Nu râde de nebuni!

ala din masina

Ai râs vreodată de un nebun de pe stradă? Din ăla care vorbește singur și gesticulează. Zi sincer, ai râs? Și eu. De mai multe ori. Când eram mai tinerică. După aia, când m-am mai maturizat, nu am mai râs pentru că mi se strângea inima în mine de milă. Acum sunt la un alt nivel. Mă îngrozesc. Mă îngrozesc pentru că oriciune poate ajunge așa. Și eu. Sunt oameni care au luat-o razna brusc, poate din cauza unui șoc emoțional. Iar cum viața este imprevizibilă, nu știi ce ți se poate întâmpla, așa, dintr-o dată, și să ți se sfărâme echilibrul emoțional. Tu zici că nu, nu are cum să ți se întâmple ție, că ești cerebral. Da’ de unde știi?!

Am un exemplu în bloc, la etajul 1. Are vreo 50 și ceva de ani și nu a fost așa mereu. A fost sănătoasă, normală, o femeie liniștită. Până acum vreo doi ani și-a îngrijit tatăl care între timp a murit. Acum nu te mai înțelegi cu ea. De două ori a dat foc apartamentului. Acum are mania să lase apa să curgă. Sau poate nu știe ce face. Deseori se ceartă în casă cu personaje imaginare și urlă. Spune că este amenințată, că îi fac rău entitățile. Zilele trecute s-a dus președintele de bloc împreună cu polițistul de proximitate la ușa ei, să încerce să aibă un dialog cu ea, să le spună dacă mai are vreo rudă, să vorbească să fie internată pe undeva, că e singură în casă. Nu le-a deschis ușa.

Mi-am adus aminte de ea, care – culmea – este cel mai apropiat caz, acum, când m-am apucat să scriu. Dar nu despre ea voiam să scriu ci despre bărbatul de luni, din autobuz. A vorbit fără oprire și fără să se repete, mai bine de 20 de minute. Eu am coborât, el a rămas în mașină. Cine știe cât a mai vorbit. Femeii care stătea pe scaun față în față cu mine îi înotau ochii în lacrimi și dădea fără încetare din cap, aprobator și compătimitor. Eu am reușit să mă abțin. Mă concentram pe pomii înfloriți de pe traseu și încercam să îi număr.

Mihai și nu-mai-știu-cum a zis că îl cheamă. Și că e inginer metalurg. Și fosta nevastă tot inginer metalurg. Că ar fi, împreună cu fata lor, în America. Zicea că pe nu-știu-cât martie 2012 au venit la ușa lui indivizii ăia “care parcă erau din Men in Black” și l-au evacuat. A vorbit despre teoria relativității restrânse, despre așteptările pe care le-a avut de a primi un loc de muncă în cercetare, despre refuzul de a emigra, despre necesitatea ca celor ca el să le fie asigurate mijloace de supraviețuire. Nu cerea lucruri ieșite din comun. Doar niște automate stradale din care să poată fi luate sandvișuri cu cel mai ieftin parizer. Zicea că nu ar fi o cheltuială prea mare pentru stat, pentru că oamenii normali nu ar mânca așa ceva, deci nu s-ar consuma mult. Și că potrivit ar fi ca pentru acest proiect să contribuie financiar bogătanii. Mai zicea că ar trebui legalizată eutanasia pentru cei aflați la limită, fără dorința și resursele de a trăi. “Și eu mă gândesc la eutanasie ca la o soluție. Pe mine oricum m-ați eutanasiat când mi-ați luat casa și viața.” Mai înfiorător a fost atunci când a spus că lui nu i s-ar lua în considerare propunerea, pentru că “la rătăciți din ăștia, care par dereglați psihic, ca mine, nu ia nimeni seama. Dar nu sunt.” A vorbit despre Regele Carol si despre Masonerie, despre sistematizare și globalizare.

Nu există niciun dubiu, bărbatul care a vorbit fără încetare, era bolnav psihic. Dar limbajul lui, termenii pe care i-a folosit, realitățile dureroase ale societății la care făcea referire, calitatea discursului și conexiunile pe care le făcea demonstrau fără tăgadă că era un intelectual. Că fusese.

Prăjiturim? Nu! Jeleurim!

cake-93988_1920

Nu zic că nu e bun la gust, pentru că este. Dar jeleul în primul rând este un desert frumos. Mie îmi place. Și la urma-urmei este mai sănătos decât toate porcăriile alea ambalate care le găsești în supermarket. Facem unul?! Faaaacem!

Adună ingredientele: o ceașcă de zmeură, una de afine (dacă nu le găsești în stare proaspătă poți folosi două cești de mix de fructe de pădure congelate), două linguri de miere, o jumătate de linguriță de esență de vanilie, un plic de gelatină și 60 ml de apă. Speli fructele și le pui la scurs. Dacă folosești mixul de fructe de pădure congelate, lasă-le să se scurgă bine de tot. Pui plicul de gelatină în apă rece și lași cam zece minute să se hidrateze. În acest timp pui fructele în blender și le mixezi până le faci pulbere. Adică piure. Apoi îl strecori, ca să scapi de semințe și îl amesteci cu mierea și esența de vanilie. Încălzești gelatina hidratată la bain-marie ca să se lichefieze DAR NU O FIERBI și o torni, în fir subțire, în piureul de fructe, amestecând ușor dar continuu. Acum poți să torni viitorul jeleu în forme. De preferat din silicon, ca să îl scoți ușor și fără… pagube estetice. Dacă nu ai forme de silicon, folosește ce forme ai, dar unge-le înainte cu un ulei vegetal neutru (de rapiță, porumb, struguri sau soia). Pune jeleul la frigider măcar două ore, să se închege. Pentru un aspect spectaculos, după ce îl scoți din forme tăvălește-l prin zahar tos. Să ai poftă!

PS. Dacă vrei să faci și cu alte fructe, cu alte arome și culori (portocale, kiwi), încearcă. Nu știu dacă ies, dar presupun că da…

E despre oameni și pâine

saci

Nu cer bani. Mie nu mi-a cerut niciunul până acum și nici n-am văzut să o facă. Nici nu fură. Și-i câștigă singuri, așa cum pot. Din ceea ce aruncăm noi. Căutând cu mâinile vârâte până la umăr în coșuri de gunoi stradale și în pubelele din spatele blocurilor. Lumea din jurul lor nu există. Nu aud râsul batjocoritor și nici vorbele compătimitoare, nu simt privirile în care ar putea citi sila. Pentru că nu le aud și nu le văd, nici nu răspund la ele. Cred că și-au impus acest lucru, ca să poată face ceea ce fac. Altfel nu cred să fi putut.

Căutarea asta este munca lor. Căutarea asta este pâinea lor. Duc cu ei saci uriași din plastic, negri. Scotocesc în tomberoane și scot ca pe niște trofee dozele de aluminiu sau pet-urile. Dozele le scutură cu brațul ușor ridicat și dus spre ureche, să le asculte goliciunea. Le întorc în jos, golindu-le de ultimele picături de lichid rămas pe fund. Înlănțuirea de gesturi e un automatism căpătat din prea multă practică. Dozele sunt în general goale. Le dau drumul din mână pe jos și, cu o mișcare scurtă, precisă, le strivesc sub talpa ghetei ponosite și cu stropi de zeamă lipicioasă pe ea. După care le azvârle în sac. La fel și cu pet-urile. Ironie a sorții – sau nu –, ei colectează selectiv. Aluminiu și plastic, separat. Fiecare în sacul lui. Sacul cu doze în spinare, sacul cu pet-uri târât pe asfalt. Ăsta nu face zgomot…

Merg zilnic kilometri de străzi și controlează zeci, poate peste suta de coșuri de gunoi. Când se umple sacul (mira-m-aș să se umple zilnic) îl duc la punctul de colectare. Primesc 2 lei pentru kilogramul de aluminiu și 75 de bani pentru cel de plastic. Cât să poată avea un sac? Zece kilograme? Să zicem că zece. Înseamnă 7.50 lei cel cu plastic și 20 de lei cel cu aluminiu. Adună tu. Acum gândește-te ce poți face cu banii ăștia. Și gândește-te dacă pentru banii ăștia ai face ce fac ei. Eu mă gândesc. Dacă strâmbi din nas și-ți spui că nu te poți compara cu ei, că fiecare doarme așa cum își așterne, că tu ai studii și o viață decentă, că tu n-ai ajunge în vecii vecilor în situația asta, îmi cer scuze că ți-am consumat prețiosul timp ca să citești până aici. Dacă în acești termeni privești lucrurile, degeaba le privești. Întoarce capul și las-o așa, de neacceptat pentru tine. Pot să înțeleg că nu înțelegi.

Știu că nu pot să fac nimic, nu pot să schimb nimic, nu pot să ajut cu nimic. Tot ce pot să fac este să nu-i privesc cu aroganță, compătimire sau silă. Sunt niște oameni care muncesc pentru o bucată de pâine. Ca mine. Ca tine. Cu diferența că pentru ei banii valoreaza mult mai mult decât valorează pentru mine sau pentru tine. Și sunt câștigați mult mai greu. Despre asta e vorba. Nu despre cine sunt și cine ești. Este doar despre oameni.

Ceva dulce și de post

party-1172028_1920

În perioadele de post mi se întâmplă să-mi fie poftă de dulce. De dulce-dulce. Dacă tot trebuie să pun mâna și să încropesc ceva, măcar să fie simplu. Și ieftin. În afară de clătite, condițiile astea le mai îndeplinesc melcișorii. Ia uite aici:

Îți trebuie jumătate de kilogram de făină, 4 linguri de miere, 200 g de zahăr, 25 g de margarină, 300 g de miez de nucă măcinat, 250 ml de apă călduța și un plic de drojdie uscată.

Mai întâi prepari maiaua din drojdia amestecată cu puțină apă caldă și un praf de făină. Lași compoziția într-un loc călduț, să dospească și să-și dubleze volumul. Separat, dizolvi mierea în restul de apă caldă și adaugi margarina topită. În acest amestec pui apoi maiaua și omogenizezi, apoi adaugi treptat făina. Frămânți până obții un aluat vârtos, pe cinste. Îl pui într-un castron, îl acoperi cu un prosop și îl lași să crească.

Întinzi aluatul cu sucitorul și faci o foaie dreptunghiulară. Într-un castron amesteci zahărul cu nuca și cu 2-3 linguri de apă călduță, pentru a obține o cremă. Adaugi ce arome îți plac ție. O altă variantăde umplutură e să amesteci nuca măcinată cu dulceață, dar în acest caz nu mai folosești zahăr.

Întinzi uniform umplutura pe foaie și rulezi cât mai strâns, de-a lungul laturii mari a dreptunghiului. Cu un cuțit strașnic ascuțit taie felii de grosimea degetului, apoi pune-le în tava tapetată cu hârtie de copt și lasă-le și pe ele cam jumătate de oră la crescut. Amestecă puțină apă cu zahăr și unge rulourile cu acest sirop (din motive pur estetice, pentru a se rumeni frumos). Dă tava la cuptor și culoarea pe care o vor căpăta la coacere îți va spune când sunt gata. Dacă vrei le mai poți unge cu sirop și când sunt gata, acesta având acum rolul de a le da luciu. Gata, asta a fost tot.

Liniște! Atențieee! Moootor și… ACȚIUNE!

Când am început să fac figurație de film, reclamă sau videoclip am făcut-o mai mult de nevoie. N-aveam bani dar aveam timp și a trebuit să fac ceva în ambele sensuri. Asta se întâmpla acum vreo șase ani, dacă nu cumva chiar șapte. Băi și mi-a plăcut, al dracului de tare mi-a mai plăcut. Și îmi place și acum. Poate chiar și mai mult ca la început.

La filmări e mișto. Mișto de tot. E de râs. Pe săturate. Gura și abdominalii să te țină, că la o filmare stai adesea 12 ore. Ei, nu ești la cadru tot timpul, deși ar trece mai repede dacă ar fi așa. Mai mult stai la cafele, ceaiuri și bancuri. Faci caterincă de ceilalți figuranți când ies de la Machiaj. Sau de la Costume. După care îți vine și ție rândul să fii ciuca bătăii. E fără supărare.

asistenta

Acum și cu oamenii ăștia care fac figurație… sunt fel de fel. Unii se cred staruri și îți rup capul cu lăudăroșeniile lor, fabulează cum că îi caută înnebuniți regizorii și producătorii, că îi cer pe ei în mod special de la agențiile de casting. Doar ca să treacă prin cadru:))) Alții vin pentru că doar din asta trăiesc. Și se bucură și de cele două sandvișuri pe care le primesc pe parcursul programului. Figuranții cu vechime au botezat sandvișurile: OZN-uri și submarine. OZN-urile sunt alea în chiflă iar submarinele sunt cele în corn sau baghetă. Nu râd de nimeni, nu judec pe nimeni. Sunt mulți oameni amărâți dar și mulți nesimțiți cu aere. Cafeaua și ceaiul sunt la discreție, pentru toată lumea, pe parcursul întregii zile de filmare. Dar dacă cei de la cateringul casei de producție nu aduc zahăr în recipiente mari ci la pliculețe, dispare în primele 10-15 minute. Își îndeasă plicurile de zahăr prin buzunare… Astă toamnă, pe platourile din Buftea, dădeau cu pietre nucile jos din pomi. Ca să le adune și să le ia acasă.

poloneza

În figurație întâlnești persoane de toate vârstele. De la 18 ani până la peste 60. Și printre tineri, și printre vârstnici, și din ăia, și din ceilalți. Amestecat. Mai sunt pensionarii. Vin și împreună, soț și soție. Își rotunjesc și ei pensiile alea amărâte, că nu cred că de drag stau în picioare sau pe bancă jumătate de zi. Și să nu vă imaginați că se îmbogățește careva.

profesoara

Dacă ești nou intrat în lumea asta, ești fumător și nu ți-a făcut un veteran instructajul, te scapă ăia mai vechi de țigări. Sunt unii care au un fel de boală, de a fuma din cerșeală, chit că au pachetul în buzunar. Tu de colo, nou venit, ca să fii prietenos și să fii acceptat în vreo… frăție, îl servești gândind că poate vredată rămâi și tu în pană. În cazul în care filmarea se prelungește mult, rămâi fără mahoarcă, turbezi de poftă și te duci la ăla pe care l-ai servit cu amabilitate în urmă cu ceva ore și îi ceri una că îți arde buza, nu vezi nimic de la el: „E ultima, sa mor io!”. Și până la plecare fumează vreo zece ultime din astea. Păi dacă a fost omul organizat…

fata lu tata

Primul contact cu camera l-am avut pentru o emisiune gen reality show. Ei pe dracu reality! Ți se spune povestea și cine ești tu în povestea asta, după care începi și bagi de la tine. Am fost amantă, vecină băgăcioasă, de două ori părinte de copil-problemă și o dată părinte-problemă de copil cuminte. Apoi, în filme, am fost asistentă medicală, nuntașă, nevastă de mafiot, secretară de procuror, profesoară, gardian la penitenciar, directoare rusoaică de hotel, turistă poloneză șiiii, cel mai des, evreică! Țin minte că am filmat odată, la Castel Film, până spre dimineață, secvențe în care (îmbrăcați în plină vară în niște pardesie din stofă de lână aspră care ne dădeau mâncărimi pe piele, cu steaua galbena în piept) ne târam prin noroi cu geamantanele. Noroi nu era în mod natural, că pământul crăpase de arșiță. L-au creat ei, turnând apă cu furtunele. Și ne-au zis că e OK dacă alunecăm și cădem în noroi, deplasându-ne în coloană, cu fețe triste și obosite. De dragul artei. Șansele să alunecăm erau mari. Unii nu le-au ratat. Fără să se străduiască. Eu n-am reușit să cad dar am avut altă problemă. M-au încălțat cu niște ghete urâte cu spume, din alea ca din carton, foarte trendy pentru ultimul drum. Atât de proaste erau încât mi-au rămas tălpile lipite în noroi de la prima dublă. De vreo 3-4 ori mi le-au lipit fetele de la Costume. Degeaba. Si cât am râs! Și cât am râââââs!

evreica

Îmi pare tare rău că nu am făcut fotografii la toate filmările pe la care am fost. Sunt niște amintiri foarte plăcute. Chiar dacă am tremurat de frig îmbrăcată iarna subțire, am asudat vara înfofolită în haine groase, am înțepenit ațipind pe bănci înguste de lemn în spatele platoului sau am alergat în susul și-n josul unei străzi de 26 de ori la un film a lui Seagal. Am asistat la cascadorii spectaculoase cu oameni arzând și sărind prin geam, am înghițit fum și mi s-au înfundat urechile de împușcături și scârțâit de pneuri. Am stat 12 ore încălțată în pantofi cu tocuri înalte și cu o măsură mai mici decât port. M-am ținut să merg la toaletă cu orele pentru că era la distanță, acolo erau mereu persoane la rând și nu m-aș fi întors la timp la cadru. Am urcat și coborât scări într-o zi cât alții într-un trimestru. Și, din păcate, nu mi le amintesc pe toate. Dar ce pot să afirm din ceea ce am văzut cu ochii mei este că munca actorilor – mă refer la actorii adevărați, nicidecum la figuranți – nu are strălucirea pe care probabil ne-o imaginăm când privim dinafară. Și ei stau pe platou câte 12 ore zilnic. Și la ei țipă regizorul. Dacă figurația este chemată de câteva ori la cadru, ei pot sta acolo aproape permanent. Nu au pauze cand vor ci atunci când le acordă regizorul. Dacă pe parcursul filmărilor unui lungmetraj, care poate dura multe săptămâni, figurația se schimbă și sunt aduși alți și alți oameni, ei sunt acolo aproape zilnic. Adesea cu sâmbate și duminici. Da, sunt de admirat, nu de invidiat.

Pasaport turcesc 1

Încercăm, Dani. Încercăm

1

Îl cheamă Daniel Trandafir și este prietenul unei bune prietene. Nu îl cunosc personal. Dar îmi doresc. Și îmi mai doresc ca atunci când îl voi cunoaște, când voi sta în fața lui, pe picioarele mele, să am sufletul împăcat că l-am putut ajuta. Cu atât cât am putut. Așa cum sper să o facă și prietenii mei. Și prietenii prietenilor mei.

Până la 18 ani Dani a avut o viață normală. Își dorea să urmeze Școala Militară (ca bunicul lui, care a fost comandant de batalion în Armată), Academia de Poliție sau Dreptul. Îi plăcea sportul, juca fotbal de performanță și ar fi putut urma ANEFS-ul. Avea planuri și visuri care așteptau să se împlinească după absolvirea liceului. Numai că un accident stupid i-a schimbat complet viața. Când și cum, a scris chiar Dani. Mai departe noi putem schimba ceva.

Clipa blestemată

26 aprilie 1992. Seara de Înviere. Urma să sărbătoresc apoi Paștele împreună cu familia. Citeam și urmăream în același timp un film la TV. Prietenii și mama insistau să ieșim, așa că am lăsat cartea și filmul cu părere de rău (dacă aș fi știut cum urma să vizionez filme mai apoi…) și m-am alăturat lor. Se întunecase și am ajuns la o grădină frumoasă, împrejmuită de un gard de vreo 1.70 m. Cum prietenii mei s-au hotărât să se întreacă la “săritura peste gard”, am zis că e rost de puțină adrenalină și aș putea să execut un salt demo, pentru că nu degeaba mă pregăteam pentru Armată, nu? Saltul se numește “Săritura Leului”. Este dificil și spectaculos pentru că nu ai voie să atingi obstacolul cu mâna. Mi-am luat elan, am prins viteză și ar fi trebuit să execut “bătaia” fix cu un pas înainte de bordura care preceda gardul. A fost însă o mică întârizere și am executat-o în momentul în care am ajuns la bordură. Fratele meu ținea cu mâna plasa gardului, să nu îmi agăț pantalonii în timpul saltului. Țin minte și acum… Am sărit cu o parte a corpului, doar că în timpul saltului am lovit gardul cu genunchiul și am dus instinctiv mâinile spre picioare. Apoi am aterizat. În cap. Ceea ce în termeni medicali poartă numele de hiperflexie… Am simțit o imensă durere dinspre gât spre umărul drept. Eram întins pe spate și vedeam cerul. Cel puțin așa credeam, până în momentul în care am reușit să mișc puțin capul și mi-am văzut piciorul. Și am știut. Am realizat că s-a sfârșit. Știam ce înseamnă fractura cervicală. Paralizia se produce aproape instantaneu, gâtul, apoi pectoralii, intercostalii… Mișcam doar ochii și nu mai puteam respira. Vorbeam în șoaptă, cerând ajutorul prietenilor. Pulsul scăzuse. La fel și tensiunea. Prietenii mei nu au realizat ce se întâmplase și au fugit, speriați. Doar unul dintre ei, Paul, a rămas pentru că a înțeles. L-am rugat să cheme Salvarea și să nu mă miște. Nu am reușit însă decât să bolborosesc ceva, așa că fratele meu și Paul m-au ridicat de spate ca să pot sta în fund. Am făcut o grimasă de durere, implorându-i să mă lase jos. Realizând gravitatea situației, fratele meu l-a chemat pe tata, care se afla la o distanță de aproximativ 300 m. Salvarea nu a venit. A recomandat să se prezinte pacientul la spital. Ironic, nu? Aș fi vrut și eu să mă pot deplasa până la spital… Noroc că tata a venit cu un prieten, m-au așezat pe o ușă și așa, culcat pe bancheta din spate a mașinii, am ajuns la spitalul din localitate (Mătăsari, la 30 km de Tg. Jiu). Aveam dureri groaznice. Acolo au realizat cât este de gravă situația și m-au trimis la spitalul din Tg. Jiu. Cu o Salvare. Doar că am făcut un ocol de 5 km, pentru ca șoferul Salvării să-și poată lua soția de la servici. Nu vroiam decât să nu adorm, să pot să-mi iau la revedere de la mama. Am ajuns la Tg. Jiu și de acolo am fost trimiși cu o Salvare tip Dacia Papuc, spre București. Am simțit-o ca pe cea mai lungă călătorie pe care am făcut-o vreodată. Înghesuit în Dacie, cu gâtul pe umărul asistentei și cu picioarele întinse pe ea. Șoferul nu știa exact unde este spitalul la care trebuia să ajung – Dr. Bagdasar-Arseni.

Aveți noroc, doamnă, că plecați cu el viu acasă”

Am ajuns în cele din urmă și m-a preluat un brancardier. Eram conștient, realizam tot ceea ce mi se întâmpla și încercam să îmi mișc degetele. Nu reușeam să vorbesc, doar șopteam. Barbara, o asistentă de la Crucea Roșie elvețiană, m-a preluat și mi-a explicat că trebuie să urc la etajul 9 pentru a fi operat de dr. Gheorghe Panoza, medic primar în ortopedie și traumatologie, neurochirurgie și doctor în științe medicale. A fost prima noapte petrecută acolo. O noapte grea, poate cea mai grea. Țin minte că aveam dureri foarte mari, nu știam să respir, era să mă înec cu apă de câteva ori. Aveam temperatură foarte mare și deliram, întrebam mereu cât este ora. Așteptam să vină ziua. Nu știu exact de ce, dar voiam doar să treacă noaptea. Dimineață, pe 29 aprilie, am aflat că nu pot fi operat atunci. Mi-a fost scos un cheag ca să pot respira. 30 aprilie. Ziua de naștere a domnului doctor Panoza. Așa că nu m-a operat dânsul, ci asistentul său, acum prof. ac. Florin-Eduard Exergian. Operația s-a efectuat cu succes. Au curățat fragmente de os, au curățat măduva spinării, au luat grefă de la șoldul drept și au unit apoi vertebrele. Recuperarea urma să fie, însă, foarte grea. Urma o perioadă lungă și anevoioasă, în care era foarte important și aspectul motivațional. A fost o perioadă cu bune și cu rele. Eram cel mai grav caz și cel mai tânăr pacient cu un astfel de traumatism. Nu puteam mișca, făceam exerciții de reflexoterapie și masaj. Simțeam doar puțin din umărul stâng. O lună și jumătate a stat mama lângă mine, improvizându-și un pat din trei scaune. Majoratul l-am petrecut în spital. Șeful Crucii Roșii, care mi-a devenit prieten, mi-a recomandat un tratament cu cofeină pentru a-mi crește puțin tensiunea. Adriana, o asistentă oarbă, îmi povestea filme în timp ce îmi făcea masaj.pe brațe, gât, piept și coaste. Așa au trecut aproape 3 luni. Personalul medical îi spunea mamei: “Aveți noroc, doamnă, că plecați cu el viu acasă”. După aceste 3 luni am reușit să mă ridic de la orizontală abia la treapta a treia a patului. Așteptam un căruț. A venit, dar nu a fost bun, așa că cei de la Crucea Roșie l-au adaptat pentru nevoile mele, cu un fel de centură. L-am urât din tot sufletul meu. Momentele plăcute erau cele de la Clubul Spitalului, dar și așa au fost două care m-au marcat puternic: unul a fost vizionarea meciurilor de la Campionatul European de Fotbal, când am realizat că nu voi mai putea să joc niciodată, iar al doilea a fost când ascultam Radio Contact și m-am gândit că poate nu voi mai asculta vreodată muzică.

Dorința care dă putere

Au trecut așa 6 luni și într-un final m-au trimis acasă, în cărucior. Și a venit cel mai greu moment. Impactul s-a produs când am ieșit afară în cărucior și mi-am văzut pentru prima dată picioarele. Și nu știam ale cui sunt. Slăbisem mult, cam 1 kg/zi. M-au coborât patru persoane de la etajul 3. Știu că nu voiam să ies, să dau piept cu lumea. Îmi era foarte jenă. Toți vecinii ieșiseră să mă vadă. A fost un moment tare greu pentru mine, dar am avut susținerea familiei mele. Sigur, sunt și regrete… Nu mi-am putut întemeia o familie, nu voi putea avea copii, dar am vrut să trăiesc cu orice preț, chiar și așa, într-un căruț. Și asta mi-a dat putere. I-am scris lui Christopher Reeve, care pe vremeea aceea trăia și el paralizat în urma unui accident la călărie. Aflasem ceva despre un tratament cu celule stem.

Ce s-a schimbat

În primul rând, mama nu a mai lucrat. Trebuia să aibă grijă de mine în permanență. Apoi depindeam de frații mei la urcarea și coborârea scărilor cu căruciorul. Ca problemă medicală… lucrurile sunt relativ sub control. Doar rinichii pot ceda, din cauză că vezica nu se mai contractă. Așa că trebuie controlată periodic, ecografia trebuie făcută anual la rinichi, vezică și prostată. Recuperarea medicală este foarte importantă pentru mobilitate: previne atrofierea mușchilor picioarelor. De obicei mergeam la Mangalia și în câțiva ani am recuperat acolo destul de mult. Dar personalul s-a schimbat, iar cei mai buni dintre asistenți au plecat. Am înterupt recuperarea în anul 2000 și m-am întors după o pauză de 8 ani. Din păcate, în România nu există centre specializate, dedicate persoanelor cu un astfel de handicap. Acasă nu pot chema un fizioterapeut din cauza distanței: localitatea Mătăsari este la 34 km de Târgu Jiu. Durerea este prezentă în permanență, 24 de ore din 24. Tratamentul este bazat în mare parte pe analgezice: Tramadol, Ultracod, Tramal, Oxycontin (doar o singură dată, pentru că dă dependență), DHC Continus (pe rețetă specială). Durerea este prietena mea, o a doua mea natură. Depresia a trecut și ea prin viața mea, dar numai în primii ani, de început. Cei mai grei. Altfel, greutatea trebuie ținută sub control, trebuie evitat stresul și trebuie să mă feresc de răceli pentru că tusea poate fi o adevărată pacoste.

Pasiunile mele

Zilele mele nu prea diferă una față de cealalată. În mod normal adorm spre dimineață. La ora trei, patru sau chiar cinci dimineața. Masa de prânz este principala masă a zilei. După care totul este rutină: spălat, îmbrăcat, plimbat. În rest comunic, mă informez în permanență despre noutățile medicale privind diagnosticul meu și despre metodele de tratament, învăț despre operarea PC și sunt un cinefil împătimit. Sunt dependent de filme și seriale. Este o lume a mea, paralelă cu cea reală, o lume în care evadez și îmi este bine. Într-o vreme citeam mult, dar acum nu mai pot din cauza problemelor de circulație a sângelui. Mi se umflă fața. Dar cel mai mult sunt pasionat de parașutism. Da, probabil sună ciudat, dar încă îmi place să simt cum mi se scurge adrenalina prin vene. Am făcut și un salt cu parașuta la aerodromul de la Clinceni, în 2012. Cadou de la fratele meu și de la un prieten. A fost un moment incredibil. Aș putea spune că “s-au aliniat planetele”, pentru că a fost nevoie să mi se confecționeze un ham special. Prima dată nu s-a putut și a durat ceva până la reprogramare (trebuia să ne coordonăm din punct de vedere al transportului, al drumului, apoi al saltului propriu-zis). Într-un final am primit acceptul și îmi amintesc că în ziua aceea am mâncat numai ciocolată. Eroul meu a fost Ramiro Nicolau, “omul-pasăre”, cum este atât de frumos alintat de prieteni pentru că a sfidat moartea de atât de multe ori. Mi-a înmânat salopeta și am pornit într-un “tandem” de trei persoane. A fost emoționant. Atât pot spune. Când avionul a început să se miște, m-am simțit însă în siguranță, m-am simțit într-un fel… “acasă”. Am sărit de la 4.000 m. Când s-a deschis ușa am simțit curent și am auzit un zgomot foarte puternic. Și am sărit printre norii albi și pufoși. Totul a durat câteva zeci de secunde, pentru că viteza era foarte mare. Apoi, la 1.000 m s-a făcut liniște și am avut senzația că plutesc. Am planat și am aterizat apoi într-un ropot de aplauze. Senzația este de nedescris. Mi-a fost și frică, dar, până la urmă, frica este cea care ne ține în viață, nu?! Știu doar că vreau să repet experiența. “The show must go on”, de la Queen, este melodia mea preferată. Și motto-ul meu în viață.

2

3

4

5

Deoarece lipsa de mobilitate este principala problemă cu care mă confrunt și depind de ajutorul părinților (care sunt acum în vârstă) și/sau al rudelor pentru deplasarea căruciorului actual pe scările blocului, îmi doresc unul funcțional, care să mă ajute să fiu din nou ACTIV!

Dacă doriți să ajutați pentru procurarea/achiziționarea de aparatură și tehnică medicală pentru recuperare și să sprijiniți activitatea ASOCIAȚIEI DANIEL TRANDAFIR pentru ajutorarea persoanelor cu dizabilități locomotorii, completați și depuneți până la data de 25 mai 2016:

Formularul 230 dacă anul trecut ați avut doar venituri salariale

sau

Formularul 200 – dacă anul trecut ați avut și alte surse de venit

Persoanele juridice pot redirecționa 20% din impozitul pe profit datorat statului român către

ASOCIAȚIA DANIEL TRANDAFIR

CONT BANCAR (IBAN): RO42BRDE200SV52717402000

COD DE IDENTIFICARE FISCALA ENTITATE NONPROFIT/UNITATE DE CULT: 35522015

Este simplu și nu aveți niciun cost!

Ca persoană juridică, sponsorizarea oferită este deductibilă din impozitul pe profit, având dreptul să redirecționați până la 20% din valoarea impozitului și 0.3% din cifra de afaceri. Astfel, veți ști cu siguranță că banii vor fi folosiți pentru o cauză umanitară. Dumneavoastră decideți suma pe care doriți să o oferiți ca și sponsorizare, numerar sau prin ordin de plată. Puteți efectua cheltuieli de sponsorizare atât în mijloace financiare cât și în bunuri materiale sau prestări de servicii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2004 privind sponsorizarea, cu modificările și completările ulterioare. Conform noului regim fiscal al sponsorizării, suma acordată ca sponsorizare se poate reporta și deduce în următorii 7 ani consecutivi.

Dani și eu VĂ MULȚUMIM!

Onorată instanță, ăștia n-au toți prestanță

lawyer-28838_1280

În fiecare zi lucrătoare a săptămânii cobor la Națiunile Unite ca să schimb autobuzul. Și fumez o țigare, evident. Uneori stau pe bancă și o savurez asistând totodată și la spectacolul străzii. La câteva sute de metri de stație este Palatul de Justiție, așa că, dimineața, zona colcăie de avocați. Îi recunoști fără niciun efort în primul rând după robele împăturite neglijent sau de-a dreptul făcute ghem, pe care le țin sub braț. Sau pe care le târăsc în silă, ca pe niște leșuri, atârnate peste servietele din piele, burdușite și grele. Unii defilează gata îmbrăcați cu ele, trase peste hainele de civilie, și le poartă cu îngâmfarea corbului lui La Fontaine. Cu diferența că ăștia țin bine cașul în plisc. Altora, de un rang mai înalt pesemne, le cară gentoiul câte un agarici umil, cu zâmbet tâmp încremenit pe față, deși abia ține pasul cu maestrul. Tinerelul merge un pic în urmă dar nu îl scapă din ochi pe guru, care vorbește și gesticulează. Nu cred că nefericitul aude tot ce spune corbul-șef din cauza zgomotului mașinilor care circulă pe Splai și a fluierelor celor doi agenți de la Rutieră postați în fiecare dimineață pe pod. Dar mimează bine. Și zâmbește, săracul… Un biet stagiar, în geacă subțire de fâș și cu blugi cărora le atârna nițel turul.

Mai sunt și madamele avocat. Cele mai multe vopsite blonde și scărmănate la păr. Adică tapate. E una pe care am văzut-o de mai multe ori și am reținut-o pentru că nu ai cum să n-o reții. Chiar mai mult de 24 de ore. Una corpolentă, care poartă fuste prea scurte pentru fizicul ei derutant. Îi place roșul. Ca și mie, de altfel. Într-o zi era roșie din cap până în picioare. Inclusiv pe gură. Numai ciorapii îi erau negri. Poate și cerul gurii, nu știu ce să zic că nu am intrat în intimități cu ea… Dacă ceilalți de regulă merg grăbiți, asta nu. Niciodată. Își înfige lent și sadic tocurile înalte ale pantofilor roșii – cu tocuri și vârfuri ascuțite – în trotuar și merge ca un zombie autentic. O ia fix prin mijlocul celui mai compact grup de călători care așteaptă autobuzul. Cerșește fără cuvinte admirația șleahtei de muritori din stație și cred că îi place la nebunie să se dea lumea la o parte din fața ei. După aia se oprește la chioșcul unde se vând cărți din astea civile și penale, de coduri. O fi publicat și ea vreuna și stă să și-o admire cum șade expusă ca târfele în Amsterdam. În Cartierul Roșu.

Dar unu-i preferatul meu! La vreo 50 și un pic de ani. Pui de texan deghizat. Geacă din piele maro vintage, tip sacou. Pantaloni de stofă, kaki. Șiiiiiiii… pălărie de cowboy maro, din piele. Cu șnur răsucit. Ghiul de aur pe inelarul mâinii stângi. Jur! Cu o piatră albastru închis. Safir, pesemne. Cine știe câte divorțuri sunt în el…

Fratele lu’ bunicu’ era avocat. Paul Ionescu. A murit acum vreo 35 de ani. Un scorțos, Dumnezeu să-l ierte! Ca să îmi dea la plecare 25 de lei trebuia să îi arăt carnetul de note și să merit bancnota aia. Când m-a întrebat, odată, ce vreau să mă fac, i-am zis avocat. Ca să nu-l supăr. Mi-a zis că o fi ea meserie bănoasă, dar e murdară, că trebuie să aperi toți borfașii. Că nu poți să-ți alegi clienții. Și că dacă ești de serviciu la avocat din oficiu, te poți căpătui și cu vreun criminal. Așa o fi fost pe vremea aia. Nu m-am făcut avocat. M-am făcut ziarist. Ete scârț, și ce mare diferență între astea două meserii? Pe vremea asta.

Plantează și tu un copac!

plantare

Îmi place să deschid calculatorul într-o dimineață de duminică așa cum este asta, înnorată și cam deprimantă, și să citesc lucruri pozitive pe-acolo pe unde dau eu cu click-ul. Și îmi place cum se leagă lucrurile, și mă bucură să descopăr că dacă în lumea asta mare se bat tot felul de recorduri, nici în țara mea nu se stă nepăsător, cu mâinile în sân. Tocmai ce am aflat că, în urmă cu o săptămână, Ecuadorul a doborât recordul Guiness pentru împăduriri, locuitorii acestei țări plantând nu mai puțin de 647.250 de copaci din peste 200 de specii. Că la această acțiune au participat 44.883 de oameni, fiecare prin colțul lui de țară pe unde își duce traiul. Cu gustul amar al realității, mi-am zis că și noi putem oricând să doborâm recordul mondial la defrișări. Acțiunea ecuadorienilor în sine, prin amploarea ei, este impresionantă. Și mai impresionant de-atât este modul în care ei o tratează. Nu cu trufașă mândrie națională, nu cu atitudinea superioară a nației care a făcut ce n-a făcut nicio alta. Cu deplina înțelegere a faptului că a făcut ceea ce e bine și trebuia să facă pentru planetă. „Îmi doresc ca toată lumea să doboare recordul nostru. Chiar și o dată pe lună, pentru ca planeta să se umple repede de copaci, de care avem mare nevoie.” „Nu am făcut această acțiune ca să câștigăm un concurs ci ca să creăm un precedent.” Sunt cuvintele a doi dintre voluntari. Care au atâta limpede sinceritate în ele încât chiar nu suportă niciun comentariu.

Am mai amețit scroll-ul mouse-ului o vreme, am mai răvășit virtualul și am găsit motiv de speranță și la noi. Și dintr-o dată mi s-a părut că duminica nu mai este mohorâtă, pentru că i-am văzut razele. Speranței. O fată care are ochii… verzi. Sâmbătă, 26 martie, peste mai puțin de două săptămâni, Asociația „Creștem România Împreună”, în parteneriat cu Ministerul Mediului, Garda de Mediu Brașov, Prefectura Brașov, Prefectura Covasna, Facultatea de Silvicultură și exploatări forestiere Brașov și Mitropolia Ardealului lansează, în 11 județe, proiectul “Plantează în România”. Un proiect căruia i s-au alăturat zeci de ONG-uri și instituții ale statului, sute de donatori și mii de voluntari.

Pentru aceștia din urmă organizatorii oferă trei variante de acțiuni în care se pot implica: împădurire în șantiere forestiere, plantări urbane și împărțirea de puieți în corturi special amenajate pentru cetățenii care doresc să planteze un arbore într-un alt spațiu verde. Pe lângă toate acestea, activitatea se va desfășura și în 300 de școli din România, instituții în curțile cărora copiii vor planta puieți.

În urmă cu câțiva ani am participat și eu la astfel de acțiuni, organizate de Asociația „Familie sănătoasă”. Și vă pot spune că, plantând un copac, trăiești un sentiment minunat al apartenenței la pământul pe care îl răscolești cu sapa, la apa cu care uzi puiul de copac, la soarele care îl va mângâia și crește, la vântul care îl va legăna, la zăpezile ce-l vor împodobi. Tu trebuie doar să îl așezi cu grijă în locșorul lui, pentru că natura se va ocupa apoi de el. Iar el, mai târziu, îți va întoarce gestul cu recunoștință.

Copaceni nov 2012

Plantăm și noi, pe 26 martie, câte un copac? În grădină, pe spațiul verde din fața blocului, în curtea instituției unde lucrăm, într-un parc. Dă vestea mai departe!

Cum ar fi dacă…

photo-1450849608880-6f787542c88a

… nu am putea uita nimic și absolut tot ce am trăit, în cele mai mici amănunte, cu toate imaginile și dialogurile, s-ar stoca în memorie?

… am ști anul, ziua și ora în care vom muri?

… n-ar exista noapte?

… am putea zbura folosindu-ne brațele?

… ne-am putea citi între noi gândurile?

… am putea opri timpul pentru atâta vreme cât ne dorim, dar nu definitiv?

… ni s-ar oferi posibilitatea să devenim invizibili o oră în fiecare an?

… n-ar exista bani, caz în care n-am fi plătiți pentru munca noastra dar nici n-ar trebui să plătim pentru lucrurile de care avem nevoie?

… întreaga omenire ar vorbi o limbă comună?

… am avea de ales între a trăi puțin dar fericiți sau mult însă nefericiți?

… am putea practica bilocația?

Sub impulsul de moment am fi tentați să spunem că ar fi grozav, pentru că le-am raporta la propria persoană. Trebuie însă avut în vedere că aceste lucruri ar fi valabile pentru absolut toată lumea. Deci: cum ar fi? Ți-ai dori?

Foto: http://www.unsplash.com

Puntea de cenușă

punte

De la mine la tine-i o punte de cenușă.

Unica scăpare. Singura ușă.

 

Dar puntea e slabă, din pulbere fină,

Nu are trunchi, nu are rădăcină.

 

A-nghițit-o pământul. N-a rămas nimic.

Stăm față în față. Nu mai am ce să-ți zic.