Atenție, se închid ușile! Și casele!

metrou

Geo, îți promisesem ieri că următorul articol de pe blog va fi despre Ținutul Secuiesc. Fată, îmi pare rău, nu m-am putut ține de cuvânt… Și știi cine-i de vină? Metrorex. Ce te miri așa? Aaaa, daaa, tu știi că mie nu îmi place să merg cu metroul. De asta te miri. Păi ieri a trebuit, fată. Că m-am dus la un eveniment și am plecat târziu din redacție, și trebuia să ajung repede. M-am cam ofticat pentru că, fiind eu posesoare de abonament full options pe mijloacele de transport în comun de suprafață, am scos din buzunar 5 lei pentru o cartelă de două călătorii cu metroul. Auzi tu, 5 lei ca să mă fac cârtiță, să umblu pe sub pământ, să n-am aer de respirat, să n-am eu lumină de văzut…

Păi și m-am dus să iau metroul, de-aici de la mine, de la Muncii. Noroc că nu eram singură, ci cu fetele. Cu Luminoasa și Cohuța. Adevărat e că merg cu metroul din-an-în-Paște și mă surprind modernizările pe care le mai suferă din când în când. Adevărat e și că nu era acu’ nici Paște, nici Crăciun. Ce m-o fi mâncat în…? Mă scuzați.

Păi prima dată când a fost mandea cu metroul, imediat ce a fost inaugurat, prin ’79-’80, drăcoveniei îi zicea lumea “trenul galben fără cai”. Mai ții minte? După o piesă de muzică ușoară cântată de o piesă de femeie pentru vremurile alea. Așa. Călătoria costa 1 leu. Parcă 1 leu, nu? Și introbăgai moneda într-un dispozitiv, ca să poți trece prin turnicheți. Am băgat fisa și am așteptat. Și am așteptat. Și am așteptat. Credeam că bara aia metalică se dă singură la o parte după ce cutia înghite moneda. Ei bine, nu! Trebuia să o împing eu, cu mâna. Mi-au zis ăia de îmi suflau în ceafă, la rând. Hai, lasă, că asta a trecut, a fost demult. După aia, cu anii, s-au modernizat. Au trecut la cartele. Până ieri așa știam eu. Dar ce să vezi, ieri, când să iau eu metroul de la Muncii? Scot banii din portofel și mă proțăpesc la geamul Casei (de bilete, de cartele, cum i-o zice). Nimeni. Mă întorc pe călcâie, că știam că mai trebuie să fie una, în partea opusă. Mă duc spre ea cu capul înainte. În toată miopia mea tot am văzut că înăuntru era un bărbat. Îi zâmbesc și îi întind banii. El îmi face semn cu mâna în direcția din care tocmai ce venisem. Omul nu vindea cartele în coșmelie, era pândaru’. Ăla de la pază. Bai, ești nebun?! Acolo e închis! Nuuuu, că omul nu mă trimitea la casa de bilete, mă trimitea la măgăoaia aia portocalie din poza asta proastă pe care am făcut-o, de nervi, după ce m-am văzut trecută de turnicheți, pe abonamentul Andreei.

la-metrou

Ce să vezi? Trebuia să îmi obțin eu singură bilet de călătorie din panarama aia. Eu! Eu, care detest să am de-a face cu mașinăriile puse să suplinească un om. Păi și la bancă, în fiecare lună – când mă duc să pun într-un cont alocația cățelușei mele adoptată la distanță – casiera mă îmbie să folosesc tot o arătare din asta, o fierătanie. Că cică e mai simplu, mai economic și mai eficient. Făi femeie, e așa de simplu, economic și eficient că într-o zi tu o să rămâi fără servici. Că dacă n-o să mai avem nevoie de prestația ta și o să ne înțelegem bine cu aparatul, pe tine te trimite în șomaj, mămică! Și degeaba ai mai făcut tu Facultatea de Finanțe-Bănci. O să mergi la Kaufland să îți iei în primire Casa 11. O refuz în fiecare lună pe femeie, și ea nici nu știe că îi fac un bine. Îi repet în fiecare lună că mie îmi place să am de-a face cu oamenii, nu cu mașinăriile, că vreau să-i semnez hârtia eu cu mâna mea că i-am dat banii, și ea să-mi ștampileze cu mâna ei că i-a primit.

Și încremenesc eu în fața namilei, încercând să aflu cum fac să primesc bilet. Mă uit disperată la fete și le fac semn că nu mă descurc. Păi și ele ce erau să facă? Să se întoarcă din drum pentru mine? Să mai plătească încă o dată ca să intre, numai pentru că eu nu mă înțeleg cu aparatele? Luminoasa îmi strigă că cică să mă uit la tipa din fața mea, care se pricepea și butona, și atingea display-ul, și pac îi scuipă mașinăria o chitanță. Hai dă-te în balamuc de aparat că te-oi dovedi eu! Greșită gândire! M-a dovedit el pe mine, anunțându-mă că nu acordă rest. Bun, și eu ce fac dacă am o hârtie de 10 lei și vreau să cumpăr o cartelă care costă 5 lei?! (Glumețul de Dan Crăciun a zis că să cumpăr două:))) Hai, zi ce fac! Băi Metrorex-cap-de-fier-să-mă-în-el (fără haștag), zi tu cum se rezolvă situația asta? Sar peste turnicheți ca să fugă ăia de la pază după mine sau renunț la călătoria cu metroul? Ai tu altă variantă? N-ai! Zi, Dobitocia-Ta! Păi trebuia să ai! Care e interesul tău comercial? Ai făcut economie disponibilizând-o pe nefericita care vindea cartele. Acum na și pierde călători și încasări! De data asta mă grăbeam, cretinule, și am avut noroc cu Cohuța. Dar nu mă mai prinzi terminatule (ba nu, NEterminatule!) nici măcar când o fi metrou în Drumul Taberei. Dacă mai apuc eu ziua aia… Hai, marș la depou Metrorex! Și pune un aparat în locul directorului general. Că ce poate face el și nu poate un aparat?

Anunțuri

Călătorie în copilăria mea

casa

Am făcut-o pe 13 septembrie, dar până azi nu am avut timp și chef să scriu. Și am făcut-o pe 13 septembrie pentru că strada mea, Samuil Vulcan, pe care se afla casa în care m-am născut, dă în Calea 13 Septembrie. Nu am ales special ziua aia. Așa a fost să fie, pentru că nimic nu e întâmplător.

Greu de revăzut

M-am mutat din casa de pe strada Samuil Vulcan nr. 53 în urma cu 32 de ani. Eram adolescentă. La vremea aceea m-am bucurat, eram încântată, trăiam un vis. Era firesc. Plecam dintr-un… apartament format dintr-o cameră și o bucătărie într-un apartament de bloc adevărat. Cu patru camere. Aici nu aveam baie, ne spălam în lighean. Nu aveam apă curentă în casă. Mergeam să luăm cu găleata de jos, de la parter, de la cișmea. Urcam pe scări cu găleata de 15 litri. Și WC-ul era comun. Două WC-uri la parter și două la etajul întâi. Șase apartamente la parter, alte șase la etaj. În camera aia trăiam patru persoane.

De casa asta în care m-am născut mi-a fost dor întotdeauna. De când am plecat din ea. În 32 de ani m-am întors să o revăd de două ori. Asta a fost a treia oară. Și nu pentru că ar fi departe. E la numai cinci stații de autobuz. Prin dreptul străzii trec zilnic de două ori, când plec spre servici și când mă întorc. Dar mi-a fost îngrozitor de greu în anii ăștia să cobor din autobuz și să o iau la pas, încet, pe stradă, până în dreptul casei. Nu știu cum să explic, dar pur și simplu mi se face un gol în stomac ori de câte ori trec prin dreptul străzii. Zilnic de câte două ori. Știți cât este de greu? Nu știți…

De data asta pur și simplu am coborât din autobuz fără să îmi fi pus în plan lucrul acesta. O fi toamna de vină, nostalgia din ea. Am mers încet, încet de tot, ca să pot readuce toate amintirile. Pe partea stângă casa în care stătea Gavrilă, colegul meu din școala generală, crescut de mamă de-a doua. Mi-o amintesc și pe sora lui, cu un an sau doi mai mare decât noi. Avea păr lung, împletit mereu în cozi, vorbea șoptit și purta batic. Cânta la biserică, în strană. Pe partea dreaptă casa în curtea căreia intram vara pe furiș și furam dude. Apoi căsuța mică, de poveste, în care stătea tanti Didina. Ea ne lăsa să jupuim pomul de dude, nu trebuia să o facem pe furiș. Casa nu mai este. Este doar un teren împrejmuit cu gard.

Strada mea cu arome

Din nou pe partea stângă a străzii. Fabrica de dulciuri, Fraga. S-a ales praful de ea. A mai rămas doar un singur perete din cărămidă, de la stradă, ciuntit. Unde era maghernița portarului nu mai e nimic. Unde erau porțile pe care intrau camioanele cu semințe de floarea soarelui sunt niște șipci. La Fraga se făcea șerbet, halva și caramele. Mirosea toată strada – în funcție de ce era pe linia de producție – a ulei de floarea soarelui de la semințele pentru halva, a esență de trandafiri de la șerbet sau a rom de la caramele. Așa miroase copilăria mea din amintiri. Am mirosit atât de mult încât nu îmi trebuia să și mănânc. Halva nu mi-a plăcut niciodată, dar caramele mai mâncam. Ieșeau muncitoarele la geam din când în când, să se răcorească săracele, și dădeau cu ochii de noi, copiii străzii, strânși ciorchine la gard. Știau ce așteptam și ne aruncau punguțe cu caramele. Calde. Abia ieșite de pe bandă. De obicei primeam din alea cu lapte. Când ne aruncau caramele cu mentă, de un verde dubios, ne băteam pe ele. Și mai erau unele roșiatice, nu știu cu ce erau dar măcar erau diferite de veșnicele caramele cu lapte.

Pepi

Camioanele cu semnițe de floarea soarelui veneau către seară. Până deschidea portarul fabricii porțile din fier, un țigănuș drăcos se urca în camion și, cu un lighean, azvârlea câte semințe putea pe caldarâm. După ce intra mașina în curtea fabricii veneau cu măturile și fărașele și adunau semințele de pe jos. Vizavi de fabrică stătea o familie de țigani. Prăjeau semințele și le vindeau la poartă, în cornete făcute din file de caiet. Iar sâmbetele și duminicile în fața Cinematografului Lira. Țin minte că măsura era un păhărel din lemn, care avea fundul foarte gros, de părea că încap în el multe semințe. Aiurea, că nici un pumn nu era… Când camionul aducea mieji de semințe, făceau din ei, cu zahăr caramelizat, batoane cum sunt cele din susan. Tataie fusese cofetar și îmi făcea acasă toate bunătățile lumii. Mie îmi plăceau batoanele astea din semințe, bulgarii din floricele legați cu sirop de zahăr și colorați cu nu-știu-ce colorant mizerabil și porumbul fiert de la ei. Nu vă spun ce scandal aveam când mă prindea că mănânc și nici ce povești îmi spunea despre modul în care erau preparate.

Familia asta de țigani avea mulți copii, parcă vreo cinci sau șase. Una dintre fete, Pepi, era prietena mea. Mai mare cu un an. Eram fascinată de dinții ei, sănătoși, drepți, aliniați și foarte albi. Și ea zicea că nici măcar nu îi spăla în fiecare zi. Doar taică-său era țigan, maică-sa era româncă. El, un bărbat mic de statură, chelios și foarte blând. Foarte blând. Maică-sa, parcă o văd, cu pielea albă ca hârtia, cu părul, genele și sprâncenele galben-roșcat. O vedeam rar, pentru că rar ieșea din casă. Avea cancer. A murit până să termine Pepi clasa a opta.

Amintiri de vizavi

După casa lor, una în care nu aveam prieteni pentru că nu erau copii, dar avea cele mai frumoase hortensii pe care le-am văzut vreodată. Apoi casa în curtea căreia erau magaziile de lemne ale locuitorilor din imobilul alăturat. Adică a imobilului în care stăteam și eu. Unde m-am născut eu. Nici aici nu mai este nimic. Un gard și dincolo de el, bălării…

Și urmează casa copilăriei mele. Stăteam la etajul 1. Apartamentul 9. Deasupra ușii era o plăcuță metalică, albastră, pe care scria cu argintiu FAM. IONESCU AP. 9. Ioneștii erau mamaie și tataie. Acum, cei care locuiesc la apartamentul 9, au pus o copertină deasupra ușii. Noi nu aveam. Deasupra ușii era o lădiță din lemn de la portocale Jaffa (știu asta pentru că pe o stinghiuță era pusă o ștampilă cu tuș roșu), vopsită în maro, pe care iarna o foloseam ca frigider. Stătea bine mâncarea acolo, înghețată bocnă. În anii ’70 iernile erau chiar ierni.

Am stat pe trotuarul de vizavi de casă și am făcut fotografii. Eram contre jour, nu au ieșit bine. Și nici nu am insistat să caut un unghi potrivit, nu am stat cu telefonul îndreptat spre casă prea mult, pentru că la parter, în curticica îngustă, se vânzolea un bărbat burtos, îmbrăcat numai în niște bermude. Putea oricând să mă ia la rost și să mă întrebe de ce fac poze casei, ce urmăresc, ce intenții am. Acolo jos, la parter, cu fereastra la stradă, unde-i plăcuța cu nr. 53, stătea nașa mea. Nașa mea de botez. Era grasă și veșnic asudată pe față, se ștergea cu colțul șorțului. De Moșii de vară mă trezeam cu noaptea în cap și năvăleam la ea în casă. Știam că împarte vase cumpărate de la Piața Puișor. În străchini punea orez cu lapte și scorțișoară, iar de toarta ulcioarelor lega cireșe și floarea-miresei. Le aranja pe toate pe patul din singura cameră și aștepta să vină preotul să le sfințească. Nu aveam răbdare până pe la 11 când venea el de la biserică și le voiam pe ale mele cu orice chip. În fiecare an, printre cele 12 perechi de vase, era și a mea. O străchinuță și un ulcior micuțe, mult mai micuțe decât restul. Ca pentru copil. De la nașa mai țin minte cozonacii din Ajunul Crăciunului. Ai ei erau cei mai buni, chit că tataie era cofetar și făcea cozonaci bogați în cremă de nuci, galbeni de la ouă și șofran, pufoși… Ai nașei erau dulci, foarte dulci. Aveau zahăr tos presărat și deasupra, care se carameliza în cuptor. Nașa avea diabet, nu avea voie dulciuri dar tare îi plăceau.

Măcar o singură dată

Pe trotuar, în fața casei în care m-am născut, plângea sufletul în mine și mă pârjolea dorul pe dinăuntru. Atât de mult îmi doresc să pot intra în curte, să urc scările alea întunecoase, să aud scândurile treptelor cum scârțâie sub talpi… Atât de mult îmi doresc să pot deschide ușa și să intru în casă… Să mă uit la conturul tavanului. Pentru că pesemne că doar el mai este așa cum îl știu eu. Doar mărimea lui. Doamne, cât aș vrea să pot intra din nou în casa aia… Nu am curaj să bat la ușă oamenilor ălora și să le zic: “Îmi permiteți, vă rog, să intru pentru două minute și să mă uit în casă? M-am născut aici și m-am mutat de aici acum 32 de ani. Îmi era dor…” Serios, nu pot să fac asta. Cum s-ar uita oamenii ăia la mine? Ce încredere să ai ca să lași o persoană necunoscută să îți intre în casă așa, dintr-o dată, de niciunde…

După casa mea, la numărul 51, stătea nenea Titi și tanti Lenuța Bărbulescu. Eram prietenă cu nepoata lor, Carmen, deși era mai mică decât mine. Curtea lor era Raiul meu. Avea un cireș mare din care mă înfruptam. Și cele mai mari, mai dulci și mai parfumate caise. Și avea în grădină multe flori de regina-nopții care în serile de vară făceau ca aerul să miroasă dumnezeiește. Și pe gard – comun cu al nostru – avea trandafiri cățărători. Îi jumulea nașa când le venea sorocul și făcea din ei dulceață. Tot pe gardul ăla creșteau și zorele. Îmi plăcea să le pocnesc bobocii seara, când floarea se închidea.

În cireșul ăla despre care v-am zis, l-am văzut odată pe răposatul Szobi Czeh cum s-a urcat cu tot cu băieții lui în brațe, să-l culeagă. Erau micuți. Simona, nevasta lui Szobi, era nepoata lui tanti Lenuța. Țin minte că mi-a rupt o creangă plină cu cireșe și mi-a aruncat-o în balcon, să mă bucur de fructele dulci-acrișoare.

Mai locuiește cineva aici?!

Am apăsat pe clanța porții, la tanti Lenuța. Era încuiată. Am dat să sun. Îmi ieșea inima din piept de emoție. Însă butonul era înțepenit de la rândurile de vopsea care au trecut și peste sonerie, nu numai peste tabla gardului. M-am uitat în curte printr-o fantă dintre două foi de tablă ale gardului. Cireșul încă este. Florile, nu. A venit un câine și a lătrat la mine, necunoscuta. Acum vreo cinci ani am auzit că tanti Lenuța trăia. Acum… nu știu ce să zic. Prefer să cred că nu s-a putut da jos din pat, că e foarte bătrână. Nu știu ce să zic…

În casa următoare, de după tanti Lenuța, stătea prietena mea cea mai bună. Cornelia. Maică-sa, tanti Coca, era bibliotecară la Clubul Uzinei Vulcan și locuia cu chirie. Era despărțită, își creștea singură cei doi copii, pe Cornelia și pe Mihai. Deștepți copii. Amândoi au intrat cu medie mare la Lazăr. Mă mai ajutau câteodată și pe mine să-mi fac temele la mate. Adică mi le făceau ei. Cu Cornelia mă vedeai de dimineață și până seara târziu. Tăiam cearceafurile maică-si și ne făceam rochii lungi pentru spectacolele pe care le dădeam în curte la tanti Lenuța. Două afoane care se credeau blonda și bruneta de la Abba. Pe bicicleta Corneliei – un Pegas cu șaua lungă și cu ghidoane ca niște coarne – am învățat să merg. Juca cinstit cu mine: o tură ea, o tură eu. Niciodată nu s-a purtat ca stăpână de drept a bicicletei. Deși nu am avut niciodată ce să-i dau la schimb pentru generozitatea ei. Casa pare acum nelocuită. Doar cele două trepte de beton de la intrare, direct din stradă, îmi sunt familiare. Atâtea seri am stat în fund pe ele și am râs, și am plâns…

În mintea mea fiecare lucru e la locul lui

Oricât sunt de înduioșătoare aceste amintiri, oricât mă dor aceste locuri care nu mai sunt ale mele, cărora aparent nu le mai aparțin, măcar am norocul că ele încă există. Încă le mai pot vedea, încă le mai pot mângâia cu privirea. Pentru că de la casa Corneliei încolo, e altă lume. Din celălalt capăt al străzii, dinspre Uzina Vulcan către Calea 13 Septembrie, toate casele au dispărut după gestul mâinii lui Ceaușescu. În locul lor sunt blocuri. Până în peretele casei Corneliei. Slavă Domnului, casa mea dragă a scăpat pentru că a venit Revoluția la timp ca să mi-o salveze. Și cât vor sta pe pământ cărămizile ei una peste alta, pentru mine acolo este acasă. Sângele meu doar pe ea o recunoaște ca fiind acasă. Poate că de asta în cei 32 de ani de când am plecat de acolo nu m-am visat niciodată în apartamentul în care m-am mutat și în care locuiesc și acum. În visele în care se face că sunt acasă, de fapt sunt pe strada Samuil Vulcan nr. 53, ap. 9. De asta știu cu precizie și fiecare obiect de mobilier unde era, știu și ce model era pe pereți (pe vremea aia se trăgea model cu rolul). Văd clar godinul din bucătărie, pe care mamaie îl vopsea toamna cu bronz, pregătindu-l de iarnă, văd perdeaua pe care o fixa vara în tocul ușii, cu piuneze, ca să nu intre muștele în casă, știu răceala clanței din fier a ușii de la interior și scârțâitul ei, aud zgomotul cheii învârtite seara în broasca ușii, când mergeam la culcare. Pot să simt în palme căldura sobei de teracotă de care stăteam sprijinită când veneam înghețată bocnă de afară. Pot să aud zgomotul vătraiului cu care mamaie scotea dimineața cenușa din sobă. Uneori încă mai era jar… Pot să reproduc modelul covorului din iută, verde cu gri. Știu bine textura, culorile și modelul cuverturilor de pe cele două paturi. Flori mari, cu bej, galben, verde și maro. Văd limpede în mintea mea televizorul Tem6 și episoadele din Dallas, difuzate sâmbătă seara, după Teleenciclopedia. Cu cât mă gândesc acum mai profund, cu atât îmi amintesc cu mai mare precizie fiecare amănunt. Până și cârligul din fier pe care mamaie îl înfigea într-o gaură făcută în pervaz, ca să stea geamul deschis, fix, să nu-l lovească vântul de perete și să-l spargă.

Biserica Sfânta Treime de la Lira

Greu m-am dat dusă din fața casei. Am luat-o încet pe jos, pe străduțele unde încă mai există case, ca niște insulițe mici într-o mare de beton. Era ca și cum mergeam în alte vremuri. Așa am ajuns în fața bisericii. Biserica în care m-a botezat popa Țițeica. De la tataie știu cum îl chema. L-am apucat și eu, crescusem nițel. Pentru că era marți, pentru că nu era sărbătoare, pentru că era mijloc de zi, biserica era goală. Am intrat, m-am închinat ca orice creștin și m-am așezat pe un scaun. Amintirile copilăriei mele au venit după mine și în biserică. M-am văzut în nopțile de Înviere, când mergeam cu mamaie, cu nașa și cu alte vecine de-ale noastre, la slujbă. Îmi amintesc că bunicii nu îmi puteau cumpăra haine noi din cap până în picioare, așa cum se face pe Paște, dar pantofi noi aveam în fiecare an. Negri, din lac, cu vârful rotunjit și cu baretă peste picior. În fiecare an același model. Erau buni și pentru mers la școală, de asta mi-i cumpăra. În fiecare an îi rugam să mi-i ia roșii. Nu mi-au luat niciodată. Spuneau că numai ai lui Pepi poartă pantofi de lac roșii. Acolo, la biserică, mă întâlneam cu o mulțime de copii, din cartier sau de la școală. Și îmi mai amintesc că cei mari ne repetau de multe ori, să ne intre bine în cap, că nu trebuie să spunem la școală că am fost la biserică de Înviere, că ne-am întâlnit acolo unii cu alții, colegii. Eram deja pionieri și mersul la biserică era ceva interzis. Iar noi eram atât de mândri că făceam ceva interzis, într-un mod conspirativ… Apoi mi-am amintit că eram cam nelipsită din liota de copii care însoțeau cortegiile funerare până la biserică, pentru că în drum, la răspântii, rudele decedatului aruncau monede de 25 de bani, de 50 de bani sau chiar de un leu, rar de 3 lei. Cum mai alergam când auzeam fanfara cântând cu jale… Cum lăsam șotronul baltă când apărea câte un dric tras de cai mascați… Cum ne înghesuiam pe brânci printre picioarele oamenilor ca să culegem banii… Bani pe care îi spânzuram imediat la Alimentara, de unde cumpăram dropsuri vărsate. Nelipsiți de la biserică eram și duminicile, când erau nunți și mireasa arunca în nuntași cu bomboane. Fondante. Foarte rar de ciocolată. Îmi piere zâmbetul la amintirile mele pentru că tot aici, în biserica asta, în care toate sunt la locul lor, în care sfinții au aceiași ochi și aceleași priviri, i-a cântat lui tataie prohodul popa Uncu. Doamne, mi-am adus aminte numele lui, chiar acum, în clipa asta, când scriu! Nouă ani aveam când a plecat tataie.

biserica

Au trecut așadar aproape 40 de atunci. Când or fi trecut? Nu știu când or fi trecut, dar știu că n-am plecat de acolo cu sufletul gol. Am luat în el tot ce am putut. Și azi îmi place să aibă cozonacul pojghiță de zahăr caramelizat pe el, scurte perioade de timp să-mi fi lipsit pantofii roșii, cineva care îmi știe poveștile și dorul îmi aduce la Moșii de vară strachină de lut și ulcică la care pune cireșe și floarea-miresii, iar bicicletă Pegas cu șaua lungă îmi mai doresc și azi.

pantofi-rosii

Portret de școlar

14285602_10210407719579368_1172487129_o

Dacă nu era proiectul acesta drăguț și… de neuitat (o să înțelegeți imediat de ce zic asta) născocit de cei de la Sun Plaza și Foto Union, n-aș fi scos în veci la lumină poza asta. Pentru că din câte am – și am adunat destule în viața asta – nu am alta în care să arăt mai rău de-atât.

Toți cred eu că avem, imortalizată pe hârtie fotografică, prima noastră zi de școală. Este o amintire absolut obligatorie. Ei bine, chiar și în trecutul îndepărtat al copilăriei mele, la școală venea fotograful cu măgăoaia și se posta la cei de clasa întâi pentru câteva zeci bune de minute pentru ca toți Goe și toate Luluțele să aibă poză de album, de înduioșat mamițe și mamițici fudule de odraslă. Mie mi s-a întâmplat acest lucru în anul 1975, și tare îmi e că aparatul era un fel de cutie pusă pe un trepied din lemn, și tare îmi e că fotograful băga capul sub o cârpă neagră… Nici nu mai îmi aduc bine aminte. Cum nu mai știu nici dacă a strigat sau nu ”Uite păsăricaaaaa!” dar sigur-sigur nu a zis ”Say cheese!”. Cât eram eu de mică, tot am fost în stare să îl urăsc pe fotograf că a venit în ziua aia și nu peste o săptămână. M-aș fi ascuns să scap de poză, dar nu era loc de întors. Îmi uram părul creț (îl mai urăsc și azi). Uram bentița din material supraelastic care îmi frigea urechile. Dar cel mai ciudă imi era că aveam herpes cam de jur-împrejurul gurii. Am încercat să țin gura în așa fel încât să se vadă cât mai puțin (eu speram că deloc) și în căpșorul meu am și crezut că am reușit. Până am văzut poza… Era doar o față tâmpă, ca de vinovată, cu un zâmbet ca o grimasă. Mai țineți minte că atunci când veneau pozele ni le arătam unii altora? Că eram curioși să le vedem pe ale celorlalți, să ne mândrim cu ale noastre. Asta se întâmpla în prima pauză după ce le primeam de la învățătoare, care apoi făcea și recapitulare pe listă, cine a plătit și cine mai are de adus bani. Iaca pe-a mea nu a văzut-o nimeni, nici măcar colega mea de bancă, Urdă Elena, pentru că am băgat-o rapid în ghiozdan. Era prea urâtă. Nici măcar eu nu am putut să mă uit la ea atunci, de teamă să nu scape și alți ochi pe ea. Am studiat-o acasă. Și concluzia a fost aceeași pe care am tras-o fugar, la prima vedere. Era urâtă rău de tot. Da’ rău de tot. Acum, uitându-mă din nou la ea, i-am mai găsit o bubă. Nu, nu tot la gură. Uită-te la degetele ridicate. Nenică, nici nu învățasem să scriu și deja eram murdară de cerneală pe degete, ca porcu’. Așa cevaaaa:)))))))))))))))

Vrei o poză chiar reușită cu copilul tău, încă elev? Ei, tu ai noroc. Alte vremuri, frate… Uite, te duci cu școlerul la Sun Plaza în perioada 12-21 septembrie între orele 14-19 și Cristian Șuțu de la Foto Union, țac-pac, îi face o poză profi. Gratis! La finalul ședinței foto o și primești, în format electronic. Și o găsești și pe pagina www.facebook.com/Sun.Plaza.Shopping.Center. Frumusețea este că în studioul foto amenajat în Biblioteca Sun Plaza de la parter vei avea și recuzită: ghiozdane, globuri, hărți, bentițe cu pampoane pentru cei care doresc fotografii clasice, dar și tablete, laptopuri – pentru școlarii moderni. Și să nu uit! Oferta este valabilă nu numai pentru bobocii de clasa întâi ci pentru toți elevii, până la măgădăii de a XII-a. Aș spune eu ce recuzită preferă ăștia dar mă abțin… Proiectul ”Portret de școlar” este anul acesta la cea de-a cincea ediție, dar iaca eu abia acum am aflat. Dar sper să continue până oi avea și eu nepoți și or merge la școala. Că îi duce mam’ mare pe ei la fotograf, cum să nu-i ducă…