Doar o recomandare…

Ai un pici cu vârsta mai mare de doi ani? Nu știi ce să faci și unde să mergi cu el sâmbăta viitoare, pe 3 decembrie? Ai vrea să facă ceva distractiv dar totodată și educativ? Îndrăznesc să-ți fac o propunere: în ziua menționată, cu începere de la ora 11, la Teatrul Elisabeta are loc spectacolul muzical educativ ”Călătorie muzicală pe aripile Vântului”. Un spectacol fascinant cu o durată de 50 de minute, în care spectatorii vor călători imaginar împreună cu personajele și vor învăța ritmuri și cântece specifice unor țări precum Spania, Egipt, Mexic și România, vor face cunoștință cu diferite stiluri de muzică (rock, clasică, jazz, country, hip-hop, operă, breakdance, tradițională românească) și vor desluși câțiva pași simpli de dans. Nu vă spun decât că cele trei personaje principale se numesc Vio (vioara), Kito (chitara) și Pia (pianul), iar bunii lor prieteni, care îi vor însoți în această călătorie, sunt două mascote jucăușe, Pinguinul Pam-Pam și ursul panda Bum-Bum. Această lecție muzicală va fi ”spusă” în cel mai distractiv și ușor de înțeles mod pentru cei mici, așa încât vor pleca de la spectacol… îmbogățiți cu noi informații. Și nu numai atât. Vor pleca și cu câte un CD cu melodiile trupei Pam-Pam.

Biletele pentru spectacolul de sâmbătă, 3 decembrie, se pot achiziționa de la casa se bilete a Teatrului Elisabeta și online de pe www.teatrulelisabeta.ro. Prețul biletului este de 25 sau 35 de lei. Mai multe informații despre spectacol și trupa Pam Pam găsiți pe site-ul http://www.pam-pam.ro si pe pagina de facebook https://www.facebook.com/TrupaPamPam/

Cafelele și taclalele domnului Florescu

Îmi plac poveștile, culorile și aromele lor. Îmi place cafeaua. Dar nu pentru că aș avea o dependență față de ea. Nici măcar nu mă pricep la cafea. Adevărații cafegii cred că recunosc țara de origine a boabelor după miros și luciu, cred că au preferințe și ritualuri de prăjire, preparare, turnare, degustare. Eu nici măcar nu fac diferența între o cafea cu și una fără cofeină. Beau orice cafea, dacă e neagră. Fără zahăr. Mie de fapt îmi place momentul în sine. Îmi place tihna la care te cheamă ceașca de cafea. Îmi plac și tăcerile dar și poveștile din jurul ei. Se spune despre cafea că este energizantă. Ba aș spune că e calmantă. De aia mi se mai și întâmplă uneori, seara târziu, pe la 10, chiar și 11, să beau ce mai găsesc în cana filtrului de cafea, rămas de peste zi. Rămân singură în bucătărie – după ce ai casei se vor fi culcat -, deschid geamul, îmi aprind o țigare, pun ceașca și coatele pe pervaz și stăm ca fetele, noi trei: eu, cafeaua și noaptea. Dintre care numai două sunt negre.

Și cafenea, și muzeu

Dacă am spus că îmi plac poveștile, atunci să știți că tot povestea m-a îndemnat să scriu și acum, să v-o spun și vouă. Și mi-a plăcut locul în care am fost. Unul tot de poveste. Plin cu povești din trecut, cu fotografii sepia fugite din albume, cu dulap ca cel al bunicii, în care pitea dulcețuri și cofeturi, cu valize din carton sau piele care au văzut atâtea gări, peroane, despărțiri și regăsiri, cu pick-up vechi și telefon din ebonită, cu mese din scândură grea și scaune grațioase pe care se așezau demult, foșnind, fuste din organza sau tafta. Un loc cu cărți vechi, de mângâiat. Și cu meniu scris de mână, caligrafic. Leonard Caffe. Ăsta-i locul. La Hanul lui Manuc. Unde scârțâie podelele ca în vremea când, pe-acolo, pe aproape, erau Halele Unirii…

Boemul avocat

Leonard Caffe este un brand și totodată numele unei cafenele. Și cum v-am spus, nu ca orice altă cafenea. Nici locul și nici aromele lui nu sunt ca toate celelalte. Cafeaua de aici e munca din ultimii 25 de ani a fondatorului Leonard Caffe, domnul Mihail Florescu. De față la inaugurare. Domnul Florescu este de meserie avocat. Dar asta îți dai seama și daca nu-ți spune. Are ceva în atitudine. Are stil. Boem. Vorbește graseiat, de parcă ar fi trăit în Franța, nu în Italia. S-a întors în România în 1991 pentru a înființa, la Timișoara, prima prăjitorie de cafea din oraș și printre puținele din țară la acea vreme. Se numea ”Torrefatione Italiana”. Că nu degeaba trăise în Italia, de unde a adus tehnologia Petroncini (familie a cărei membru devenise prin căsătorie), espresso italiano și tradiția cafelei arabice la ibric. Ce norocoși și răsfățați au fost timișorenii… După anii de nechezol, acum descopereau cafeaua adevărată… După atâta contrabandă, acum cafeaua-cafea se găsea și în magazine, și în cafenele. Despre acea perioadă de după Revoluție, domnul Florescu își amintește că a fost marcată de o devalorizare incredibilă. ”Cafeaua robusta costa foarte puțin, vindeam într-un an cât vând acum într-o lună și jumătate. La sfârșit de an, când am schimbat banii în bancă pentru a plăti furnizorul, aveam mai puțin de jumătate din cât adusesem. Primii trei ani au fost pe pierdere. Atunci câștigau evazioniștii…”

Cafeaua Vampirului, Cafeaua Bunicii

Cinci ani mai târziu, Mihail Florescu își mută afacerea la București. Și vinde cafea într-o zi cât vindea în Timișoara într-o lună. Bilanțul vânzărilor după prima lună în Capitală? Inimaginabil: șase tone! Un record. Dublat și de o premieră în România: prăjirea cafelei pe flux de aer cald. Magnifico!

În 1998 este înregistrată marca Leonard Caffe, un brand apreciat de iubitorii de cafea de calitate. Și, în mod firesc, urmează deschiderea de cafenele. Precum cea din care am pornit azi călătoria de față. Cafenele în care îndrăgostiții de fructul roșu, ca o cireașă, ajuns maroniu prin prăjire, se pot bucura de zeci de tipuri de cafea. Faima Leonard Caffe s-a împrăștiat în toată lumea, ajungând și dincolo de Ocean, acolo unde Cafeaua Vampirului (un blend ciudat și enigmatic precum Contele Dracula, cu arome de scorțișoară și o boare de ardei iute) i-a fermecat pe americani. Cum ne-a fermecat pe noi Cafeaua Bunicii… Pe care vă invit să o descoperiți. Și dacă în cafeneaua de la Hanul lui Manuc aveți norocul să îl întâlniți pe domnul Florescu, veți asculta și alte povești, poate chiar mai minunate decât aceasta.

Copii la mâna sorții

Când am primit invitația de a participa la Conferința de advocacy ”Șansa la viață a copiilor diagnosticați cu afecțiuni cardiovasculare” mi s-a spus doar că tema va fi abordată într-un mod inedit. Cum nu a mai făcut-o nimeni până acum. Nu mi-am imaginat nicio clipă cât de inedit și mai cu seamă cât de cutremurător.

Ajunși la Sibiu, acolo unde a avut loc evenimentul și unde deja se aflau medici de top din țară, din Europa și Statele Unite, atât din sistemul de stat cât și din cel privat, am fost invitați la film. Da, se poate spune că aceasta a fost prima surpriză, primul element al unui eveniment neconvențional. Până să înceapă filmul nu am găsit legătura dintre o conferință pe o temă medicală cât se poate de fierbinte și… o sală de cinematograf închiriată pentru noi și chirurgi, unde rula un anume film, cu un anume motiv. Am găsit legătura imediat ce a început filmul, pentru că îl știam, îl mai văzusem. Am constatat că, deși filmul nu este o noutate cinematografică (a fost lansat în urmă cu 16 ani), au existat și persoane care atunci l-au văzut pentru prima dată, așa că dacă mai sunt și altele, îndrăznesc să vi-l recomand. ”Pay it forward” se numește, în traducere ”Dă-o mai departe”. Vă invit să îl vizionați, să reflectați, să acționați.

În ziua următoare, după un somn scurt dar bun, aveam să intrăm în temă, în plin. Gazdele și ghizii noștri în ceea ce teoretic era o conferință de presă dar practic a fost un joc de-a Dumnezeu, conf. dr. Victor Costache – medic primar chirurgie cardiovasculară și toracică, specializat și în chirurgia pulmonară, șeful Secției de chirurgie cardiovasculară și toracică din cadrul Spitalului European Polisano din Sibiu și Cătălina Costache – directorul executiv al Fundației Polisano. Acum, ca să continui acest articol, stau și mă gândesc când este mai bine să-mi vărs furia pe sistem: acum sau în finalul articolului? O fac acum, pentru ca apoi să pot continua, răcorită.

Dr. Costache este un medic român care a trăit vreo zece ani în Franța, și nu doar că a trăit dar le-a dat viață și pacienților săi. Un medic cu adevărat respectat într-o țară care nu era a lui. O țară în care și-a luat primariatul la Paris, în care a profesat la Annecy și Grenoble, care l-a făcut Membru Titular al Colegiului Francez de Chirugie Cardio-Vasculară și Toracică. O țară pe care a lăsat-o în urmă pentru a se întoarce acasă, într-o țară căreia i-au trebuit opt luni de zile pentru a-i recunoaște diplomele… O țară în care deși poate face transplant de plămâni, acest lucru nu-i este permis din mizerabile motive birocratice. Nu, nu m-am răcorit, mai tare m-am înfuriat. O țară în care 60-70% dintre copiii cu malformații cardiovasculare, mor. O țară a cărei Casă Națională de Asigurări de Sănătate decontează pentru o intervenție de acest gen doar 1500-2000 de euro (costul ei real fiind de 6000-7000 de euro), în condițiile în care săracii noștri frați de peste Prut decontează 6000 de euro iar pârliții de bulgari 9000 de euro. Și că tot mi-am adus aminte: o țară în care un reputat chirurg cardiovascular suedez, Sune Johansson, cu o experiență de peste 40 de ani în operarea malformațiilor cardiace complexe la copii, care a pus bazele programului congenital la Sarajevo, Belgrad și Kiev și care acum își dorește să lucreze pro bono la noi, așteaptă de șase luni să-i acorde Colegiul Medicilor din România avizul de liberă practică… Ce-aș mai putea spune ca să nu mă sufoc de nervi?! Ce?!

O intervenție chirurgicală de asemenea complexitate costă la noi, așa cum am zis, 6000-7000 de euro. Potrivit statisticilor, anual ar trebui făcute 18.000 de intervenții, dar se realizează numai 4.500. Dr. Costache ne spune că restul mor acasă, cu zile. Și că problema noastră, la nivel de SISTEM PUBLIC de sănătate, nu sunt doar banii ci și specialiștii. Și problemă mai este și faptul că legile noastre de neînțeles decontează operații în străinătate dar nu și în spitalele private din România, acolo unde, iată, există specialiști. Pare mai simplu și mai eficient pentru capetele încoronate ale sistemului să plătească o operație în străinătate, prin Formularul E112, cu 45 – 50.000 de euro, când cu acei bani pot fi operate șapte cazuri acasă, în România, în sistemul privat.

Să mai vorbim despre copii, în cifre? Vorbim. Anual se nasc 1.500 de copii cu malformații cardiace. 1.500 de care se știe. Lor li se adaugă cei nediagnosticați, care mor fără să se fi știut, până la autopsie, de ce sufereau. Da, e crunt, e greu de scriu aceste cuvinte. Dar dacă închidem ochii și gura nu înseamnă că lucrurile astea nu se întâmplă. Din cei 1.500, circa 400 sunt operați la centrele din Cluj și Târgu Mureș, alți 200 în străinătate în baza Formularului E112 și alți 100 pe banii părinților, tot în străinătate. Adună și scade. Mai rămâne ceva, nu-i așa? Acelea sunt cazurile sociale. Fără bani. Fără soluții. Pentru ei încearcă să facă ceva Fundația Polisano. Dar, așa cum spune și dr. Costache, oricât și-ar dori, Fundația nu-i poate ajuta pe toți și nu-i deloc normal ca o țară să-și opereze copiii din mila publică. Uneori nu se poate face rost de bani pocnind din degete. Și uneori copiii nu pot aștepta. Nu ei, ci boala lor…

Fiecare dintre noi, jurnaliștii, am avut în față, pe masă, dosarele medicale a patru copii. Nu cu toate documentele pe care le conțin atunci când sunt depuse la Fundație, pentru că ar fi fost prea stufoase. Am primit doar copiile acelora dintre ele care să ne fie suficiente pentru a înțelege, ca nemedici ce suntem, cât de gravă este situația medicală și care este situația socială a fiecărui caz. Am primit un răgaz de 30 de minute pentru a le studia și a alege doar unul care să beneficieze de intervenția chirurgicală salvatoare. Doar unul! Înțelegeți?! Doar unul! M-au trecut toate căldurile și toate stările și toate gândurile posibile, răsfoind și citind dosarele.

COPIL 1

Băiat, un an și trei luni, canal atrio-ventricular comun cu shunt stânga-dreapta, regurgitare mitrală gr. II-III, refulare tricuspidiană gr.III, cardiomiopatie hipertrofică predominant septală posibil post-hipoxică, hipertensiune arterială pulmonara etc etc. Și Sindrom Down…

COPIL 2

Băiat, doi ani și opt luni, malformație cardiacă congestivă, insuficiență cardiacă. Crescut de bunici. Pensia bunicului: 400 lei.

COPIL 3

Băiat, 9 ani, stenoză aortică valvulară cu gradient semnificativ, cardiomiopatie hipertrofică secundară. Adus la consultații și investigații de asistenta socială, în timpul ei liber, cu mașina personală.

COPIL 4

Fată, 8 ani, ventricul drept cu dublă cale de ieșire, vase mari syde-by-syde, defect septal subaortic cu shunt stâng-drept, stenoză pulmonară subvalvulară, anomalie coronariană etc. La dosar atașată adeverința de salariu a mamei: 1440 lei brut.

Alege unul. Poți? Și totuși trebuie să alegi. Cum este? Ce simți? Plângi? Poate tu… Pe statul român, pe sistemul sanitar, nu le impresionează. Ei au un buget și se țin de el. Ce dacă mor copiii ăștia?

După ce am făcut acest exercițiu pe care nici în joacă, ipotetic, nu vreau să-l mai fac vreodată, am aflat și numele copiilor: Matei, David, Bogdan-Daniel și Andra-Ioana. Și ni s-a spus că, din fericire, toți patru au fost operați și sunt bine. Unul dintre ei, David, chiar cu o zi înainte. Încă se afla la Terapie Intensivă în acele momente. Și am mai fost anunțați că pe toți patru îi vom vedea cu ochii noștri. Știți cât de rușine mi-a fost de cei trei, nealeși?!

Doi au intrat în sala în care ne aflam: Bogdan-Daniel și Andra Ioana. Pe Matei și pe mămica lui i-am cunoscut prin intermediul Skype, iar pe David, abia operat, l-a reprezentat bunicul. Toți acești copii au putut fi operați cu ajutorul Fundației Polisano, care a făcut rost de bani pentru intervenții de la oameni mărinimoși, cărora le-a păsat de viața lor. De la oameni mărinimoși, nu de la statul român. Atât am avut de zis și scris. Și de-ntrebat: ce speranță de viață aveau acești copii dacă nu erau operați?

Bogdan-Daniel și asistenta socială care s-a ocupat de el.

 Andra-Ioana. Își dorește să devină polițistă.

Matei, băiețelul cu Sindrom Down, împreună cu mama lui.

Bunicul lui David, rămas în secția de Terapie Intensivă după intervenția suferită cu doar o zi înainte.

Adevăratul fan brânză sunt eu!

N-am nicio treabă cu moda. Niciuna. Cuvântul de ordine pentru mine, în ceea ce privește vestimentația, este ”CONFORT”. Și este sinonim cu pantaloni. Așa că n-am nicio apropiere față de rochii sau fuste, față de tocuri sau poșete elegante, pălării sau mai știu eu ce piese și accesorii care mustesc de feminitate. Ca să nu mai spun că nu prea înțeleg nici rolul stiliștilor pe lumea asta. Oamenii se îmbracă prost sau bine, corect sau greșit, dar măcar în stilul propriu. A te îmbrăca așa cum îți spune altcineva, pentru mine înseamnă a dovedi că nu ai personalitate. Știu că păpușile și câinii de companie se lasă îmbrăcați… Și, apropo de stiliști, unii chiar cultivă această anihilare a personalității. De exemplu, la un eveniment care a avut loc recent, intitulat Stylish Mom French Chic, una dintre cele două gazde chiar sfătuia auditoriul (exclusiv feminin) ca atunci când ne cumpărăm un articol vestimentar, dacă nu suntem sigure că am făcut o alegere bună, să cerem și părerea unei prietene. Argumentul era acela că un ochi din afară este în mod cert unul obiectiv. Păi, fetelor, ne îmbrăcăm după gusturile prietenelor?! Respectivul articol îl va purta prietena, sau tu?! Cui trebuie să-i placă, de fapt?!

Nu am de gând să intru în polemici cu amintita breaslă, mai cu seamă că nu mă interesează domeniul. Dar a fost o ocazie să văd și să înțeleg ce înseamnă stil vestimentar parizian. Am reținut doar că bluzele în dungi – marinărești – și beretele sunt definitorii. Atât am fost eu capabilă să rețin. Pentru că în sinea mea am o convingere: pe franțuzoaice nu le fac nici bluzele în dungi, nici beretele. Toată șmecheria este în atitudine. Și nu este un bun dobândit în mod automat la naștere, dacă aceasta se produce pe pământul lui Baudelaire. Unele o au, altele nu. Și dacă li s-a dus vestea iar stilul franțuzesc este unul renumit, înseamnă că cele mai multe o au. Atitudinea.

De ce nu se îngrașă?!

Eeeeeei, păi și să trecem la chestiile cu adevărat enervante în ceea ce le privește pe franțuzoaice. De ce naiba să le ia nu se îngrașă, deși mănâncă bucate pline de păcate: patiserie, panificație, brânzeturi, ciocolată și mai beau și vin, afurisitele! Păi am aflat de la Mihaela Bachmann, marketing manager la Elcomex AgroIndustrial. (Între noi fie vorba, fata asta are ceva de franțuzoaică în ea, fără să facă niciun efort ca să pară.) Deci, știți de ce nu se îngrașă?! Din cel mai simplu motiv de pe lumea asta! MĂNÂNCĂ ECHILIBRAT! O să zici ”Extraordinar, ce mai pont ne-ai vândut…” Dar realizați cât de dificil este de aplicat? Pentru un popor iubitor de excese – cum suntem noi, românii – a mânca echilibrat și diversificat este misiune imposibilă. Uite, un exercițiu pe care îl puteți face pentru a vă convinge: întrebați zece prietene ce regim de slăbire ar alege. Veți constata că sunt preferate dietele non-restrictive în privința cantității de alimente. Dacă un regim spune că ai voie să mănânci orice cantitate din alimentul X, deja este un regim care primește atenție pentru că nu este perceput ca un regim. Alte regimuri preferate sunt cele disociate: bazate fie exclusiv pe consumul de legume și verdețuri, fie de proteine. Dar la modul ăsta, categoric: ori numai furaje, ori numai carne. Pentru că ne lipsesc exact ”cheile” franțuzoaicelor. Echilibrat și diversificat. Papi și cărniță (dar nu toți mușchii porcului), și brânzică (dar nu un rulou de un kilogram) și… furaje, dar cu măsură. Guști din tot ce-ți place, chiar și o pătrățică de ciocolată, cu condiția să fie NUMAI O PĂTRĂȚICĂ! Și latura să nu fie de 15 cm!:)))))

Brânza, dragostea mea!

Când spui Franța, spui parfumuri? Spui! Spui, brânzeturi? Spui! Bune, n-am ce zice… Că nu de nebună i-am zis fetei mele să bage în bagajul de cală, când s-a întors din Franța, câte rotițe de Brie și Camembert o lasă inima și buzunarul să-mi cumpere de la Nancy. Parfumuri n-am vrut, să mă scuze stiliștii…

Știți reclama aia cu Toni Delaco, cel mai mare fan brânză? Vaaax! Eu sunt cel mai mare fan brânză. Cine mă cunoaște, confirmă. Iubesc brânza. Am o relație cu ea. Dar așa, mare iubitoare de brânză cum sunt eu și aș mânca orice sortiment în afară de cea de burduf, am și o slăbiciune. De acum doi ani, de când am fost în comuna Nicolae Bălcescu (jud. Constanța) la ferma de capre și fabrica de lactate Elcomex, rulourile lor de brânză (absolut toate sortimentele, fie că e cel clasic, cu boia, mărar, ierburi ori ceapă) s-au cocoțat pe papilele mele gustative și s-au instalat în top, de unde nimeni nu le mai dă jos! Normal că și sana, și kefirul, și brânza maturată, și cea în pastă tare, și noul iaurt cu bifidus îmi plac! Dar rulourile alea m-au vrăjit de nu mă mai poate nimeni dezlega și lecui.

Ce legătură au franțuzismele cu brânza mea preferată? Are, are. Păi brânzeturile astea magice, comercializate sub brandul LactIQ sunt făcute din laptele căprițelor de rasă French Alpine și Saanen Breed, iar rețeta este franțuzească. Și sigur sunt mai bune decât brânzeturile scorțoșilor francezi, de vreme ce și ei o importă pe cea făcută la Elcomex. Pesemne că mândria lor naționala se ițește nițel din eticheta unuia dintre sortimentele de rulouri. Cel cu ierburi de Provence:))))) Bunăciunea asta de branză se servește, franțuzit, cu struguri sau cu nuci. Dar eu, ca româncă și iubitoare de brânză, o prefer cu roșii. Sau cu ardei gras. Sau cu ceapă.

Într-o zi, când o să am mai mult timp, să-mi amintiți să vă povestesc cum s-a născut povestea Elcomex. Și ce oameni cu totul deosebiți sunt soții Ion și Camelia Grecu. Ce OAMENI! Până în ziua aia, vă las aici niște poze. Cu franțuzoaicele și franțuzismele mele preferate. Nu au nevoie de explicații. Se înțelege, oricum.