
Când am primit invitația de a participa la Conferința de advocacy ”Șansa la viață a copiilor diagnosticați cu afecțiuni cardiovasculare” mi s-a spus doar că tema va fi abordată într-un mod inedit. Cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Nu mi-am imaginat nicio clipă cât de inedit și mai cu seamă cât de cutremurător.
Ajunși la Sibiu, acolo unde a avut loc evenimentul și unde deja se aflau medici de top din țară, din Europa și Statele Unite, atât din sistemul de stat cât și din cel privat, am fost invitați la film. Da, se poate spune că aceasta a fost prima surpriză, primul element al unui eveniment neconvențional. Până să înceapă filmul nu am găsit legătura dintre o conferință pe o temă medicală cât se poate de fierbinte și… o sală de cinematograf închiriată pentru noi și chirurgi, unde rula un anume film, cu un anume motiv. Am găsit legătura imediat ce a început filmul, pentru că îl știam, îl mai văzusem. Am constatat că, deși filmul nu este o noutate cinematografică (a fost lansat în urmă cu 16 ani), au existat și persoane care atunci l-au văzut pentru prima dată, așa că dacă mai sunt și altele, îndrăznesc să vi-l recomand. ”Pay it forward” se numește, în traducere ”Dă-o mai departe”. Vă invit să îl vizionați, să reflectați, să acționați.
În ziua următoare, după un somn scurt dar bun, aveam să intrăm în temă, în plin. Gazdele și ghizii noștri în ceea ce teoretic era o conferință de presă dar practic a fost un joc de-a Dumnezeu, conf. dr. Victor Costache – medic primar chirurgie cardiovasculară și toracică, specializat și în chirurgia pulmonară, șeful Secției de chirurgie cardiovasculară și toracică din cadrul Spitalului European Polisano din Sibiu și Cătălina Costache – directorul executiv al Fundației Polisano. Acum, ca să continui acest articol, stau și mă gândesc când este mai bine să-mi vărs furia pe sistem: acum sau în finalul articolului? O fac acum, pentru ca apoi să pot continua, răcorită.

Dr. Costache este un medic român care a trăit vreo zece ani în Franța, și nu doar că a trăit dar le-a dat viață și pacienților săi. Un medic cu adevărat respectat într-o țară care nu era a lui. O țară în care și-a luat primariatul la Paris, în care a profesat la Annecy și Grenoble, care l-a făcut Membru Titular al Colegiului Francez de Chirugie Cardio-Vasculară și Toracică. O țară pe care a lăsat-o în urmă pentru a se întoarce acasă, într-o țară căreia i-au trebuit opt luni de zile pentru a-i recunoaște diplomele… O țară în care deși poate face transplant de plămâni, acest lucru nu-i este permis din mizerabile motive birocratice. Nu, nu m-am răcorit, mai tare m-am înfuriat. O țară în care 60-70% dintre copiii cu malformații cardiovasculare, mor. O țară a cărei Casă Națională de Asigurări de Sănătate decontează pentru o intervenție de acest gen doar 1500-2000 de euro (costul ei real fiind de 6000-7000 de euro), în condițiile în care săracii noștri frați de peste Prut decontează 6000 de euro iar pârliții de bulgari 9000 de euro. Și că tot mi-am adus aminte: o țară în care un reputat chirurg cardiovascular suedez, Sune Johansson, cu o experiență de peste 40 de ani în operarea malformațiilor cardiace complexe la copii, care a pus bazele programului congenital la Sarajevo, Belgrad și Kiev și care acum își dorește să lucreze pro bono la noi, așteaptă de șase luni să-i acorde Colegiul Medicilor din România avizul de liberă practică… Ce-aș mai putea spune ca să nu mă sufoc de nervi?! Ce?!
O intervenție chirurgicală de asemenea complexitate costă la noi, așa cum am zis, 6000-7000 de euro. Potrivit statisticilor, anual ar trebui făcute 18.000 de intervenții, dar se realizează numai 4.500. Dr. Costache ne spune că restul mor acasă, cu zile. Și că problema noastră, la nivel de SISTEM PUBLIC de sănătate, nu sunt doar banii ci și specialiștii. Și problemă mai este și faptul că legile noastre de neînțeles decontează operații în străinătate dar nu și în spitalele private din România, acolo unde, iată, există specialiști. Pare mai simplu și mai eficient pentru capetele încoronate ale sistemului să plătească o operație în străinătate, prin Formularul E112, cu 45 – 50.000 de euro, când cu acei bani pot fi operate șapte cazuri acasă, în România, în sistemul privat.
Să mai vorbim despre copii, în cifre? Vorbim. Anual se nasc 1.500 de copii cu malformații cardiace. 1.500 de care se știe. Lor li se adaugă cei nediagnosticați, care mor fără să se fi știut, până la autopsie, de ce sufereau. Da, e crunt, e greu de scriu aceste cuvinte. Dar dacă închidem ochii și gura nu înseamnă că lucrurile astea nu se întâmplă. Din cei 1.500, circa 400 sunt operați la centrele din Cluj și Târgu Mureș, alți 200 în străinătate în baza Formularului E112 și alți 100 pe banii părinților, tot în străinătate. Adună și scade. Mai rămâne ceva, nu-i așa? Acelea sunt cazurile sociale. Fără bani. Fără soluții. Pentru ei încearcă să facă ceva Fundația Polisano. Dar, așa cum spune și dr. Costache, oricât și-ar dori, Fundația nu-i poate ajuta pe toți și nu-i deloc normal ca o țară să-și opereze copiii din mila publică. Uneori nu se poate face rost de bani pocnind din degete. Și uneori copiii nu pot aștepta. Nu ei, ci boala lor…
Fiecare dintre noi, jurnaliștii, am avut în față, pe masă, dosarele medicale a patru copii. Nu cu toate documentele pe care le conțin atunci când sunt depuse la Fundație, pentru că ar fi fost prea stufoase. Am primit doar copiile acelora dintre ele care să ne fie suficiente pentru a înțelege, ca nemedici ce suntem, cât de gravă este situația medicală și care este situația socială a fiecărui caz. Am primit un răgaz de 30 de minute pentru a le studia și a alege doar unul care să beneficieze de intervenția chirurgicală salvatoare. Doar unul! Înțelegeți?! Doar unul! M-au trecut toate căldurile și toate stările și toate gândurile posibile, răsfoind și citind dosarele.

COPIL 1
Băiat, un an și trei luni, canal atrio-ventricular comun cu shunt stânga-dreapta, regurgitare mitrală gr. II-III, refulare tricuspidiană gr.III, cardiomiopatie hipertrofică predominant septală posibil post-hipoxică, hipertensiune arterială pulmonara etc etc. Și Sindrom Down…
COPIL 2
Băiat, doi ani și opt luni, malformație cardiacă congestivă, insuficiență cardiacă. Crescut de bunici. Pensia bunicului: 400 lei.
COPIL 3
Băiat, 9 ani, stenoză aortică valvulară cu gradient semnificativ, cardiomiopatie hipertrofică secundară. Adus la consultații și investigații de asistenta socială, în timpul ei liber, cu mașina personală.
COPIL 4
Fată, 8 ani, ventricul drept cu dublă cale de ieșire, vase mari syde-by-syde, defect septal subaortic cu shunt stâng-drept, stenoză pulmonară subvalvulară, anomalie coronariană etc. La dosar atașată adeverința de salariu a mamei: 1440 lei brut.
Alege unul. Poți? Și totuși trebuie să alegi. Cum este? Ce simți? Plângi? Poate tu… Pe statul român, pe sistemul sanitar, nu le impresionează. Ei au un buget și se țin de el. Ce dacă mor copiii ăștia?
După ce am făcut acest exercițiu pe care nici în joacă, ipotetic, nu vreau să-l mai fac vreodată, am aflat și numele copiilor: Matei, David, Bogdan-Daniel și Andra-Ioana. Și ni s-a spus că, din fericire, toți patru au fost operați și sunt bine. Unul dintre ei, David, chiar cu o zi înainte. Încă se afla la Terapie Intensivă în acele momente. Și am mai fost anunțați că pe toți patru îi vom vedea cu ochii noștri. Știți cât de rușine mi-a fost de cei trei, nealeși?!
Doi au intrat în sala în care ne aflam: Bogdan-Daniel și Andra Ioana. Pe Matei și pe mămica lui i-am cunoscut prin intermediul Skype, iar pe David, abia operat, l-a reprezentat bunicul. Toți acești copii au putut fi operați cu ajutorul Fundației Polisano, care a făcut rost de bani pentru intervenții de la oameni mărinimoși, cărora le-a păsat de viața lor. De la oameni mărinimoși, nu de la statul român. Atât am avut de zis și scris. Și de-ntrebat: ce speranță de viață aveau acești copii dacă nu erau operați?

Bogdan-Daniel și asistenta socială care s-a ocupat de el.
Andra-Ioana. Își dorește să devină polițistă.

Matei, băiețelul cu Sindrom Down, împreună cu mama lui.

Bunicul lui David, rămas în secția de Terapie Intensivă după intervenția suferită cu doar o zi înainte.