, micuţă fiind, când abia începuse să vorbească, dacă era întrebată ce vrea să se facă atunci când va fi mare răspundea fără ezitare: „Doctoriţă“! „Modelul în casă a fost doctorul Dan Alexandrescu, un mare ginecolog“, povesteşte interlocutoarea mea. „Părinţii mei au fost cei care şi-au dorit foarte mult să devin medic şi se pare că meseria mi s-a potrivit. Prin clasa a XI a eram o tânără foarte pudică şi mă gândeam cu groază că va trebui, ca şi medic, să consult bărbaţi dezbrăcaţi. Chiar ajunsesem pe punctul de a mă… reorienta în privinţa carierei. Intenţiile mele au provocat tensiune în familie, la acel moment. Dar s-a întâmplat ceva care a aşezat lucrurile. Fratele meu, care este cu şapte ani mai mic decât mine şi care dorea să devină preot, mi-a zis într-o zi: «Surioara mea, de ce nu mai vrei să te faci doctoriţă? Hai, te rog eu frumos să te faci! Că ce nu rezolvi tu vine la mine… Şi ce rezolvi tu, când e vorba de copii care se nasc, tot la mine vin. Şi aşa o să am şi eu de lucru.» A fost o glumă de care toţi ne-am amuzat, dar m-a trezit la realitate. Pe toţi ne-au marcat vorbele lui. Amuzant este că fratele meu nu a ajuns preot ci… tot medic.

Marea Întâlnire

Profeţia“ s-a împlinit. Maria a intrat la facultatea de medicină iar în 1973 a absolvit-o. A fost apoi repartizată obligatoriu – cum era pe acea vreme – la ţară, în comuna 30 Decembrie. „Eram decisă să fac specializarea în ORL, modelul meu fiind profesorul Ciucă. Doar că, între timp, «a apărut» doamna profesoară Aslan. Dânsa era undeva sus de tot, dar nicăieri nu i se pomenea numele pentru că specialitatea geriatrie oficial nu exista. Exista institutul de cercetare înfiinţat de dumneaei, cu deschidere mare (datorită Gerovitalului) spre lumea bogată, dornică să îmbătrânească frumos. De altfel aşa a şi murit, cu regretul de a nu fi recunoscută de români.“

Tânăra şi sensibila doctoriţă a ajuns în faţa Anei Aslan într-o superbă zi de toamnă, colorată în nuanţele ei ruginii. „Eram foarte emoţionată că urma să mă cunoască. Am intrat şi am găsit o femeie micuţă, cu ochi pătrunzători şi foarte vii; când s-a uitat la mine i-am simţit privirea trecând prin mine ca razele X. Avea un extraordinar magnetism. Şi când am dat mâna cu dânsa am simţit un schimb de curenţi şi am ştiut în clipa aceea că mă place. Eu îi fusesem recomandată de o cunoştinţă la care dumneaei ţinea foarte mult, dar, chiar şi aşa, m-a avertizat că dacă nu voi face faţă exigenţelor va trebui să plec.“

Viaţa ca un basm

Locul de muncă al Mariei Georgescu ar fi trebuit să fie clinica de la Otopeni. „M-a trimis, însă, la Flora (actualul Crowne Plaza), cea mai mare clinică de protocol, pentru străini. Şi acolo am lucrat din 1980 şi până la Revoluţie. Aceea a fost o perioadă de vis, în care poezia şi basmul chiar au făcut parte din viaţa mea, a noastră, a tuturor celor de acolo. Închipuiţi-vă că, în plin regim comunist, noi eram într-o oază de activitate profesională de cel mai înalt nivel. Eram privilegiaţii sorţii: vorbeam în limbi străine, tratam oameni deosebiţi, de la medici la profesori, bogătaşi, premieri de state, prinţi şi prinţese. Nu-mi vin acum în minte toţi, dar pot să-i numesc pe Cella Serghi, Geo Bogza, Regele Kaled, Prinţul sultan, Principesa de Burghese, premierul Thailandei, Contele Olivetti, soţia premierului Canadei şi încă mulţi alţii. Noi eram «halatele albe» iar ei deveneau oameni obişnuiţi, ei înşişi, fără titluri, supuşi medicinii, ştiinţei. A fost o şcoală extraordinară.“

În acea perioadă dr. Georgescu a avut parte de o întâlnire care a contat enorm pentru viitorul ei. „Eram într-o gardă când au venit să se interneze doi pacienţi în vârstă – peste 80 de ani –, cu paşapoarte de Siria, susţinând că sunt medici de profesie. Doi oameni cu totul deosebiţi, plini de bunătate, de o fineţe rară. Intuiţia mi-a spus că sunt cu mult mai mult decât ce au declarat că sunt. I-am consultat şi tratat. Când profesoara s-a întors în ţară – căci călătorea foarte mult – le-am propus să-i prezint dumneaei. M-am dus în biroul Anei Aslan cu cei doi pacienţi şi cu rapoartele lor medicale. S-au cunoscut, iar după aceea profesoara s-a uitat peste rapoarte. După care le-a rupt, în faţa noastră. Am îngheţat în clipa aceea. Nu ştiu de unde am avut curajul dar am întrebat-o de ce a făcut acest gest. Voiam să ştiu dacă e vorba de greşeli medicale sau de traducere, pentru că rapoartele erau în limba franceză, iar profesoara o vorbea impecabil. Nu mi-a răspuns. I-a consultat pe ambii pacienţi în amănunt, cu exigenţă, şi apoi mi-a răspuns: «Pentru greşeli de traducere.» Mi-a înflorit sufletul. Şi eram cea mai tânără doctoriţă din clinică…

După ce i-a consultat profesoara, cei doi pacienţi mi-au împărtăşit extraordinara impresie pe care au avut-o în urma întâlnirii cu aceasta. La plecare mi-au oferit un cadou, dar îmi era îngrozitor de frică să primesc ceva. I-am simţit că încearcă să-mi spună ceva, şi le-am răspuns înainte să formuleze întrebarea: «Cu doamna profesor???» Ei bine, da, mă invitau în Siria împreună cu Ana Aslan! Povestea aceasta m-a marcat. Şi nu că am ieşit prima dată din ţară ci cu cine am plecat!“

În clinică au venit mai apoi alţi doi pacienţi: fostul ministru al Telecomunicaţiilor din Arabia Saudită şi ambasadorul lor la Geneva. Aveau scrisori de recomandare de la consilierul personal al regelui şi de la consilierul financiar al acestuia. Aşa mi s-a confirmat bănuiala că acei doi bătrânei nu erau doar nişte medici…

Când Universul conspiră

Poveştile cu regi din viaţa Mariei Georgescu abia începeau. „A sosit telegrama din partea regelui Arabiei Saudite, prin care eu şi profesoara eram invitate să-l consultăm, în ţara lui. Atunci am cunoscut multe oficialităţi române, pentru că veneau să vadă cine este acea Maria Georgescu. Plecarea mea cu profesoara a schimbat relaţia dintre noi. Dânsa avea 85 de ani atunci şi avea nevoie, omeneşte, de îngrijire în călătorie. Voiajul acela, din 1981, ne-a unit.

În Arabia Saudită, pentru acea consultaţie, mi s-a oferit o sumă imensă: 10.000 de dolari. Mi-a fost teamă să-i iau, aşa că am refuzat. Dar mi s-a spus: „Ţine minte, banii aceştia sunt ai tăi!“ Apoi l-am consultat pe Prinţul sultan. Iar mi-au oferit bani şi din nou am refuzat. Am mai fost şi la familia regală din Emirate, unde povestea s-a repetat. Din când în când eram sunată şi întrebată dacă nu m-am răzgândit în privinţa banilor.“

Dar Dumnezeu aşezase lucrurile spre binele Mariei Georgescu. „Eram medic la Flora într-o perioadă cumplită a medicinii, când timp de nouă ani medicii nu au putut face specializări. Toţi erau medici de medicină generală, fără perspective. Eu, dornică să învăţ. Am încercat prin toţi pacienţii sus-puşi să obţin acordul de a pleca la specializare în afara ţării. Omul care m-a ajutat enorm, care practic a mutat munţii din loc pentru mine, a fost un ziarist. El i-a determinat pe preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la acea vreme, pe secretarul de stat american, ambasadori şi senatori să-i scrie lui Ceauşescu. Argumentele existau: prezentam garanţii morale, eram căsătorită, lăsam în ţară un copil (fetiţa mea, Anamaria), statul român nu plătea nimic pentru mine. Ziaristul acela se ocupase de absolut totul: mă înscrisese la o facultate în Statele Unite şi transferase banii saudiţilor pentru plata şcolarizării mele. Aşa mi-am făcut specializarea în geriatrie.“

Geriatria rămâne în familie

Este foarte dificil s-o faci pe Maria Georgescu să vorbească strict despre viaţa ei personală. Pentru că totul stă sub semnul profesiei şi a Marii Întâlniri cu Ana Aslan. Şi totuşi există un subiect care o copleşeşte, o dragoste pentru care nu există unitate de măsură: fiica ei, Anamaria. „Pentru că eram deja umblată prin lume, am ajuns în Chile să deschid şi coordonez acolo o clinică de geriatrie de succes. Tot acolo am trăit un alt moment emoţionant: întâlnirea cu Augusto Pinochet, o mare-mare personalitate, un om care şi-a iubit cu adevărat ţara. În Chile am luat-o şi pe fiica mea, care tocmai terminase liceul. A făcut şi ea acolo şase luni la facultatea de medicină, dar nu s-a adaptat. În sistemul lor democrat tânăr erau prea multe greve, inclusiv ale studenţilor. «Mamă, eu mă duc acasă», mi-a spus fata. Am cumpănit şi am decis că nici pentru succes şi nici pentru bani – care curgeau – nu merită să rămân. Şi m-am întors în ţară. Termenii contractuali erau foarte severi şi aproape imposibil de «păcălit». Şi totuşi imposibilul a devenit posibil. Acolo l-am cunoscut pe un nepot al lui Cuza, un avocat de excepţie. El şi Pinochet au găsit au găsit soluţia prin care contractul a putut fi reziliat. Fără ajutorul lor ar mai fi trebuit să stau în Chile încă destulă vreme. Anamaria a continuat facultatea de medicină în ţară, iar acum este şi ea medic geriatru. Şi mai este mama lui Patrik, bucuria şi lumina întregii familii.”

georgescu4

Din recunoştinţă

Am revenit în ţară, însă cel care era director al Institutului „Ana Aslan“ (profesoara murise în 1988), nu a fost deloc încântat de întoarcerea mea, aşa că m-am angajat, prin concurs, la Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti. Directorul acestei direcţii m-a anunţat mai apoi că apăruse un post de director medical la Institutul de geriatrie „Ana Aslan“. Atunci am crezut că vrea să mă ajute. Abia acum am aflat că nu voia decât să scape de mine… Ca director am avut senzaţia că institutul este un puzzle. Am reuşit însă să refac reţeaua, şcoala, specialitatea şi cercetarea. Cred că toate acestea am putut să le fac din marea admiraţie şi recunoştinţă pe care i le port profesoarei Aslan. Şi mai cred că am fost mai conştientă decât alţi colegi că geriatria s-a născut în România, a fost cunoscută în lume prin Aslan, dar că după Revoluţie nu mai avea suport. Dar am reuşit! Marea mea şansă a fost presa, care m-a iubit. Fără ea n-aş fi reuşit să refac acel puzzle.

Maria despre ea însăşi

Eu cred că, în cazul meu, a fost o armonie între minte şi aparenţă. Cred că e important totul: ce spui, cum te îmbraci, cum arăţi. Nu ştiu de unde, dar la un moment dat am avut toate aceste atuuri. Şi am mai avut o minte foarte logică, aproape tehnică. Un alt lucru pe care îl realizez azi este capacitatea pe care am avut-o de a privi în viitor. Nu m-am oprit în amănunte ci am privit ţintă înainte, departe.

Zodia: Rac

Metalul preferat: argint, aur, platină

Culoarea: alb

Parfumul: Kenzo Jungle, Dune

Floarea: orhideea

Ţara în care şi-ar dori să trăiască: România, Germania

Personalitatea admirată: indiscutabil Ana Aslan

Anunțuri

Iubește, roagă-te, mănâncă

tort-sectiune

Habar nu am cum ne-am împrietenit pe Facebook. Cel mai probabil era în lista unei colege. Îi urmăream postările și, desigur, o fac în continuare. I le urmăream așa cum urmăresc show-ul Cake Boss pe TLC, în care un extraterestru de maestru cofetar de origine italiană care trăiește în State, Buddy Valastro, face niște torturi de rămâi crucit. Așa torturi vedeam în postările Oanei Rizea, cea despre care scriu acum.

Avocat, jurnalist,cofetar

Am o admirație copleșitoare pentru persoanele care își urmează visul și pasiunea. Care, deși încearcă să meargă pe un drum confortabil pentru care se pregătesc niște ani buni, renunță la el pentru a alege drumul spinos al începuturilor și provocările parcursului, numai pentru că drumul e pavat cu pasiune. Oana și-a dorit să studieze Medicina, dar i-a fost prea frică de examenul la Fizică, la admitere. A doua opțiune a fost Dreptul. Pe care l-a și absolvit. Dar nu Codurile de Procedură civilă sau penală erau cele care îi aprindeau imaginația. A lucrat ca jurnalist, a redactat articole pe teme medicale, a răspuns cititorilor pe teme juridice. A probat rețete la revista Practic în bucătărie. Aici, în sfârșit, se întâlnea cu pasiunea.

oana.png

oana-astro

Au mâncat, n-au comentat

Oana s-a îndrăgostit la 10 ani. De prăjituri. De prepararea lor. Iar părinții ei au fost atât de… dulci încât i-au permis întotdeauna să-și manifeste aptitudinile, chiar dacă asta putea însemna dezastru în bucătărie și câteodată rateuri la produsul finit. Îi ținea isonul o prietenă, așa că amândouă preparau, amândouă curățau ”laboratorul”. Din două în două zile își aștepta părinții acasă, de la serviciu, cu ”ceva bun”. Prima dată a fost un orez cu lapte. Altă dată a fost o plăcintă atât de tare încât a trebuit să fie cumva desfăcută și mâncată umplutura cu lingurița. Știi cum își încurajează un părinte copilul, fără să i-o spună în cuvinte? Mâncând tot ce prepara acesta, fără să critice, fără să ironizeze. Așa au procedat părinții Oanei. Și azi au toate motivele din lume să fie mândri de asta. Și de fata lor. Care și-a găsit drumul, acel drum care o face fericită în fiecare zi, în fiecare oră. Drumul ei de azi care nu este o cameră de gardă, nu este o sală de judecată și nici o redacție. Este un micuț dar magic laborator de cofetărie: etorturi.

Mângâierea ciocolatei

Mi-am făcut curaj și m-am autoinvitat în laboratorul ei, mărturisindu-i sincer că vreau să scriu pe blog. A ales o zi tihnită, 13 februarie, când fetele de la laborator erau libere. Oana în schimb nu avea stare, oricum venea să facă o comandă specială pentru Valentine‘s day: cincizeci și ceva de bombe de ciocolată.

M-am așezat pe un scaun, lângă blatul pe care lucra, să-i urmăresc mâinile. Mâinile ei sunt calme, la fel de calme cum este și ea. Și grijulii. Mă uitam cum rupe aluatul, de parcă s-ar teme că îl doare. Cum cântărește fiecare bucată, pentru că fiecare bucată trebuie să aibă fix 55 de grame. Niciun gram mai mult, niciun gram mai puțin.Cum rotește în palme cu tandrețe, până se formează o sferă perfectă. Cum înfige în fiecare sferă câte un bețișor cu atenția unui maestru sticlar, iar apoi o îmbăiază în voluptoasa ciocolată belgiană topită, de parcă și-ar îmbăia propriul copil. Presară delicat, pe fiecare, bomboane mici-mici din ciocolată de cea mai bună calitate. Fără să se zgârcească. Scurtează apoi bețișoarele cu o ghilotină și le lasă să străpungă inimi roșii din pastă de zahăr. Și cred că fiecare inimă este declarația ei de dragoste pentru prepararea artizanală a dulciurilor. În bombele astea de ciocolată făcute după o rețetă inventată de ea, a pus și amintirile copilăriei, a bilelor din compoziție de salam de biscuiți pe care le făcea mătușa ei, adusă în laborator de povești.

bombe-in-lucru

bombe-la-cantarire

bombe-la-glazurare

inimioare-in-lucru

tot-bombe-in-lucru

bombe

Cantina din vise și gogoșile din tuci

Sunt vorbăreață de felul meu, dar în prezența ei -nu știu de ce- mi-au adormit cuvintele. Aveam impresia că dacă vorbesc tulbur liniștea templului de zahăr, ciocolată și arome. Și draga de ea aștepta de la mine întrebări… Iar eu parcă aveam gura lipită. Cu macarons.

Deși prepară minunății, Oanei cel mai mult îi place să facă gogoși, în tuci, atunci când merge la țară. Și asta se întâmplă rar, pentru că nu e timp. Îi place să privească oameni care gătesc. Se relaxează citind cărți de bucate. Nu le mai știe numărul, câte are în biblioteca tixită. Bucuria ei supremă este să-i vadă pe oameni mâncând cu plăcere, iar când visează, visează că are o cantină mare de tot, în care să hrănească pe toată lumea. Mai puțin cu chec, pentru că asta nu-i place să facă. Are acest drept. Exact așa cum are dreptul ca în puținele și rarele ei momente libere să dea pensula din silicon pe cea din păr de veveriță, blatul mesei pe șevalet si crema de ciocolată pe tempera sau vopsea acrilică. Pentru că Oana Rizea nu doar modelează sau ornează, ci și pictează.

tablou

Natural.Proaspăt.Premium

Îi urmăresc în continuare mâinile și o ascult vorbind cu drag despre primul tort decorat artistic. Iulie 2012. Un tort cu iaz și peștișori… Apoi, în 2014, deschiderea magazinului online www.etorturi.ro. Nu a avut nevoie de publicitate, pentru că și-a făcut-o singură. Calitatea este cea mai bună publicitate. Zece torturi gratuite, pentru aniversările a zece clienți. Și așa se duce vestea, din om în om, din gura în gura care a gustat din torturile ei. Pentru că tot ce se prepară în micuțul atelier, are la bază exclusiv ingrediente naturale, proaspete, premium. Se lucrează cu ouă, nu cu praf de ouă, cu ciocolată belgiană, mascarpone, fructe proaspete, lichior de cafea și blat de casă. Și numai cu drojdie proaspătă. Fără aditivi alimentari. Fără conservanți sau premixuri. Fără margarină și fără înlocuitori de nucă. Apropo, știți cu ce se înlocuiește, în torturi, nuca? Sau alunele ori migdalele? Cu boabe de fasole prăjite și sfărâmate. Ei, dar astea sunt finețuri pe care le simt doar profesioniștii… Pentru torturile ei, Oana acordă și certificat de conformitate. Și asta spune tot. Pentru că nu își bate joc de clienți. Și pentru că este vorba despre reputația și conștiința ei. Și pentru că, oricum, nu știe cum altfel se fac lucrurile decât corect și cinstit. Cum a fost atunci când, lucrând la mousse-ul de ciocolată pentru o comandă de tort, acesta i s-a tăiat. Putea să-l folosească așa cum era, căci consumase ingrediente pe care dăduse bani? Putea. Sunt sigură că orice cofetar știe trucuri care să acopere nereușite… Oana s-a apucat, la zece seara, de alt mousse. Dimineața trebuia livrată comanda. Femeia asta este atipică – nu-i așa?! – într-o lume a afacerilor pentru care profitul este legea. Așa zic și eu.

echipa

Dacă intri pe site-ul www.etorturi.ro vei descoperi câte minunății se fac în acest laborator, în numai șase oameni. De la torturi aniversare la torturi pentru nuntă sau botez, torturi pentru copii, cu figurine, cu poze sau cu flori naturale, torturi de lux și torturi speciale, fără marțipan. De la miniprăjituri la brioșe, cupcake și macarons, de la fursecuri la pateuri și saleuri. Și să nu uit de spectaculoasele candy bar. Însă specialitatea laboratorului sunt torturile pentru copii. Dacă intri pe site, te convingi. Am făcut eu o selecție de poze pe care o vei vedea mai jos, dar este nimic pe lângă ce găsești pe site.

Știai că…

cel mai mare tort realizat în laboratorul etorturi.ro a fost unul cu o greutate totală de 20 kg, comandat pentru întâlnirea aniversară a absolvenților unei facultăți?

în unele cofetării cu pretenții din București se vând torturi aduse din Bulgaria și Grecia?

cea mai solicitată combinație de culori pentru torturile de nuntă din ultima perioadă este alb-auriu?

Sigur că nu aveai de unde să știi. Nici eu nu știam dacă nu îmi spunea Oana.

t1

t2

t3

t4

t5

t6

t7

t8

t9

t10

t11

t12

t13

t15

candy-bar

Dacă tot e ciocolată, măcar să fie cu clasă!

leonidas-inima

Lunile februarie și martie sunt coșmarul bărbaților. Ba Sfântul Valentin, ba Dragobetele, ba 1 Martie, bașca 8 Martie. Și poate că nu ar fi vorba numai și numai despre cheltuielile la care portofelele lor – mai degraba de nevoie decât de voie – sunt supuse, cât despre lipsa de imaginație pe care, în general, o au. ”Ce să-i cumpăr?!” este o întrebare care sapă în creierele bărbaților precum sapă viermele în cireașă. Acesta nu este neapărat un reproș, pentru că și femeile pot fi chinuite, în egală măsură, fix de aceeași întrebare. Fără ipocrizie, ne-am dori să găsim acel ”ceva” care să lumineze a bucurie și plăcere fața persoanei căreia îi este oferit respectivul cadou, dar în același timp să îndeplinească și condițiile noastre, ca și cumpărător: să fie frumos/bun/util și accesibil ca preț. Hai să fim sinceri: de fapt am prefera să fie de-a dreptul ieftin…

Cel puțin de Valentine’s Day, bărbații (ăia care or mai fi îndrăgostiți cât de cțt sau care își joacă bine rolul) oferă iubitelor lor cam aceleași lucruri: ursuleți/inimioare din pluș, flori sau ciocolată. Cred că alegerile țin nu numai de banii din portofel ci și de vârsta sau gradul de maturitate. Una peste alta, femeile sunt – în general – ușor de mulțumit. Pentru că ele ”apreciază gestul”. Hmmm… Este prudent să mă opresc aici, să nu dezvolt, să nu judec, să nu compar, să nu, să nu, să nu.

Iau pe rând cele trei variante de cadouri. Peste ridicolele inimioare din pluș aș prefera să trec fără să comentez. În privința florilor, ce să zic, chiar dacă și trandafirii s-au banalizat, tot sunt de preferat… garoafelor. Măi băieți, dar când vine vorba de ciocolată, lăsați-ne să vă ajutăm cu o sugestie. Ne place, măi, ciocolata! Ne place rău, cu indicele ei glicemic mare, cu tot. Ne place mai multă decât permisa și inofensiva pătrățică zilnică la care zic nutriționiștii să ne oprim. Ce-s numai 7 grame pentru atâta amar de papile gustative câte avem pe limbă? Măi băieți, dar dacă tot ați vrea să oferiți ciocolată, măcar să o faceți cu clasă, măi! Pe bune, măcar o dată pe an, măcar la momente din astea speciale… Da, măi, știu că voi credeți că cea mai bună e Heidi. Sau Toblerone:))))))) Da, dragilor, vă imaginați că o cutiuță de bomboane Ferrero Rocher înebunește o fată așa cum zăpăcesc obiectele strălucitoare, ciorile. Sau că o cutie de Merci spune tot. Măi băieți…

Vreți să impresionați fata cu o ciocolată de calitate? Oferiți-i una pe care să o țină minte că de la voi a mâncat-o pentru prima dată. O ciocolată memorabilă, măi băieți, făcută de maeștri ciocolatieri! LEONIDAS. Nu ai cum să dai greș cu pralinele de la ei, cu produsele de confiserie sau gourmet. Nu ai cum! Știi de ce ce? Pentru că ciocolata lor o mănâncă și membrii Casei Regale Belgiene.

Vezi că există un magazin în București, pe strada Doamnei nr. 27. Foarte aproape de Universitate. De fapt lângă Muzeul Municipiului București. Mergi acolo să vezi cu ochii tăi. Nu îți face griji că nu vei ști ce să alegi din toate minunățiile alea. Te va consilia cineva și îți va recomanda ciocolata potrivită pentru iubita ta. Sau pentru mama ta. Pentru femeile pe care le prețuiești. Vei pleca de acolo nu numai cu o ciocolată de calitate, ci cu un cadou impecabil ambalat. Pentru că cei de la Leonidas sunt specialiști în cadouri, iar ciocolata de calitate chiar este un cadou. Nu te zgârci, măi! Dacă o iubești cum spui că o iubești, atunci arată-i că e specială. Nu comună, ca ciocolata de la raft, din Mega Image…

Vezi că Leonidas are și magazin online (www.leonidas-online.ro) și aplicație, așa încât de oriunde poți comanda și trimite cele mai bune și sofisticate praline către cele mai importante femei din viața ta. Știi ceva?! Nu am niciun interes să te conving. Este doar o sugestie. Până la urmă îi cumperi ce ciocolată vrei tu. Voiam doar să știi că există și CIOCOLATĂ. Adevărată.

leo1leo2leo3leo4leo5leo6.jpgleo7