Două daruri într-un singur gest

Bootik interior

Stiți ce este Bootik? Este primul magazin social offline, deschis în incinta București Mall, de unde poți cumpăra obiecte handmade românești și în acest fel ajuți persoane aflate în nevoie. Mai exact, veniturile din vânzare sunt folosite pentru susținerea proiectului Fundației HOSPICE Casa Speranței de la Adunații Copăceni, ce constă într-un centru socio-medical de îngrijiri paliative pentru copiii afectați de boli rare, genetice, amenințătoare sau limitatoare de viață. Adică același centru pentru care Andrei Roșu și coechipierii săi vor traversa anul viitor Atlanticul într-o barcă. Una cu vâsle! V-am povestit despre nebunia asta, știți voi…

Bootik Charity Gift Shop oferă celor care îi trec pragul obiecte decorative, cosmetice 100% naturale, cărți și chiar textile și jucării, create manual exclusiv de către designeri români cunoscuți precum: Mândra Chic, Gran, The Home Creator, Wagner Arte sau Baroque Books. Întreaga ofertă de produse poate fi consultată pe site-ul http://www.bootik.ro. Site-ul este foarte clar structurat, pe categorii, oferind posibilitatea de a găsi foarte ușor ceea ce căutați: idei de cadouri (filtrate pe subcategorii – pentru Ea, pentru El, pentru copii, pentru nunta), jucării, textile, cosmetice, decorațiuni.

Fiecare obiect disponibil nu doar că are o descriere (materialul din care este confecționat, dimensiunile și culorile disponibile) și prețul dar are și o poveste proprie, și o semnificație aparte prin contribuția pe care o aduce la realizarea unei fapte bune.

Așa că dacă tot trebuie să cumperi un cadou pentru cineva, de ce nu l-ai lua de aici, făcând totodată și o faptă bună? Eu una m-am plimbat prin site și am gasit atât de multe lucruri frumoase și de bun gust încât îmi va fi foarte greu să aleg când o fi să fie.

Bootik1

Bootik2

Bootik3

Bootik4

Șapte zile fermecate, două zile colorate

Asta e a treia zi de când mă bucur de nu mă mai opresc. Voi m-ați făcut să mă bucur. Și azi mi-am zis că nu-i cinstit să mă bucur numai eu, de una singură, doar pentru că sunt prietenă cu el pe Facebook și pot vedea pozele pe care le postează noaptea târziu. Am luat o parte din ele și vi le dau să vă bucurați și voi.

Cam așa a fost miercuri și joi la Spitalele Grigore Alexandrescu și Marie Curie. Cu gălăgie, cu trompețele, cu veselie, culoare, cărți, nasuri magice din burete roșu dăruite, creioane, portocale, jucării, banane și ce-o mai fi fost. Cu ajutorul vostru și cu generozitatea SUN PLAZA, în șapte zile fermecate s-au întâmplat toate.

VĂĂĂĂĂĂĂ  MUUUUULȚUUUUUMIIIIIIIM!

PS. Și să știți că Mădălin a zâmbit! Taxiul cu Bomboane și-a îndeplinit misiunea!

intrare g alex

intrare Budimex

la masina

pe culoar

TCB1

TCB2

TCB3

TCB4

TCB5

TCB6

TCB7

TCB clovn

Sânge, kaiser și-o cafea

Doneaza sange

O singură dată în viața mea am donat sânge. Sunt foarte mulți ani de atunci, se întâmpla în… orânduirea trecută și, dacă îmi aduc eu bine aminte, am făcut-o pentru că dacă donam sânge primeam cel mai repede rezultatele analizelor de care aveam nevoie pentru a mă angaja. Țin minte doar că eram terminată de frică și că m-a îngrozit ideea că sângele meu trebuie să umple un borcănoi pe care groaza mă făcea să îl văd supradimensionat. Pe vremea aia sângele nu era recoltat în pungi, ca acum… Știu că nu am rezistat să donez cât ar fi trebuit, dar nu pentru că aș fi avut vreun disconfort, nu pentru că m-ar fi durut. Nu aveam nimic. Totul era din capul meu, de la imaginația mea. Că aia era bolnavă, nu eu! Și la un moment dat atâta m-am văitat și atâta am plâns că s-a îndurat de mine asistenta, m-a… decuplat și dusă am fost. Striga pe hol după mine să mă duc la cabinetul-nu-știu-cât că trebuie să primesc nu-știu-ce. Dar cui îi mai păsa?

A doua oară aș fi putut dona în cadrul unei campanii a Centrului de Transfuzii din București. Ca și jurnalist, fusesem invitată să particip la eveniment, care se desfășura în Piața Revoluției, unde fusese adusă și Unitatea mobilă. Eram cu Kati, fotoreporter și bună prietenă. Eu am urcat prima în Unitatea mobilă, ca să-i dau ei curaj. Numai că am coborât după câteva minute. Tensiunea mea prea pipernicită nu mi-a permis să donez. Kati a mea nu prinsese curaj, dar era destul de hotărâtă s-o facă. Doar că tot amâna, lăsând o persoană, și încă o persoană, și încă o persoană înaintea ei. A venit rândul unui alt coleg de breaslă de-al ei, fotoreporter la un alt cotidian. Era vară, era foarte cald, băiatul era obosit și cam nedormit, după o noapte de paparazzeală. Garou, ac, sânge. Tipul vorbea cu noi, făceam caterincă, râdeam, Kati cerea impresii la cald, îl tot întreba cum este, ce simte, dacă doare. El că nu și nu, că totul e ok. Și numai ce-l vedem că-și pierde culoarea din obraji, începe să vorbească împleticit și deodată hoooooop, dă ochii peste cap. I s-a făcut rău omului. Kati cât pe-aci să renunțe. După ce că era terminată de frică, se gândea să nu se facă și de râs, să leșine pe-acolo. Și curajoasa mea s-a așezat pe scaun. Garou, ac, sânge. ”Kati ești ok?” ”Da.” Mai trece puțin timp. ”Kati ești ok?” Dă din cap că da, însă nu vorbește. ”Zi bre, ești bine?” Și în scurt timp a început să vomite. Mâncase de dimineață kaiser.

De ce v-am spus toate astea? Păi pentru că foarte curând, săptămâna viitoare, iî perioada 3-5 septembrie, Sun Plaza și Asociația React, în parteneriat cu Centrul de Transfuzie Sanguină București și Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, organizează cea de-a treia ediție a campaniei „Dăruiește timp, donează sânge!”. Campania se va desfășura într-un Centru mobil complet echipat amplasat la intrarea principală în Sun Plaza și în două cabinete special amenajate în policlinica Regina Maria, aflată în apropiere.

Despre nevoia de sânge din spitale cred că nici nu mai este cazul să amintesc, pentru că această problemă e de notorietate. Poate doar să punctez cu câteva date furnizate de Centrul de Transfuzie București, potrivit cărora în Capitală există 60 de spitale publice și private, pentru care ar trebui să doneze zilnic circa 700 de persoane pentru a putea fi acoperită cererea de sânge. Din păcate, la Centru se prezintă zilnic numai circa 300 de persoane, dintre acestea doar aproximativ 250 sunt acceptate, iar în final, după analiza sângelui în privința siguranței și calității, de la doar 190-200 de persoane ajunge la spitale. Vă dați seama cât de puțin față de nevoi?!

Îmi amintesc că mobilizarea a fost exemplară după tragedia de la Colectiv. Îmi amintesc și că, la un moment dat, donatorii erau atât de mulți încât sângele nu mai avea unde să fie stocat, cerându-i-se populației să… mai încetinească puțin ritmul. A fost cu adevărat minunat cum ați reacționat. Dar haideți să nu o facem doar în fața unor tragedii ca aceea. În fiecare zi, în fiecare spital, sunt familii care trăiesc tragedii personale, de care nu o să auzim niciodată la radio și pe care nu o să le vedem niciodată la televizor. Acelea sunt tragediile individuale ale celor care își imploră rudele, prietenii, colegii să doneze sânge, pentru a salva viața cuiva drag. Dar nu e infinit mai frumos să dai puțină viață din viața ta unui om pe care nu îl cunoști și care nu te va cunoaște niciodată? Care își va dori să-ți mulțumească dar nu va avea ocazia? Mie asta mi se pare a fi unul dintre cele mai frumoase lucruri. Să rămâi anonim. Și vă mai spun ceva: cred cu tărie că, în viață, fiecare faptă bună va fi cândva răsplătită. Dintotdeauna am crezut acest lucru, iar azi mi s-a confirmat încă o dată. Fiica mea, în iureșul în care trăiește câte 12 ore zilnic, și-a pierdut portofelul cu bani și acte, atât personale cât și dintre cele ale firmei la care lucrează. Câteva ore mai târziu, acasă, au sunat la usă doi bărbați. Au venit să returneze portofelul. Era maică-mea acasă. Ceva mai târziu au sunat-o pe fiică-mea (în portofel erau și cărți de vizită) să o întrebe dacă l-au dus unde trebuie, dacă a numărat banii, dacă toate sunt la locul lor. Fata mea a vrut să îi cunoască, i-a invitat la o cafea. Simțea nevoia să le mulțumească, să îi răsplătească. Au refuzat. Au dorit să rămână anonimi. Despre asta e vorba și la donarea de sânge.

Nu vă mint, eu nu voi putea dona, oricât mi-aș dori. Sunt hipotensivă, nu s-a schimbat nimic. Și cu ulcer în antecedente. Dar mi-ar plăcea să știu că măcar zece dintre prietenii mei au făcut lucrul acesta. Și aș vrea ca pentru mine să nu rămână anonimi. Îi invit la o cafea. Fac cinste!

Dragii mei, dacă veți merge să donați sânge, trebuie să îndepliniți niște condiții. Pentru binele vostru și al primitorului. Asta și apropo de colegii mei din presă despre care am povestit:)))

  • Vârsta cuprinsă între 18 și 60 de ani;

  • Greutate între 50 și 100 kg femeile și între 60 și 110 bărbații;

  • Să nu fi consumat alcool cu 48 de ore înainte;

  • Să nu fi suferit în ultimele trei luni intervenții stomatologice sau chirurgicale;

  • Să nu aibă/să nu fi avut următoarele boli: hepatită (de orice tip), TBC, sifilis, malarie, epilepsie, bruceloză, ulcer, diabet zaharat, boli de inimă, miopie (peste -6 dioptrii);

  • Femeile să nu fie însărcinate, în perioada de lăuzie sau cea menstruală;

  • Să fi consumat înainte de donare un mic dejun normal (o cană de ceai sau cafea, legume, fructe, dar FĂRĂ multe proteine și grăsimi);

  • Să nu fumeze cu o oră înainte de donare și nici imediat după.

Jumătate de noapte m-am gândit, jumătate de zi v-am scris

Grup

Despre omul meu drag, pentru care am o mărturisită copleșitoare admirație, ați citit probabil pe blog cu ceva vreme în urmă și pesemne că ați citit și în interviul recent publicat de LaRevista. Știu că ajutorul pe care la un moment dat în viață îl poți da cuiva care are mare nevoie de el, poate îmbrăca cele mai diverse forme. Știu că până și cuvintele pot ridica și pot zidi, nerămânând doar vorbe goale, în vânt sau în dicționare. Spuse atunci când trebuie, capătă valoare. Și vreau să cred că, în anii mei de presă, unele cuvinte de-ale mele au avut și vreun folos. Fie și numai pentru că prin ele s-a propagat ceva. Asta vreau să fac și acum. Am nevoie de voi, oameni buni! Am infinită nevoie de voi. Dacă aș fi putut face singură acest lucru, nu aș fi ezitat nicio secundă. De felul meu nu îmi place să cer. Nici măcar drepturile nu sunt în stare să mi le cer. Așa sunt eu și nimeni și nimic nu mă mai poate schimba. De data asta o fac pentru că omul care are atâta nevoie de acest ajutor nu l-ar cere. Din exact același motiv: pentru că nu îi place să o facă. Pentru că îi este rușine să o facă. Dar o să îl fac eu, pentru că nu e nimic rușinos în asta, pentru că mă arde pe dinăuntru un curaj nebun și pentru că am convingerea că gesturile noastre, oricât de mici, adunate, reprezintă un ajutor uriaș.

Așa cum – repet – deja știți, Roman Ion Cristian, al cărui nume este sinonim cu Taxiul cu Bomboane, este Omul care aduce zâmbete miercurea în Spitalul Grigore Alexandrescu și joia în Marie Curie (fost Budimex). Alături de voluntari, majoritatea cunoscuți de pe Facebook, umple de bucurie, râsete, culoare, bomboane, cărți cu povești și când este posibil jucării și fructe, saloanele în care copilașii bolnavi își trăiesc zile, săptămâni și câteodată luni din copilăria lor. Știu lucruri pe care nu o să vi le spun niciodată.

Omul meu drag închiriază costumele în care îl vedeți în fotografii. Pe cuvânt de onoare că habar nu am dacă plătește pentru asta ori este fapta bună pe care o face cel/cea care are acest business. Chiar nu știu. Ce știu sigur este că cel mai bine ar fi ca mâna asta de oameni grozavi, adunați în jurul lui Cristian și în frunte cu el, să aibă costumele fără a fi nevoie să le închirieze sau ”abuzeze” de bunăvoința proprietarului lor. Ar fi mai bine și mai comod. Să poată avea posibilitatea să le cumpere sau să plătească pentru confecționarea lor și să devină recuzita lor de fiecare miercuri și joi. Cu maxim 1000 de lei problema aceasta ar fi rezolvată. V-am spus, dacă aș fi avut eu acești bani, nici n-ar mai fi trebuit să scriu acest articol. I-aș fi făcut eu surpriza asta. Mai am în portofel doar 70 de lei și teoretic trebuie să-mi ajungă până pe 4 septembrie. Tot teoretic, sâmbătă ar trebui să primesc plata pentru un serviciu făcut cuiva în primăvară.V-am spus, nu sunt capabilă să îmi cer drepturile… De obicei primesc promisiuni și amânări de termene. Dacă Dumnezeu va face ca de data asta chiar să primesc acei bani, prima sută de lei pentru costume o voi depune eu, luni (nu am superstiția aia tâmpită că cică nu e bine să dai bani lunea!). Ceea ce vă rog, vă implor, este să mă ajutați să facem împreună acest lucru. Din suflet vă rog! Cinci lei, zece lei, orice sumă poate însemna câțiva nasturi, o bucată de panglică sau ața cu care vor fi cusute. Nu știu, zic și eu, nu știu cum să vă înduplec. Știu că mulți poate că aveți în portofel în acest moment poate chiar mai puțin decât am eu. Da, e grea viața, nu e nevoie să mi-o spună nimeni. Și nu cred să am în listă prieteni dintre cei care plătesc cu lejeritate o vacanță în Dubai sau o sticlă de șampanie Dom Perignon într-o seară, la un club din Mamaia. Nu am cum să am în listă pentru că nu sunt din lumea lor. Și dacă aș avea nu m-aș baza pe ei. Cei mai mulți au inima la fel de rece precum gheața din frapieră. Scriu și în clipa asta cred că o să mă opresc pentru că nu știu ce și cum să vă mai spun, pentru că am nod în gât, pentru că sunt la servici și ar trebui să fac și alte lucruri, pentru că mi-e ciudă pe neputința mea și pe zgârcenia celor bogați. Și pentru că nu vreau, nu vreau și nu vreau să plâng acum, pentru că am în cap vorbele lui Cristian, care spune că nu vrea compasiune pentru copiii aceștia ci numai dragoste, care este vindecătoare. Și mă opresc fix aici pentru că de aici încolo trebuie să mă abțin, pentru că am promis să nu spun niciodată mai mult de atât.

Cei care veți dori să îi facem, împreună, această mare bucurie și să îi oferim acest mare ajutor lui Cristian, puteți depune în contul deschis la CEC:

Asociația Taxiul cu Bomboane

IBAN RO75CECEB30930RON4291146 cont în lei

Dacă sunteți dintre prietenii mei de mai aproape, de aici din București, care fie nu aveți timp să mergeți la bancă (da, avem programul de muncă în exact intervalul orar în care sunt deschise băncile), fie nu vreți să mai plătiți și comisionul la depunere (zic și eu, nu știu dacă CEC percepe un astfel de comision), mă ofer să rezolvam împreună, cumva. Vă las telefonul meu, apelabil non-stop pentru această acțiune pe care mi-am asumat-o și nu am liniște până nu o duc la capăt.

Deci: 0734.222.613.

Maria si Madalin

PS. În fotografii sunt Maria și Mădălin, amândoi internați la Spitalul Marie Curie, pe care Cristian îi consideră imaginile elocvente ale copiilor pentru care merită să lupți.

PPS. În momentul în care se vor strânge cei 1000 de lei voi anunța aici acest lucru și spunem ”Stop”. Așa este cinstit. Dacă vor mai fi persoane dornice să facă donații după strângerea sumei, vor mai exista poate și alte ocazii.

Vedea-v-aș în Antigua!

Din 1997 încoace, din doi în doi ani se găsesc niște nebuni care să traverseze Oceanul Atlantic în cadrul unei competiții internaționale de vâslit: Talisker Wisky Atlantic Challenge. Vă dați seama ce nebunie? E vorba de 5000 de kilometri (din Insulele Canare până în Antigua)! E vorba de cel puțin 60 de zile de vâslit neîntrerupt! E vorba de un echipaj care trebuie să-și facă bine de tot calculele de provizii pentru că odată plecat în cursă nu mai poate cere suplimentarea rezervei. De fapt nu mai poate cere absolut nimic altceva, pentru că riscă eliminarea.

În cursa căreia i se va da startul anul viitor, pe 12 decembrie, are și România nebunii ei. În frunte cu Andrei Roșu. Ca să nu avem discuții, nebunii noștri sunt cei mai frumoși. Și să dea Dumnezeu să fie și cei mai buni. Oricum, indiferent cât de buni vor fi nebunii ăștia ai noștri, eu îi iubesc și mă voi gândi la ei în fiecare zi, până o să-i știu ajunși cu picioarele pe pământ.

Echipajul nostru, care se numește Atlantic4, este format – cum spuneam – din Andrei Roșu (ei, hai, nu-mi spune că nu știi cine e Andrei Roșu!), Vasile Oșean (doctor în medicină sportivă, coechipierul lui Andrei la maratonul de la Polul Nord, din acest an), Emil Curteanu (fost canotor) și o a patra persoană, câștigătorul finalei concursului de recrutare la care s-au înscris vreo 200 și ceva de români. Unul mai întreg decât altul, de vreme ce sunt dispuși să se… înrame la așa ceva!

Săptămâna trecută m-au dus drumurile până la Limanu (județul Constanța), unde membrii incompletului (deocamdată!) echipaj au lansat la apă barca în care vor trăi aventura vieții lor. Sincer și cu mâna pe inimă vă mărturisesc faptul că ceremonia a fost de-a dreptul emoționantă, ritualul de botez al bărcii fiind respectat așa cum se cuvine. Barca se numește acum ”Maria”, și tot în urma unui concurs. Băieții au colantat emoționați numele bărcii, au stropit-o cu șampanie (s-a primit derogare pentru a nu sparge sticla de ea pentru că a costat mult de tot și mai trebuie și păstrată în perfectă stare!), iar noi am ridicat în aer cupele și am scandat de trei ori formula magică ”Pentru toți marinarii din vechime, pentru Maria!”.

colantare

La sampanie

la vasle

Pe scurt (atât cât de scurt pot eu), nebunia băieților noștri frumoși constă în faptul că vor fi pe Atlantic cel puțin două luni, că niciunul nu va dormi în această perioadă o noapte întreagă pentru că vor vâsli în două schimburi de câte două ore, că nu este exclus să înfrunte și vreo furtună iar furtuna în ocean înseamnă valuri de 9-10 metri înălțime, că vor trebui să facă în așa fel încât să se încadreze în rezerva de hrană luată la bord în momentul startului, că nu vor primi niciun fel de suport din exterior pe parcursul cursei și că vor slăbi cel puțin 10 kg fiecare. Ca ăla negru să nu pară chiar foarte negru, trebuie să știți că nimeni, niciodată, nu s-a prăpădit în această cursă. Apoi că băieții nu sunt abandonați în voia sorții, pentru că la bordul bărcii există sistem de navigație, GPS și telefon prin satelit. Că barca e construită în așa fel încât, dacă este răsturnatăa de valuri, să revină în poziția inițială într-un timp foarte scurt. Că apa potabilă nu va fi o problemă pentru ei deoarece vor dispune de un aparat care transformă apa oceanului în apă absolut potabilă.

Te întrebi acum de ce s-ar băga cineva în nebunia asta? Ca să-și testeze limitele? Ca să-și demonstreze masculinitatea? Să aducă omagii orgoliului personal? Să câștige bani? Sau notorietate? Nimic din toate astea în cazul băieților noștri. Totul este pentru o cauză socială și ea se numește HOSPICE Casa Speranței, se numește Campusul socio-medical pentru copiii diagnosticați cu boli rare sau incurabile de la Adunații Copăceni. O cauză pentru care Kaufland România, partenerul oficial al aventurii celor patru băieți, a donat deja 20.000 de euro.

În mod cert, de traversat Atlanticul dând la vâsle nu o să traversăm vreodată. Dar oricare dintre noi putem fi, într-un alt fel, parte a echipajului. Putem dona pentru a susține cauza pentru care băieții ăștia nebuni și frumoși pornesc în aventura vieții lor. Mă rog, pentru Andrei Roșu pesemne că este numai una dintre aventurile vieții lui. O alta. De la el mă aștept la orice. După ce a traversat înot Canalul Mânecii, a alergat pe la Cercul Polar și a devenit primul om din lume care a dus până la capăt circuitul 7 maratoane și 7 ultra-maratoane pe 7 continente iar acum se pregătește de traversat Atlanticul cu barca…

Ca să n-o mai lungesc că și-așa… am lungit-o rău de tot, dacă îl susții pe Andrei, echipa Atlantic4 și HOSPICE Casa Speranței, poți dona accesând pagina specială hospice.galantom.ro/atlantic4. Asta chiar că nu e greu.

Căutăm trei surori, nu trei Pokemoni!

irinel

Vreau încă de la început să vă spun, să vă rog, în mod cu totul special pe cei care locuiți în SUA dar și pe cei care aveți prieteni stabiliți acolo, să mă ajutați pe mine și implicit pe tânărul din această poveste, distribuind acest articol. Veți înțelege de ce este atât de important acest lucru. Putem încerca, împreună, să fim zâne și feți-frumoși în povestea asta?

Habar nu am cum și în ce împrejurări am ajuns să fim prieteni pe Facebook. Și nici nu stau să-mi bat capul cu asta, pentru că nu contează absolut deloc. Contează doar că vreau să încerc să îl ajut, dar că fără voi sunt neputincioasă. Contează că acest Facebook poate face lucruri incredibile, că asta este o certitudine. Că putem face fapte bune și minuni cu ajutorul lui. Vreau să cred asta.

Se numește Irinel Mitel Streche, este din Brăila și a împlinit cu ceva timp în urmă 18 ani. Este un adolescent sensibil, chiar foarte sensibil, foarte bine educat si de foarte, foarte mult bun simț. Nu, nu îl cunosc personal, nu l-am întâlnit niciodată, dar am tras această concluzie doar umblându-i pe pagină, citindu-i postările și comentariile. Așa, tot citind, am înțeles că este adoptat, deși am fost ușor pe lângă adevăr. Ce m-a impresionat cel mai tare la el a fost recunoștința pe care o poartă celei pe care o numește mamă și dragostea pe care i-o declară, public. Nu știu cât v-am convins, dar mai degrabă aș prefera să vă convingeți singuri, să trageți propriile concluzii făcând exact ce am făcut eu. Nu-mi spuneți că nu poate fi schițat profilul unei persoane doar după cele găsite pe pagina ei Facebook. Eu una cred că da. Poate nu este un portret fidel, dar se apropie de realitate. Suntem cam ceea ce arătăm că ne place sau nu ne place, suntem ceea ce admirăm, suntem una cu cele la care rezonăm, suntem suma tuturor răspunsurilor noastre de “Mulțumesc”, a tuturor “Vă rog” sau “Scuzați-mă pentru deranj”. Cu acest “Scuzați-mă pentru deranj” și-a început Irinel mesajul pe care mi l-a trimis acum două seri în mesageria privată. Unde mi-a trimis și un link al unui articol apărut în cotidianul Libertatea. Mă ruga doar să îl ajut distribuind acel articol și îmi mulțumea anticipat pentru asta. Mi-am zis că pot să fac un pic mai mult pentru el, că pot scrie câteva randuri, că pot cere ajutorul prietenilor mei și pe cel al prietenilor prietenilor mei. Mi-a spus că în demersul lui a cerut ajutor cotidianului sus-menționat, dar și redacției emisiunii Acces direct. Nu știe nici el, nici eu, dacă cei cărora le-a scris îl vor lua în seamă. Cu atât mai bine dacă o vor face și ei. Eu una îmi fac datoria față de conștiința mea.

Născut prematur, Irinel a fost abandonat în maternitate. Exact la fel ca cele trei surori ale lui, la fel ca fratele lui. Cu deosebirea că ceilalți patru s-au născut sănătoși. Diagnosticat cu retracție cvadriceps (picioare strâmbe), Irinel și-a trăit copilăria între spitale și centrul de plasament. La vârsta de 6 ani în viața lui a apărut MAMA. Nu, nu mama biologică, ci asistenta maternală, Steluța Popescu. Cea pe care, însă, Irinel o consideră adevărata lui mamă. Și, că o mamă adevărată, care dorește binele copilului ei, l-a dus la medici pentru a repara ceea ce se putea repara, atât cât se putea. Irinel a fost operat și lucrurile au fost, într-o oarecare măsură, îndreptate. Într-o oarecare măsură… Despre ea, Irinel a scris că este “persoana care m-a ajutat cu tot sufletul, care a fost lângă mine când toată lumea mă arăta cu degetul, care a stat lângă mine când am fost operat, care m-a ajutat să cunosc lumea aceasta și să pot înțelege și lucrurile mărunte.” Din 2011, de la vârsta de 14 ani, Irinel locuiește într-un apartament de tip familial al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Brăila, alături de alți șapte tineri.

Chiar dacă a încercat să spună în treacăt unele lucruri ca și când nu le-ar da cine știe ce importanță, tristețea lui Irinel răzbate de dincolo de ele. “Diagnosticul cu care trăiesc îmi face corpul să arate urât. Am suferit foarte mult din acest motiv, mai ales când am crescut și, de fapt, mi-am dat seama cum merg. Acum sunt un pic mai bine, pentru ca de doi ani fac înot pentru recuperare și simt o oarecare evoluție. Știu că mai am mult de muncit, așa că merg înainte. Chiar dacă acum sunt ceva mai bine, două lucruri mă macină și nu-mi dau pace: problema mea locomotorie și familia mea.”

Cum spuneam, Irinel are un frate, căsătorit, la casa lui, dar care nu vrea să aibă de-a face cu el. Pesemne crede că i-ar fi povară… Despre cele trei surori a aflat de curând, de la o asistentă socială, că au fost adoptate, de mici, de familii din SUA. Iar ceea ce își dorește din suflet este să le cunoască.

„Am căutat răspunsuri de la mama mea biologică, dar a fost zadarnic. În tinerețe a fost bolnavă de meningită și, din păcate, acum are o minte…. slabă. Așa că nu am reușit să aflu nimic. Pe mama nu o judec pentru nimic. Nu am niciun drept. Doar mă bucur că din cinci copii, trei au avut șansa la o familie, la o viață mai bună și la educație.” Irinel spune că nu își dorește nimic altceva de la surorile lui, niciun beneficiu, de niciun fel, decât să le cunoască. „Vreau să știe că mă gândesc zilnic la ele și că mă rog pentru sănătatea lor. Că îmi doresc să le întâlnesc măcar o singură dată.”

Teoretic, articolul ar fi putut să se termine aici. Doar că vreau să vă arăt o bucățică din sufletul lui Irinel. Am luat de pe pagina lui Facebook postarea făcută de ziua celei căreia îi este recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru el și pe care o numește „mama”.

„Dragă mămică, iată că a venit o zi foarte importantă pentru mine: ziua ta! Îți mulțumesc că exiști și că mă faci să spun cu mândrie că Steluța Popescu este mămica mea, cea care, fără să aibă vreo legătură de sânge, a putut să stea lângă mine în timpul recuperării de după operație, care a putut rezista momentelor mele grele. Îți mulțumesc că la vârsta de șase ani m-ai învățat ceea ce trebuia să mă învețe mama mea biologică. Îți mulțumesc că mi-ai oferit educație și m-ai învățat să fiu responsabil. Am petrecut cu tine momente atât de frumoase încât – cum ți-am spus – nici dacă aș face meningită nu le-aș putea uita. Ești persoana care mi-a schimbat destinul. Nu îmi amintesc momentul în care ți-am spus pentru prima dată „mamă”, dar îmi amintesc când îmi îndoiai câte un picior, pe rând. Momentul ăla când așteptam maxi-taxi la Elpida de ne înghețau sprâncenele. Momentele frumoase din excursie. Te iubesc pentru că ai mai mult suflet decât 100 de persoane la un loc și că niciodată nu m-ai lăsat la greu. Tot ceea ce ai făcut pentru mine este iubire, iar tu însemni totul. Te iubesc, mama!”

irinel cu fam

Irinel împreună cu doamna Steluța Popescu și fiica acesteia, Alexandra. Pe care Irinel o consideră sora lui.

PS. DACĂ AVEȚI INFORMAȚII CARE ÎL POT CONDUCE PE IRINEL CĂTRE CELE TREI SURORI NATURALE ALE LUI, ADOPTATE ÎN SUA, VĂ ROG SĂ LUAȚI LEGĂTURA CU EL, PE FACEBOOK, PE PAGINA Irinel Alexandru (Irinel Streche). DE ASEMENEA, DACĂ AVEȚI NEVOIE DE INFORMAȚII SUPLIMENTARE PE CARE EU NU VI LE-AM PUTUT DA.

A fost odată o poveste adevărată

Povestea pe care o scriu azi – și următoarea, pe care o voi scrie în zilele ce vin, cât de curând îmi va permite timpul, este despre români și americani. Este despre oameni, despre implicare, despre bunăvoință, solidaritate, compasiune, dragoste, curaj și perseverență. Și cum mi-am propus ca întotdeauna să fiu cinstită față de cititorii mei și față de mine, fără urmă de ipocrizie, voi începe prin a recunoaște că nu sunt o admiratoare a americanilor. Dar pentru asta există în viață situații și exemple, care să îmi arate, subtil, că nu e bine să am idei preconcepute și nici să generalizez. Că până la urmă nu contează naționalitatea ci Omul.

Poveștile încep cu ”A fost odată”, numai că în povestea mea încă este. Dar ca să păstrăm formula magică a începuturilor de povești… A fost odată o plecare a unei românce în SUA. Dacă poveștile sunt cu zâne bune iar în povești zânele nu au și nume, în povestea mea uite că au. Pe zâna din povestea mea, pe românca plecată în SUA o cheamă Adriana Henderson.

Adriana

În urmă cu mulți ani, vreo 16, în împrejurări despre care nu știu amănunte, zâna a aflat despre cazul unui băiat din România care avea o nevoie disperată de un medicament foarte scump, pentru că… voia să poată merge. Un băiat a cărui viață era permanent în pericol. Viața lui de hemofilic. A făcut zâna ce-a făcut și a rezolvat problema băiatului din România. Numai că a tot aflat că mai există destule astfel de cazuri în țara ei natală, de zână bună. Și a intrat ea într-o poveste care durează de 11 ani, dar despre care nu s-a știut nimic până acum. Pentru că e o zână discretă. Cu toată superputerea ei nu putea susține tratamentul tuturor copiilor cu hemofilie din România – și până la urmă nici măcar nu avea ea vreo datorie să o facă din moment ce țara asta are un sistem sanitar care este obligat să se îngrijească de acești bolnavi – dar s-a gândit că le poate oferi altceva: copilărie. Timp de calitate, cum se spune acum, modern. Timp în care să fie alături de alți copii cu alte grave probleme de sănătate, cu boli care numai rostindu-le numele te trec fiori reci pe șira spinării. Timp în care să se joace, să facă sport, să râdă, să deseneze, să bricoleze dar să fie și consiliați în vederea conștientizării propriei boli și a creșterii stimei de sine. Să le îmbogățească viața cu momente memorabile. Așa s-a născut, în urmă cu 11 ani, tabăra ”O rază de speranță”. O tabără în care, de 11 ani, an de an, 84 de copii bolnavi vin să… copilărească. O tabără pentru care zâna bună, Adriana, timp de un an strânge fonduri din donațiile americanilor.

cerc in iarba

joc tabara

Ajutorul de zână bună este o altă zână bună, Ileana Văduva, președinta Asociației ”Împreună pentru O rază de speranță”. Care nu întâmplător și-a legat destinul de activitatea Adrianei. Ileana are o poveste personală, dureroasă. Fetița ei, adoptată, a plecat acum patru ani la îngeri și heruvimi, după ce s-a luptat cu o boală care joacă necinstit: cancerul. Dar zâna Ileana este o zână luminoasă, care zâmbește amintirilor pentru că este împăcată cu ea, pentru că știe că fetița ei a petrecut timp de calitate și a copilărit atât cât a putut să o facă. Inclusiv în tabăra ”O rază de speranță”. Și pentru că acum fetița ei este în fiecare copil care merge în tabără.

Anul acesta, la Sâmbăta de Sus, copiii au copilărit din nou. Au ascultat povești despre cowboy și amerindieni, au confecționat ”pieile roșii” în care mai apoi ”au intrat”, s-au jucat și s-au luptat în joacă, au desenat, au cântat. Au făcut tot ce fac copiii sănătoși. Și s-au pregătit pentru oaspeții pe care îi așteptau să vină de la drum. De la un drum lung, foarte lung. De la un drum făcut pentru ei, de dragul lor și în folosul lor.

fotbal masa

tot desen

la flaut

grup indieni

indientii se lupta

În povestea mea, zânei Adriana i s-au alăturat două tinere, Ashlyn și Kaitlin, prietene încă din vremea liceului, acum amândouă studente, acolo, în SUA, una la Medicină și cealaltă la Drept. Pe 11 mai fetele au încălecat pe-o șa șiiii… nu, încă nu am terminat de spus povestea-așa! Ashlyn și Kaitlin au urcat de la Paris pe câte o bicicletă și au traversat nu mari ci doar țări – Franța, Elveția, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația și Serbia – pentru a ajunge în România, și în final la Sâmbăta de Sus. Pe parcursul celor 4.800 de km fetele au strâns și au tot strâns fonduri pentru copiii cu boli cronice din România, pentru finanțarea taberei, iar la destinație și-au donat bicicletele. Și țelul lor este să strângă alți bani, cu care să ducă la Disneyland Paris un grup cât mai mare de copii cu diagnostic malign, împreună cu mamele lor. Dar asta va fi o altă poveste…

sosire fete

intampinare sua

fetele multumite

americance conferinta

E drept, chiar dacă eu n-am încălecat pe nicio șa, doar v-am spus povestea-așa.

imbratisare grupfoc de tabara