Trei zile, trei femei, trei povești: Nicoleta (III)

A seasonal worker picks blueberries on J

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Când banii nu mai au valoare

Unele dintre noi credem cu tărie în sintagma „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, altele ne ghidăm după principiul „Dragostea trece prin stomac”. Cine are dreptate? Din punctul ei de vedere, Nicoleta (42 de ani) a ales.

„Am trecut, ca orice familie, prin perioade foarte bune, bune şi mai puţin bune. De fapt chiar proaste, aş zice. Atât de proaste încât aveam la întreţinere o restanţă pe câteva luni, două facturi la lumină neplătite şi un post telefonic fix în pragul desfiinţării. Trebuia să facem ceva, ori eu, ori soţul meu. Asta se întâmpla acum vreo doi ani şi ceva. Nu discutam în faţa copiilor ca să nu îi împovărăm şi pe ei cu grijile noastre. Deşi erau destul de mari, ne-am gândit că este mai bine să-i protejăm.”

Până la urmă s-a luat o hotărâre: să plece el în Polonia, la muncă. Părea cea mai bună soluţie, cel puţin pentru a putea ieşi din criză. Zis şi făcut. Nicoleta i-a făcut soţului ei bagajele şi… cu Dumnezeu înainte. Banii trimişi de el din Polonia nu erau mare lucru dar, puţin câte puţin, „s-a mai făcut lumină”. Datoriile au început să scadă şi viaţa să pară că intră în normal. Dacă n-ar fi fost dorul de el, ar fi putut chiar spune ca îi este bine. De partea cealaltă şi el trecea prin acelaşi chin. Un ochi îi râdea gândindu-se că „salvează corabia” iar altul îi plângea de dorul celor rămaşi acasă. Doar trei luni a rezistat şi s-a întors.

„Anul următor m-am gândit că este rândul meu să fac ceva, să mă pun la încercare. Mi-am zis că trebuie să fac efortul de a pleca la muncă undeva în afara ţării, pentru că problemele se adunau din nou. Şi aveam sentimentul că lipsa banilor ne distruge liniştea, că suntem parcă mai irascibili, mai înclinaţi către discuţii în contradictoriu, mai puşi pe harţă.

Am prins un contract pentru trei luni în Spania, la cules de afine. La plecare am fost optimistă şi încrezătoare. Mă visam deja trimiţând bani acasă, îmi şi imaginam că achităm totul, inclusiv împrumutul la bancă. Împrumut care, între noi fie vorba, nu era foarte mare, dar nu îmi plac datoriile. Prima săptămână a fost cum a fost. Până m-am instalat, până mi-am cunoscut colegele… A doua săptămână am început munca efectiv. Şi n-a fost deloc uşor. Mă resimţeam, fizic. Dar cu gândul la cei de acasă, mă încurajam şi mă mobilizam. După primul telefon dat în ţară, când l-am întrebat pe soțul meu cum se descurcă. A fost deajuns să-i aud glasul şi să-l simt că îi este greu, că toate sentimentele pe care încercam să le ţin în frâu s-au prăvălit peste mine. Degeaba îmi tot spusesem până atunci că trebuie să fiu tare şi să realizez ceva. Degeaba încercasem să mă conving că problema banilor nu mai suporta amânare. Nimic nu mi-a părut mai important în clipa aceea decât să fiu acasă, cu el şi copiii. Nu m-a mai interesat nimic. Săptămânile care au urmat au fost un calvar. Treceau atât de greu… Nici banii câştigaţi parcă nu mai aveau valoare. În locul lor voiam eu să plec spre România.

Până la urmă au trecut cele trei luni, poate cele mai lungi din viaţa mea. Pe drumul de întoarcere spre ţară am avut timp să mă gândesc pe îndelete. Am realizat că, într-adevăr, între bani şi fericire nu este nicio legătură. Că banii nici nu o aduc şi nici nu o pot cumpăra. Că cel mai important lucru este dragostea şi că toate problemele se pot rezolva încet, cu răbdare, dacă există dragoste. Şi ce dacă mai avem rate de plătit? Şi ce dacă se mai întâmplă să întârziem cu plata întreţinerii? Împreună o să le răzbim noi şi pe acestea. Important este că suntem împreună, că dragostea noastră veche de două decenii este vie şi arde. Banii? Un amănunt lipsit de importanţă.”

Reclame

Trei zile, trei femei, trei povești: Elena (II)

Premilia "Prem" Burns âÂÂ72

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Cu sensibilitate, despre dreptate

Copilăria şi-a petrecut-o înconjurată de cărţi de drept, avocaţi şi justiţiabili, aşa că n-a surprins pe nimeni alegând să urmeze o carieră în acest domeniu. Surprinzător este însă, faptul că Elena, femeia aceasta tânără, cu figură angelică, este procurorul care în fiecare zi stă faţă în faţă cu oamenii certaţi cu legea (vai, ce expresie-şablon!), îi fixează cu privirea ei albastră şi îi audiază pentru a scoate la lumină adevărul. Sau minciuna. Într-o sâmbătă pe care şi-a petrecut-o la servici – şi n-ar fi prima şi nici ultima – eu am fost cea care a ascultat.

Am urmat liceul pedagogic din Râmnicu Vâlcea, la îndrumarea mamei mele, care este cadru didactic, dar după aceea mi-am dat seama că dreptul mă atrage de fapt, mai ales că deja eram familiarizată cu terminologia, tata fiind un cunoscut avocat în oraşul meu. În învăţământ, să recunoaştem, chiar dacă munca este foarte frumoasă, sunt bani puţini. Chiar pot să spun că este o muncă mai frumoasă decât ce fac eu acum, mai plină de satisfacţii. Nu pot să spun că eu n-aş avea satisfacţii profesionale, dar parcă nu prea poţi spune că este chiar o satisfacţie să trimiţi un om la închisoare…”

N-a vrut să fie “fata lui tata”

A terminat Dreptul la Bucureşti şi a vrut să meargă mai departe, să mai urce o treaptă: Institutul de Magistratură. “O dată încheiată facultatea, cea mai uşoară cale ar fi fost avocatura: aveam un îndrumător – pe tata – şi aveam viitorul asigurat. Însă mi-am dorit o experienţă în interiorul sistemului. Cred că de fapt am evitat să fiu privită ca fata lui tata. N-am vrut să fiu cunoscută prin prisma lui ci am vrut să mă realizez prin propriile puteri. Sincer, n-am crezut că am să intru la Institut din prima şi eram pregătită pentru ce era mai rău. Dar am intrat şi, din acel moment, am căpătat încredere în mine. Tot timpul păstrasem în mine o doză de neîncredere, dar de atunci am lăsat-o în urmă.”

Mai aproape de oameni

După doi ani frumoşi şi plini, printre colegi deosebiţi, în 2003, Elena a ales să fie procuror. “Am fost tentată la început de meseria de judecător, dar mi-a părut mai ruptă de lume, de oameni. Ca procuror, însă, intri în contact direct cu infractorii, cu poliţiştii şi cu modul în care se realizează ancheta. Ca judecător trebuie să ai o atitudine mai formalistă, fără detalii ale cazurilor. Poate că uneori ai vrea ca pe unii inculpaţi să-i audiezi mai amănunţit. Ei bine, ca judecător nu poţi. Ca procuror, da. Îmi place să vorbesc cu ei în afara anchetei, să le ascult poveştile de viaţă, să înţeleg de ce au ajuns aici, să-i cert şi să încerc să-i fac să înţeleagă încotro duce drumul pe care au pornit. Cred mult în latura aceasta preventivă. Eu am de-a face cu infractori mărunţi, care vin din medii rău famate şi pentru care condiţiile din penitenciar sunt mai bune decât cele de acasă. Cel mai trist este atunci când am în faţă, în anchetă, minori. Unii înţeleg ce vreau să le transmit, alţii nu. Finalitatea actelor lor se pierde în instanţe şi noi, procurorii, nu mai aflăm ce s-a întâmplat cu ei, dacă au ajuns sau nu la închisoare. Dar uneori mi se mai întâmplă să mă trezesc gândindu-mă la câte un caz. Am un principiu de la care nu vreau să mă abat, care este un motto pentru mine: mai bine laşi liber un infractor decât să închizi un om nevinovat. Infractorul, la un moment dat, se va trăda singur şi tot la închisoare va ajunge. Dar unui om nevinovat nu-i mai poţi da anii aceia înapoi…”

Rămas în memorie

E greu de dus povara aceasta, a gândurilor? Fără autocontrol poate că da. “Este important să fii obiectiv, ca să nu te atingă nimic din ce vezi şi auzi, altfel n-ai mai avea somn noaptea. Poate un singur caz, până acum, m-a afectat mai mult decât, să zicem, îmi permit: un minor care la audiere mi-a spus că este bolnav de SIDA şi mi-a justificat fapta prin aceea că nu mai are mult de trăit şi este lipsit de importanţă pentru el cum îşi va petrece anii rămaşi. Oricum l-am certat şi am încercat să-l conving că trebuie să lase o amintire frumoasă în urma lui. Nu ştiu cât efect a avut. Nu mai ştiu nimic despre el, pentru că nu am finalizat eu ancheta.”

Viaţa personală e cea mai importantă”

Între viaţa profesională şi cea personală, Elena a tras o linie imaginară, separându-le. “Am ajuns la concluzia că viaţa personală este mai importantă. E important ca atunci când ajungi acasă să găseşti un om care să te înţeleagă – fie şi pentru faptul că ajungi târziu -, să simţi că nu eşti singur pe lume. Din fericire, iubitul meu este şi el din acelaşi sistem. Dar nu ducem cu noi acasă problemele de serviciu. E adevărat, uneori mai avem dosare, cazuri asupra cărora avem discuţii şi dispute. Dar foarte rar. Şi prietenii noştri sunt tot din sistem, dar la întâlnirile noastre discuţiile profesionale sunt interzise printr-o… lege interioară.”

Chiar dacă timpul liber este puţin şi trece repede, Elena ştie şi poate să-l folosească bine: mergând la film, ieşind la restaurant sau la concert cu prietenii, citind sau pur şi simplu uitându-se la televizor. Dar cel mai mult iubeşte călătoriile. “Când plec într-o altă ţară, nu vreau să pierd nimic. Vizitez aproape totul, aşa încât la întoarcere sunt mai obosită decât eram când am plecat.” Iar la întoarcere o mai aşteaptă cineva drag: un ghemotoc drăgălaş de blană, Pufi, motanul ei persan, răsfăţatul “domnișoarei procuror”.

Trei zile, trei femei, trei povești: Carmen (I)

Carmen

Cu niște ani în urmă, vreo 7-8 cred, colaboram la o revistă care îmi ceruse să scriu câteva povești despre femei reale, obișnuite, dar care pot fi urmate ca exemple pentru un ”ceva” al lor, a fiecăreia dintre ele. Și cum să ascult și-apoi să scriu poveștile oamenilor este ceva care, știți, tare îmi place, am găsit trei femei de vârste diferite, pe pregătiri și profesii diferite și m-am pus pe scris. Numai că între timp la respectiva revistă au avut loc niște schimbări și poveștile au rămas nepublicate. Le-am păstrat, însă, în memoria PC-ului meu, de drag, că doar muncisem la ele. Le voi publica aici, pe rând., așa cum au fost scrise la vremea aceea. Consider că nu contează ce vârstă au în prezent aceste femei și nici dacă între timp și-au schimbat profesiile sau cât au evoluat, dacă au ieșit dintr-o căsnicie ori o relație, dacă au intrat într-o căsnicie sau o relație, dacă au plecat sau nu din România. Nici atunci, când le-am scris poveștile, nu lucrurile acestea erau importante. Important a fost și a rămas exemplul și mesajul fiecăreia dintre ele: curaj, ambiție, corectitudine, sinceritate, putere, perseverență, răbdare. Este despre femei care au mers înainte, care au urcat sau care au cotit la un moment dat, dar nu s-au lăsat copleșite nici de victorii și nici de înfrângeri.

Deși am fotografiile lor, nu le voi publica ci dar voi ilustra cu imagini sugestive.

Dacă lumea se mişcă, mă mişc şi eu”

Hotărâtă. Ambiţioasă. Dârză. Perfecţionistă. Haioasă. Înţelegătoare. Altruistă. Aşa este Carmen (41 ani) pentru toţi cei care o cunosc. O femeie care după un mariaj eşuat a pătruns într-o lume mai mult… masculină, croindu-şi cariera după tipare proprii. Tipare, de la “Tipografie”.

Carmen s-a căsătorit de foarte tânără, la 18 ani, puţin după majorat. Peste doi ani venea pe lume Alexandru. După alţi trei ani, tânăra mămică deja divorţa. “Soţul meu se împrietenise cu alcoolul. Nu făcea acasă scandal, nu era violent, dar ştiam că patima aceasta, în timp, degenerează. Şi schimbă oamenii, ireversibil, în rău. Aşa că am preferat să mă despart de el. A fost un divorţ civilizat, ne-am dus la tribunal ca şi prieteni. La termenul la care s-a dat hotărârea chiar îmi amintesc că, după înfăţişare, l-am invitat la noi (locuiam cu mama) la masă.”

Viaţa de după divorţ

Imediat după divorţ, la 23 de ani, Carmen a dat copilul la grădiniţă şi s-a angajat. De-acum avea dublu-rol: era şi mamă, şi tată pentru Alexandru. A început ca tipograf necalificat, la legătorie. Muncă manuală, migăloasă. “Lucram şi program prelungit, şi câte 12 ore, şi de noapte. La început meseria asta nu mi-a plăcut deloc. Dar după două luni am început să-i simt farmecul. Era ca o provocare pentru mine.”

Timp de trei ani a tot învăţat, a tot acumulat. S-a calificat la locul de muncă în legătorie, dar a şi furat meserie de la colegi: a început să înveţe tot mai multe tehnici de tipărire de la maşinişti. “Este o vorbă care spune că dacă schimbi locul schimbi şi norocul. Asta am făcut şi eu. Şi asta s-a întâmplat. Am plecat la altă tipografie şi am fost propusă ca şef de legătorie, cu 20 de oameni în subordine. Şi n-aveam decât 27 de ani…”

Noul patron cu siguranţă că i-a văzut potenţialul şi a crezut în ea, aşa că a trimis-o, pe banii firmei, la şcoala de maiştri. “Au fost trei ani grei: servici, copil, şcoală şi un tată grav bolnav, imobilizat la pat, care trebuia îngrijit, la un alt capăt al Bucureştiului. Le-am trecut şi pe astea, pentru că am pariat cu mine. Că a fost greu s-a văzut, pentru că am terminat şcoala de maiştri a doua în promoţie, deşi am vrut să fiu prima.”

Muncă şi distracţie

A urmat o altă etapă, o altă treaptă, mai sus: devenise maistru tipograf, conducea 50 de persoane şi avea…doar 30 de ani. “Este o perioadă de care îmi amintesc cu mare plăcere. A fost greu dar şi frumos. Aveam un tonus extraordinar. Munceam câte 10 sau chiar 12 ore pe zi, dar aveam timp şi pentru prieteni. Îmi amintesc că adesea de la servici plecam seara la petreceri care ţineau până în zori, iar dimineaţa mă întorceam la servici pentru alte 10 ori 12 ore de muncă. Şi nu simţeam oboseala. Ani la rând n-am ştiut ce înseamnă concediu, zi de naştere sau sărbători legale. A contat foarte mult şi colectivul. Eram practic ca o familie. Ne ştiam unii altora problemele, ne sfătuiam, ne ajutam. În toate felurile, chiar şi financiar. Iar când aveam comenzi urgente nu se mai ţinea cont cine este şef şi cine este simplu angajat. Munceam toţi cot la cot, contra cronometru. În meseria asta termenul de predare nu este doar o zi ci şi o anumită oră. Termen care trebuie respectat, dacă te respecţi ca firmă, ca profesionist.” Într-adevăr, Carmen a creat legături de familie cu mulţi dintre colegii ei din acea vreme. Numai câtor cupluri le este naşă de cununie… Toată lumea o iubea pentru că era mereu pusă pe glume. Chiar şi când îşi ieşea din pepeni şi îşi certa subordonaţii, avea un farmec al ei şi nu te puteai supăra pe ea.

Nu mă opresc aici!”

Evoluţia ei profesională, spre care şi-a canalizat toată energia, nu s-a oprit în acest punct. A vrut să mai încerce ceva, ceva nou. Şi s-a transferat la un alt loc de muncă, tot în branşă, dar uşor diferit: la servicii tipografice. Voia să-şi extindă cunoştinţele, să ştie totul despre meseria aceasta atât de complexă. A făcut pasul şi bine că l-a făcut: este director de producţie. Şi “General” peste 80 de bărbaţi care nu-i ies din cuvânt. Telefoanele ei mobile sunt deschise nonstop mai ales pentru problemele de servici. Sună ziua dar sună şi noaptea, indiferent de oră, fie că este două, patru sau cinci dimineaţa. La cinci dimineaţa are, însă, şi o altă îndatorire pe care de bunăvoie şi-a luat-o, tocmai ca să fie sigură că treburile merg strună la servici. “Imediat cum mă trezesc eu încep să-i sun pe mai tinerii mei colegi, ca să-i trezesc. Am avut şi eu vârsta lor, am mers şi eu nopţile la petreceri şi ştiu cum este. Îi sun ca să le dau apelul de dimineaţă, să mă asigur că vor veni la timp la servici.”

O persoană mai comodă, mai uşor de mulţumit, ar spune că a atins un prag atât de înalt încât de-acum se poate relaxa. Nu e şi cazul ei. “Încă nu mă simt o femeie împlinită. De fapt sunt, dar numai în plan personal. Fiul meu, Alexandru, îmi dă toate motivele să fiu. În schimb în plan profesional vreau mai mult şi nu am de gând să mă opresc aici. Nu ştiu ce voi mai face, dar cu siguranţă că va mai urma ceva. Dacă lumea şi societatea nu stau în loc, nici eu n-am să stau!”

Cât mai accepți să fii victimă?!

Domestic violence

Nu cred să fie persoană care să nu cunoască direct sau să nu fi auzit de un caz de violență în familie. Conform celor mai recente date statistice, de anul trecut, 79% dintre victimele violenței în familie sunt femei, iar majoritatea agresorilor (92,3%) sunt bărbați. Obișnuiesc să îmi leg articolele de pe acest blog de întâmplări și personaje reale. Nu sunt și nu am fost niciodată o victimă a acestui tip de violență, deci nu pot da o tușă personală articolului de față. Da, cunosc cazuri, dar nu este moral să le fac eu publice. Și nici nu este acesta scopul articolului. Scopul principal este acela de a oferi informații de maximă importanță pentru victimele violenței în familie, pentru acele victime care REFUZĂ SĂ MAI FIE VICTIME. Cu părere de rău (aș zice mai degrabă cu ciudă) trebuie să mai spun că am convingerea fermă că multe persoane aflate în această postură vor continua să rămână supuse agresorilor lor, din motive pe care numai ele le știu și pe care niciodată nu le voi putea înțelege și valida. Doresc să insist și să transmit acelor persoane care vor citi articolul că nimeni nu le va putea ajuta dacă ele însele nu doresc și permit să fie ajutate. Nimeni, niciodată, nu va aduna probe în locul lor, nu va solicita ordin de protecție în locul lor și nu va face demersuri în locul lor pentru a ieși din mediul violent sau de sub autoritatea agresorului. Acceptarea compromisului și a violențelor nu vor face decât să crească și mai mult puterea agresorului asupra victimei.

Informațiile pe care le voi reda mai jos sunt extrase din GHIDUL PRACTIC PENTRU VICTIMELE VIOLENȚEI ÎN FAMILIE, o broșură care conține mult mai multe informații decât cele pe care le voi furniza eu aici. Recomand persoanelor interesate, care doresc să afle mai multe lucruri sau care – mai ales! – au nevoie de sprijin, să se adreseze ASOCIAȚIEI ANAIS fie la numerele de telefon 0736.380.879, 021.210.89.62, fie prin email la contact@asociatia-anais.ro. De asemenea, informații despre activitățile asociației puteți găsi atât pe site www.asociatia-anais.ro cât și pe paginile Facebook – Asociația ANAIS sau Asociatia Anais. Această asociație oferă gratuit consiliere și îndrumare socială, consiliere juridică cu privire la drepturile victimelor violenței în familie, consiliere psihologică și psihoterapie pentru victimele violenței în familie (femei, bătrâni și copii), consiliere psihologică/psihoterapie pentru victimele abuzului sexual în care agresorul nu este partener, psihoterapie suportivă de grup pentru femeile diagnosticate cu cancer de sân sau de col uterin (și nu numai).

ghid

Repet și subliniez, informațiile de mai jos sunt doar câteva, selectate de mine, pe care le consider de maximă importanță pentru o victimă care decide să schimbe situația în care se află.

CE TREBUIE SĂ FACĂ O VICTIMĂ CÂND CONȘTIENTIZEAZĂ CĂ ASUPRA EI SE EXERCITĂ VIOLENȚE FIZICE, PSIHICE, SEXUALE, EMOȚIONALE ORI PSIHOLOGICE, ECONOMICE, RELIGIOASE DE CĂTRE UN MEMBRU AL FAMILIEI?

Victima trebuie să își procure probe pentru dovedirea actelor de violență.

Victima are ca instrument de apărare ORDINUL DE PROTECȚIE, care:

  • se emite la cererea victimei de către instanța de judecată;

  • se emite în regim de urgență – în maxim 72 de ore de la depunerea cererii în instanța de judecată;

  • este scutit de taxa de timbru;

  • se emite pe o durată de maxim 6 luni;

  • este executoriu și se pune în aplicare de îndată de către organele de poliție;

  • dacă pericolul persistă, victima poate solicita un nou ordin de protecție, având nevoie de probe cu privire la continuarea actelor de violență.

Încălcarea ordinului de protecție constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an. Împăcarea părților (ca urmare a retragerii plângerii penale) înlătură răspunderea penală. Ca urmare, atunci când victima își retrage plângerea, agresorul știe că are putere absolută asupra ei.

Ordinul de protecție este un instrument legislativ prevăzut de Legea 217/2013 republicată, cu modificări, și are ca scop protejarea persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Efectul ordinului de protecție trebuie să fie înlăturarea stării de pericol. Prin ordinul de protecție instanța poate să dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe măsuri – obligații sau interdicții – dintre următoarele:

  1. Evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate.

  2. Reintegrarea victimei și, după caz, a copiilor, în locuința familiei.

  3. Limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune, atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima.

  4. Obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședință, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate.

  5. Interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic.

  6. Interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima.

  7. Obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute.

  8. Încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.

Prin aceeași hotărâre, instanța poate dispune și suportarea de către agresor a chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială. De asemenea, pe lângă oricare dintre măsurile de mai sus, instanța poate dispune și obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

CARE POT FI PROBELE PE CARE VICTIMA AR TREBUI SĂ LE PREZINTE INSTANȚEI DE JUDECATĂ PENTRU A PUTEA OBȚINE UN ORDIN DE PROTECȚIE?

Probele pot fi:

  1. Înscrisuri

    Pentru dovedirea actelor de violență la care a fost supusă victima, trebuie să prezinte instanței mai multe probe, cum ar fi:

    * Acte medicale din care să reiasă că a suferit traume fizice (certificat medico-legal, expertiză medico-legală, alte documente emise de unități spitalicești);

    * Dovada înregistrării plângerilor penale la Poliție (numărul de înregistrare) sau la Parchetul de pe lângă Judecătoria unde are domiciliul/reședința sau unde s-au petrecut faptele de violență;

    * Sesizări înregistrate la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului în vederea semnalării situațiilor abuzive, neglijării la care au fost supuși minorii;

    * Mesaje (sms-uri sau e-mailuri) trimise de către agresor din care reiese starea de conflict, amenințări, afirmații cu scopul de șantaj, limbaj vulgar, injurii, hărțuire etc (transpuse pe suport de hârtie);

    *Înregistrări audio stocate pe un CD sau transcrise de firme autorizate relevante;

    * Înscrisuri emise de bănci și nu numai din care rezultă că agresorul a restricționat sau limitat accesul victimei la orice formă de venit a familiei;

    * Înscrisuri din care rezultă că agresorul nu mai contribuie la cheltuielile familiei și/sau la întreținerea minorilor;

    * Înscrisuri din care rezultă că agresorul utilizează veniturile familiei la jocurile de noroc, pariuri sportive sau droguri;

    * Raport sau fișă de evaluare psihologică ori psihiatrică din care rezultă traumele psihice suferite de victimă și/sau minori și eventualele tratamente urmate;

    * Înscrisuri medicale care atestă eventuale afecțiuni psihice ale agresorului;

    * Dovada existenței unei condamnări sau sancțiuni cu amendă aplicate agresorului pentru alte acte de violență sau alte infracțiuni sau contravenții;

    * Martori care pot să ateste existența unor acte de violență, persoane care au fost de față când s-au exercitat acte de abuz fizic, verbal, amenințări, persoane care cunosc îndeaproape situația familială, care au sprijinit victima în rezolvarea problemelor cu agresorul sau care au văzut-o lovită. Nu toate instanțele încuviințează să fie audiați martori rude ale victimei. ATENȚIE! Descendenții indiferent de vârstă (ex. copii, nepoți) nu pot fi audiați ca martori.

CUI TREBUIE SĂ SE ADRESEZE VICTIMA VIOLENȚEI ÎN FAMILIE?

Dacă victima poate dovedi existența unor acte de violență, se poate adresa unui ONG, Direcțiilor de asistență socială, unui avocat, poliției sau direct instanței de judecată.

Victima va completa formularul tip pentru cererea de emitere a ordinului de protecție. Instanța, în funcție de probele administrate, va respinge sau va admite în tot sau în parte solicitările cerute de victimă.

UNDE SE POATE DEPUNE CEREREA PENTRU EMITEREA UNUI ORDIN DE PROTECȚIE?

Cererea pentru emiterea unui ordin de protecție se depune la Judecătoria de pe raza teritorială în care își are domiciliul sau reședința victima, chiar dacă locuiește la adresa respectivă fără forme legale.

CARE SUNT TAXELE PENTRU EMITEREA ORDINULUI DE PROTECȚIE?

Pentru emiterea ordinului de protecție nu se plătește taxă de timbru. La cerere, victimei i se poate acorda asistență sau reprezentare prin avocat. În situația în care cererea privind emiterea ordinului de protecție este respinsă de către instanța de judecată, aceasta poate să oblige victima la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul apărătorului pârâtului.

Dacă cererea privind ordinul de protecție este respinsă, victima poate ataca cu apel hotărârea judecatorească în termen de 3 zile de la pronunțare dacă a fost cu citarea părților și de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor. Instanța de apel poate suspenda executarea până la judecarea apelului, dar numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DUPĂ EMITEREA ORDINULUI DE PROTECȚIE?

După emitere, ordinul de protecție se comunică de către instanță: victimei, agresorului și, în maxim 5 ore de la emitere, organelor de poliție de la domiciliul victimei și agresorului.

CINE PUNE ÎN EXECUTARE ORDINUL DE PROTECȚIE?

Ordinul de protecție se pune în executare după caz de către poliție. Pentru punerea în executare a ordinului de protecție, polițistul poate intra în locuința familiei și în orice anexă a acesteia, cu consimțământul persoanei protejate sau, în lipsă, al altui membru al familiei. Organele de poliție au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă hotărârea și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

CE POATE FACE VICTIMA ÎN CAZUL ÎN CARE AGRESORUL ÎNCALCĂ ORDINUL DE PROTECȚIE?

În cazul în care agresorul încalcă ordinul de protecție, victima trebuie să apeleze serviciul de urgență 112 și să menționeze că este beneficiara unui ordin de protecție pe care agresorul l-a încălcat. În această situație intervenția organelor de poliție este mult mai rapidă.

Victima trebuie să facă plângere penală pentru încălcarea ordinului de protecție întrucât este o probă în avantajul ei pentru obținerea unui nou ordin de protecție.

CUM SE POATE PROTEJA VICTIMA PÂNĂ LA OBȚINEREA ORDINULUI DE PROTECȚIE?

Aceasta se poate caza, împreună cu copiii minori, într-un adăpost/centru pentru victimele violenței în familie, la rude, prieteni, cunoștințe etc.

Acolo am fost, unde trebuia să fiu

Ca să împlinească un vis, o dorință, unii oameni pornesc în pelerinaj spre Camino de Santiago, un drum de 1000 de km care se străbate, cu chin, pe jos. Anul acesta mi-am împlinit un vis, dar pe un alt drum, către o altă destinație. Și nu mi l-am propus, n-a fost obiectivul meu, din simplul motiv că nici măcar nu am visat că o să ajung acolo. M-am trezit pe drumul acela. Și mi-am dat seama că voi ajunge acolo când eram deja foarte aproape de el.

Am trecut pe lângă trecut

În viață se spune că toate se întâmplă cu un rost, că nimic nu e întâmplător. Așa și este. M-am convins încă o dată. Altă explicație nu găsesc pentru faptul că, acum, la 48 de ani ai mei, după trei generații, sunt prima care ajunge pe pământul în care îmi sunt rădăcinile. Să descriu ce am simțit? E imposibil. Am tăcut și-am consumat în mine miracolul pe care nimeni dintre cei în preajma cărora mă aflam în acea călătorie nu l-ar fi înțeles așa cum l-am înțeles eu. N-aveau cum. N-aveau.

După o noapte petrecută la Atena, a doua zi de dimineață – după întregirea delegației – am pornit la drumul a cărui destinație finală trebuia să fie insula Ithaca. Da, da, legendara Ithaca a lui Ulysse și-a Penelopei cea îndelung răbdătoare. Un drum lung, realmente lung. Cu autocarul, pentru început, vreo patru ore. Am trecut peste Istmul Corint și-am tot mers de-a lungul nesfârșitelor livezi de portocali, lămâi și măslini în pârg. Și-atunci, pe drumul acela, mi-a trecut rapid prin fața ochilor un indicator. Atât de rapid încât nu am fost sigură că am văzut bine ce-am văzut. Am așteptat cu ochii fixați în depărtare, să văd indicatorul din timp, să pot fi sigură de ceea ce scrie pe el. DA! PATRAS! Vom trece prin Patras! Mi-am simțit tot trecutul în vene și capilare, au țipat în mine strămoșii, și – Doamne! – eu trebuia să rămân liniștită, să nu mă manifest, să nu creadă un autocar plin cu oameni, colegi de breaslă, că sunt dusă cu capul, deși în el îmi explodau jerbe de artificii multicolore.

Maria din Patras

În albumul familiei există doar două fotografii care să mărturisească ce urmează să scriu. Amândouă vechi, una chiar mai veche decât cealaltă. În cea mai veche dintre ele: Maria și Ghiță Ionescu. Ea grecoaică, din Patras, el român, din Galați. Străbunicii mei pe linie maternă.

strabunicii

Maria și Ghiță au avut 11 copii, unul dintre ei fiind Vasile. Bunicul meu. Care a fost pe front, în războiul din 44, dar niciodată în Patras. Bunicul meu care a trăit aici, în București, și toată viața lui a făcut torturi și prăjituri. Bunicul meu care o singură dată mi-a vorbit despre Grecia, și atunci în glumă. Mi-a spus ca aici caprelor li se pun ochelari cu lentile verzi, ca să să creadă că mănâncă iarbă atunci când rod piatră. Eram prea mică să înțeleg gluma asta amară.

bunicul armata

bunicul civil

Una dintre surorile bunicului, Zoe, s-a măritat cu un grec, Aristotel Konstandatos și a trăit până la sfârșitul vieții, cu el, în Patras. Se întorsese roata… Soarta a făcut pentru ea în așa fel încât să se întoarcă și să rămână în locul de unde nici măcar nu plecase. Și-a urmat dragostea, e drept, dar cred că urlase în ea și vocea sângelui. N-am cunoscut-o pentru că nu s-a mai întors niciodată în România. Avem o singură fotografie cu ei amândoi, făcută pe 14 noiembrie 1966, în parcul din fața blocului în care locuiau și trimisă bunicului meu, cu toată dragostea și dorul ei de soră.

Zoe

verso zoe

Mi-ar fi plăcut să văd Patrasul și să-i miros pământul. Nu, plăcut este puțin și incorect, și incomplet spus. Dorit? La fel. Nu cred să existe cuvântul care să exprime și să cuprindă în el sentimentul din mine. Cuvântul nu are formă, este un ceva ce înțeleg doar cei care trăiesc această experiență. Trag nădejde că viața nu o să-mi ia povestea asta, așa, neterminată.

Pământ și apă

Drumul nostru s-a mutat de pe pământ, pe apă, și un feribot ne-a dus în Kefalonia. Iar de acolo am plecat către Ithaca din micuțul și liniștitul port Sami, cu un alt feribot. Nu înainte de a-mi amăgi foamea cu o bucată zdravănă de spanakopita. M-am mânjit la gură, mi-a și căzut din gură, am vorbit mâncând, am râs, m-am înecat, am fumat, am sărit, m-am învârtit pe călcâie, am tropăit de nerăbdare, am făcut poze, m-am văitat de sete. Pentru toate astea mi-au fost de ajuns doar 20 de minute.

sami port

feribot

Simplitatea din măreție

Când am ajuns în Vathy, capitala insulei Ithaca, soarele se îmblânzise mult, mai avea nițel până să meargă la culcare. Ne-a ieșit în cale, ca o gazdă bună, liniștea golfului pe marginea căruia, construită asemeni unui amfiteatru, moțăie această așezare. Am mâncat souvlaki și tot ce ne-a fost pus pe masă. Mâncarea grecilor nu e doar pentru a potoli foamea, nu e doar combustibil pentru organism. E bucurie și tihnă, e plăcere vinovată și irezistibil păcat.

Soarele a coborât ca să se culce iar noi am urcat tot pentru asta. Până în Frikes, sătucul cu cel mult 100 de locuitori, aflat la 20 de km de Vathy. Acolo, în modesta Pensiune Nostos, am mâncat cea mai bună pâine din viața mea. Caldă, vârtoasă, galbenă de la uleiul de măsline cu care o frământase proprietara pensiunii dis de dimineață, cu coaja crocantă, dulce, dumnezeiesc de bună. Cu unt gras întins pe ea am mâncat-o. Ce altceva în afara ei și-a unei cești de cafea să-mi mai trebuiască? Ce?!

paine

Poate doar lingura zdravănă de iaurt gros și polonicul de fructe proaspete, tăiate cuburi, peste care desenezi arabescuri din mierea în care soarele insulei și-a pus raze la păstrare. Și puținele minute de trândăveală de după micul dejun, doar atât îmi trebuia și iată aveam tot ce-mi doream.

la copac

În Frikes nu prea vin turiști. Este un loc prea simplu, cu o viață prea liniștită. Ei nu asta caută în Grecia, nu la asta se așteaptă. Vreo trei magazine – dintre care două de suveniruri -, două terase și o tavernă, toate în portul micuț și la fel de liniștit, în care fie îți auzi gândurile, fie behăitul caprelor libere să hoinărească prin pădurea de pini și chiparoși. Asta poate oferi Frikes. Trebuie doar să îți dorești asta.

sus la noi.jpg

debarcaderde sus

eu in port Frikes

Încă un semn

Nu, nimic nu e întâmplător. Lucrurile se leagă între ele și se împletesc până pricepi că ești unde trebuia să fii odată și-o dată, poate singura dată. În zorii celei de-a treia dimineți, din portul Frikes am plecat cu iahturile spre Kefalonia. Marea Ionică ne-a făcut cadou spectacolul delfinilor jucăuși și-al valurilor care să ne legene mai mult decât unii dintre noi și-au dorit. Ne-am dat cu totul soarelui, vântului, apei și albastrului. Eram unde trebuia să fiu. Și dacă Aris, skipperul iahtului în care m-am urcat era din Patras, înseamnă că da, eram unde trebuia să fiu. Și dacă m-a lăsat, pentru o bucată bună de drum, să stau la cârma lui Sun Odysee, înseamnă că eram exact unde trebuia să fiu. Și că toate au venit și s-au întâmplat așa cum trebuia, pentru că eram acolo să-mi primesc și împlinesc ce era de primit și de împlinit.

cu Aris

la carma

Să știți că am trecut în grabă pe la voi

Drumul acesta pe apă a dus într-un loc de o frumusețe care vine peste tine ca o viitură pe care nu o poți înfrunta. Închid ochii și îl văd iar și iar. E în mintea mea, e în pupilele mele, așa cum zice-se că rămâne pe retina victimei imaginea criminalului său, ca o fotografie. Tot un golf, dar altfel de golf. Tot un port, dar altfel de port. Pentru mine, altfel. Cochet? Discret? Copleșitor de alb-albastru? Toate la un loc? Nu. Mai mult de-atât. Ca o lume într-un terariu și totodată într-un acvariu. Dacă aș fi putut opri timpul și să fac din el o carte poștală, atunci și acolo l-aș fi oprit. Flash-uri: bătrânul lup de mare care ne-a întins mână să pășim de pe iaht pe chei, terasa cu scaune albe și fețe de masă bleu, străduța îngustă, cu trepte, dintre două clădiri. Am fost exact acolo unde trebuia să fiu. Și pesemne că – în pământul ăla, în apa aia, în pietrele și-n zidurile alea, în soarele ăla – în Camino al meu, o fi fost cu mine și străbunica. Maria.

Fiscardo

lup mare

terasa fiscardo

stradaingusta

Tatuare sau tratare? Care e câștigătoare?

cutie

N-am sprâncene frumoase. Nu-s nici dese, nici bine conturate. Și nici egale ca lungime. Și nici nu reușesc niciodată să mi le pensez așa încât să fie gemene. Asta pentru că sunt nițel chioară și e complicat să faci operațiunea asta când te împiedici de benoacle. Acum să nu credeți că sunt vreun monstru:)))) UEAAAAAA!!! Dar dacă aș vrea, aș putea deveni. Știu o cale sigură: tatuare contur plin. Am văzut eu niște exemplare cu sprâncenele tatuate, ceva de vise rele. Am și pe Facebook. La prieteni.

Mi-e tare greu să înțeleg apetitul ăsta pentru sprâncene desenate, care arată atât de nenatural. Din ce văd pe stradă, la televizor și pe Facebook, trag concluzia că există un model preferat de tatuaj al sprâncenelor. O avea el vreo denumire, dar cum nu sunt pasionată de treaba asta, nu o știu. Arată ca două bucăți de rejansă care se pune la tivul pantalonilor. Ca și cum cineva, cu o tăietură fermă de foarfece – clac! – i-a făcut felul rejansei luate la metru de la mercerie, după care i-a lipit-o fetei deasupra ochilor. Rezultatul: orci în toată puterea cuvântului și-a ficțiunii filmului. Că indiferent de tenul sau culoarea părului sprâncenele astea tatuate sunt negre tuci, asta deja are putere de lege. Am căutat să exemplific. Eu de modelul ăsta de mai jos zic.

foto 1

foto2

Și-am mai văzut unul, dar parcă nu-i la fel de săritor-străpungător în ochi. Pe modelul ăsta l-am denumit ”Lipitoarea”. Așa-i că seamănă?

foto3

De ce își fac fetișoarele astea tinere sprâncene caricaturale (zi micropigmentate, că sună cool), parol că nu pricep. Adică na, pot să înțeleg dacă aveau defecte din fabricație, gen fire lipsă, goluri evidente… Dar chiar și-așa. De ce să te pocești ireversibil dacă n-ai încercat variante specific umane? De exemplu serul Bonilash® pentru sprâncene, care ajută la creșterea și îndesirea lor. De ce să le desenezi/colorezi când poți să le stimulezi creșterea, să previi căderea, să le hrănești și hidratezi? Ce, dacă îți cade părul de pe cap îți tatuezi cosițe pe țeastă?! Sau folosești tratamente? Vezi?! E cam tot aia și cu sprâncenele, că tot fire de păr sunt și acolo.

Uite, asta mică, Miki, suferă că sprâncenele ei nu sunt cum și-ar dori. Și cu bucurie a acceptat să folosească serul Bonilash pe care i l-am dat. Eu i-am făcut poză la începutul tratamentului și acum stau cu ochii pe ea să-l termine și să văd rezultatul. Tot ce are ea de făcut este ca în fiecare seară, după ce tenul a fost demachiat, pe pielea curată și uscată, să folosească serul. Trebuie doar să dea cu aplicatorul, din interiorul către exteriorul sprâncenei. Sau în golurile alea care o disperă pe ea. Și dacă are rezultate o s-o strig ”Miki Albulescu”!:)))

Miki

tub

Întâlnește-te în carte

foto.png

Am o viață așa de plină de… nimicuri, încât foarte rar, extrem de rar, apuc să pun mâna pe o carte și să citesc. Singurele momente când aș putea face asta ar fi cele în care mă deplasez cu cele două autobuze către serviciu. Dar cum nu întotdeauna găsesc vreun scaun liber să stau, în schimb întotdeauna am rău de mișcare, cititul este imposibil. Abia dacă mă pot uita în telefon.

Cea mai recentă carte a Alinei Grozea, ”Ultima oră” (primul roman!), am primit-o de la autoare (ia uite Alina ce protocolară sunt:))))) într-o perioadă de coșmar. Într-o perioadă în care lucram la un proiect care nu avea legătură nici cu profesia mea și nici măcar cu vreun hobby, o perioadă în care atinsesem, în sfârșiiit, nivelul maxim de stres. Că până la proiectul ăsta chiar nu știam cum arată. Ei bine, mai întâi mi-am spus că indiferent cât de grele sunt zilele, seara îmi voi oferi plăcerea de a citi câteva pagini, așa cum o femeie aflată la dietă mănâncă o dată pe săptămână o bomboană de ciocolată. Am zis ciocolată?! Hmmm…

Numai că nici din seri nu mai rămânea mare lucru, dat fiind că ajungeam acasă pe la 9 – 10 și… continuam treaba. O singură tentativă am avut, când, cu o încăpățânare de-a dreptul masochistă am deschis cartea și mi-am zis ”Fie ce-o fi!” A fost să citesc vreo cinci pagini și să-mi spun că în starea psihică în care eram, mai bine să nu. Citisem și celelalte două cărți ale Alinei în urmă cu vreun an (”De ce nu-mi găsesc pe cineva” și ”Toate drumurile duc la mine”), știam cât de tare, de adânc și nemilos zgârmă fata asta în cotloanele sufletului , iar ”Ultima oră” avea niște premiseeee, de mamă-mamă.

Când am încheiat proiectul am început cartea. Nu o să dezvălui nimic din subiect, pentru că aș fi ca un atlet care fură startul. V-aș aresta plăcerea lecturii. În plus, cartea asta o digeră fiecare în felul lui, după trecutul și prezentul lui. Fiecare se poate găsi în ea, făra să se caute. Te întâlnesti pur și simplu cu tine, neașteptat, după un colț. Dar trebuie să spun că dincolo de personaje m-a fascinat construcția acestui roman. O construcție care nu te lasă să pierzi nimic-nimic din ce se întâmplă în ora aia, pe dinafară și pe dinăuntru. De la început până la sfârșit. Trăiești cu personajele separat și în același timp. Sunt două, și cu ”eu” veți fi trei. Romanul Alinei este un filigran cu detalii subtile, subtile de tot. Pe care le ador într-o carte. Pentru că eu atunci când citesc o carte, în cap văd un film. Cadru cu cadru. Elasticul de păr. Cerceii banali, cum sunt cei care li se pun fetițelor la botez. Cafeaua și țigara. Ciupitura ciorapului. Descrierea tăcerilor reușite. Puzzle-ul făcut invers. Știu, acum nu înțelegeți nimic din ce vreau să spun. Înțelegeți dacă citiți cartea.

Atât mai vreau să spun: când scrii o carte ca asta nu poți descrie atât de bine niște gesturi decât dacă le-ai făcut, nu poți povesti atât de bine întâmplări decât dacă le-ai trăit, nu poți transmite emoția unor frământări decât dacă te-au mușcat, nu poți explica niște mecanisme decât dacă tu însuți le-ai înțeles. ”Iar ea putea ascunde după acele metafore tot ce simțea în mod real.”

Romanul ”Ultima oră” de Alina Grozea, Editura Cartea de suflet, este disponibil:

  • varianta tipărită – Librăria Mihai Eminescu (se poate comanda și pe site-ul acesteia)
  • eBook – Elefant.ro
  • varianta în limba engleză – Amazon.com

Cinci ore pentru colecția personală — laurabogaciublog

Doar timpul cerne și păstrează desăvârșit amintirile. Fiecare a fost, în viața lui, în destule locuri. Însă nu toate s-au așezat în albumul pozelor făcute cu ochii minții. Cel care nu se șterge niciodată și pe care îl putem revedea oricând ne dorim. Cel puțin eu, recunosc, am și uitat că am călcat vreodată prin […]

via Cinci ore pentru colecția personală — laurabogaciublog

Cinci ore pentru colecția personală

Doar timpul cerne și păstrează desăvârșit amintirile. Fiecare a fost, în viața lui, în destule locuri. Însă nu toate s-au așezat în albumul pozelor făcute cu ochii minții. Cel care nu se șterge niciodată și pe care îl putem revedea oricând ne dorim. Cel puțin eu, recunosc, am și uitat că am călcat vreodată prin unele dintre ele. Cu mirare descopăr că mi se întâmplă să mă aflu în câte un loc în care să nu îmi dau seama, atunci, cât de mult îmi place. Dar trece timpul și imaginile revin, mă însoțesc și se încăpățânează să nu se estompeze. Curios, nu le caut, nu le chem. Vin singure. Și vin cu tot cu culori, sunete și mirosuri. Asta se întâmplă cu Vathy și Fiscardo. Unul pe insula Ithaca, celălalt în Kefalonia. Dar până să ajungem acolo, trecem prin Atena.

Anul trecut îi făcusem Atenei o nedreptate. Asta și pentru că nu apucasem să ne cunoaștem. Nici acum nu pot să spun că știu cam ce-ar trebui să știe un turist despre capitala țării în care o iubește și în care revine iar și iar. Nu știu eu totul despre București, și doar m-am născut aici… Doar că anul ăsta știu ceva mai mult decât anul trecut, pentru că am gustat din ea încă o linguriță. Are gustul nectarului zeilor Olimpului. Anul ăsta mi-am făcut două dintre poftele care-mi rămăseseră pe suflet de anul trecut. Mai am restante încă trei. Poate anul viitor, cine știe… Dar în viața asta, sigur cândva.

Mi-am împlinit dorința de a mă amesteca în mulțimea pestriță din Piața Syntagma, pe înserat, când se adună lumea și fiecare face ce-l taie capul. Unii stau de vorbă, alții desenează cu grafitti, alții cântă sau exersează pași de hip-hop, alții fac demonstrații cu tiribombe luminoase, ca să îmbie cumpărătorii…

Syntagma

Mi-am împlinit dorința de a vedea clădirea Parlamentului elen de pe celălalt trotuar, nu din goana autocarului. Și dacă ajungeam cu vreo 20 de minute mai devreme apucam și ritualul schimbării Gărzii.

Parlament

Cu o hartă luată din aeroport, cam neîndemânatică în a mă orienta (noroc cu fetele din grup, colegele mele, dar nici așa nu am ajuns unde am vrut), mi-am pus în cap să le duc în Plaka și să mâncăm acolo, la o tavernă. Am luat-o agale pe Ermou, o pietonală unde îți poți sparge toți banii în magazinele unor renumite branduri. Bine că nu am nici apucăturile astea, nici banii.

Ermou

M-am bucurat de fiecare pas pe care l-am făcut, de fiecare om pe care l-am întâlnit: de flașnetar, de bătrânul care cânta la bouzouka, de vânzătorul de porumb fiert, de tinerii care cântau și dansau în mijlocul străzii și atrăgeau turiștii în hora lor, de acel ”Mulțumesc” spus în limba română de vânzătoarea zâmbitoare din magazinul de marochinărie de unde Lumi și-a cumpărat o pereche de papuci din piele cu 35 de euro.

flasnetar

porumb

dans

incaltaminte

M-am bucurat de minutul în care mi-am făcut o poză așezată pe bordura din piatră a gardului Bisericii Kapnikorea, de niște vestigii arheologice care nici măcar nu știam ce reprezentau (plimbarea noastră s-a întâmplat seara târziu, după ora 21) și mai cu seamă de frumusețea și magia Acropolisului inundat de lumină, care, de sus, de pe colină, ne-a vegheat ca un far. Acum știu că nu am ajuns în Plaka, așa cum mi-am dorit, ci în Monastiraki. Dar și cartierul acesta era pe lista mea, așa că a fost, oricum, bine. Și de-aș fi ajuns și niciunde, puțin conta. Eram în Atena. Pe pământ grecesc. Și mi-era destul.

biserica

vestigii

acropolis

Nu îmi era foame, dar trebuia să mănânc. Trebuia să stau la masă, la o tavernă, și să mănânc ceva autentic grecesc. Tzatziki. Și saganaki. Posibil ca ospătarul să fi râs în sinea lui de alegerea mea. Nu cred că cele două preparate se potrivesc și bănuiesc că fiecare dintre ele se mănâncă alături de un alt fel de mâncare. Ce-mi păsa? Eram fericită. Am băut și bere. Pentru că în Grecia îmi pierd mințile și nu mai sunt eu.

la masa cu lumi

saganaki

Am râs și mi-am alinat dorul pe care l-am dus cu mine un an de zile, ascultându-l pe grecul care cânta la o terasă din apropiere, unde aș fi vrut să fiu și eu. Numai că au mai vrut mulți alții, înaintea mea. Am zâmbit cu drag turiștilor care mergeau dansând pe străduțele înguste, cu taverne una lângă alta. Am băut până și degetarul de tsipuro care ne-a fost oferit, la plecare, din partea casei, după ce am plătit nota. Și mi s-a dus al naibii rachiu direct în picioare… Și m-a făcut să fiu mai gălăgioasă decât sunt în stare naturală.

Toată escapada asta să fi durat vreo cinci ore, în total. Cinci ore care în Atena nu înseamnă nimic, care trec cât ai pocni din degete. Dar știu că în bagajul meu de amintiri am cinci ore pline, am bucuriile mele, am clipele mele de fericire și preaplin, am oameni, zâmbete, lumini, sunete, culori și gusturi. Și dacă vreodată îmi voi uita până și amintirile, va fi suficient să îmi citească cineva ce-am scris acum. Pentru asta există acest text. Nu cel mai bun, nu cel mai complet și poate nici cel mai exact. Însă trebuie să îl am aici. Pentru mine. Pentru mai târziu.

Dă, Doamne, să nu mă usuce lenea!

Am pielea uscată. Pe bune, foarte uscată. Atât de uscată încât, pe picioare, uneori zici că-s pudrată cu făină trei nule de la Boromir. De fapt se descuamează. Presupun că asta se întâmplă din cauza faptului că nu mă hidratez corespunzător. Dacă nu mi-e sete… Și lăsați-mă în pace cu recomandarea aia că să beau apă fără să îmi fie sete, că setea când apare deja e semnal de alarmă că organismul este deshidratat. Da, știu și eu teoria. Doar că nu îmi vine să beau apă dacă nu mi-e sete. Cum nu-mi vine să mănânc dacă nu mi-e foame, nu-mi vine să dorm dacă nu mi-e somn și nici să merg la toaletă dacă nu-mi vine. Eu zic că sunt un om normal.

În asemenea condiții ar trebui să consum cantități uriașe de creme hidratante. N-ai să vezi. Dacă o fac o dată pe lună, e deja prea bine. Și când te gândești că ar trebui zilnic… Ați văzut în filme, mai vechi sau mai noi, scena aia în care ea și el sunt în dormitor, seara, înainte de culcare, când discută sau dispută ceva iar ea este în fața oglinzii sau pe marginea patului și fie se piaptănă, fie se dă cu cremă pe brațe și picioare? O fi educativă… Dar de mine nu se prinde, neam. Din două motive. Primul e că mi-e lene. Sincer de tot, mi-e lene. Scoate cutia de prin nu știu ce sertar, desfă cutia sau ridică-i sticlei capacul, pune în palma, freacă palmele, masează până intră în piele, de obicei mult și bine… Fugi bre de-aici! Îmi e lene cu adevărat! Al doilea motiv ar fi că mi-e cam silă de unsoare. Adică eu de bine ce fac duș de-mi scârțâie pielea, după aia să o năclăiesc?! Nici vorbă! Sâmbăta trecută, după două ore de plajă în curte și un duș, Rodica mea mă punea să mă dau cu ulei de măsline că cică e bun pentru piele oricum, dar mai ales dacă am stat la soare. Ce ai femeie, ești nebună?! Da ce-s eu, fleică de pus la marinat? Adică eu de ce am făcut duș și am frecat ca disperata cu buretele? Numai așa, la mișto? Ca să îmi hidratez și catifelez pielea trebuie să existe un gel de duș care să îmi păcălească mie mintea în timpul dușului, ca acolo în mintea mea se petrec toate nenorocirile. Adică ea să creadă că gelul ăla a curățat strașnic pielea, dar de fapt el să o și hidrateze, în secret, cu ce ulei vrea el. Înțelegi ce vreau eu să zic?

Descopăr că nu-s singura ciudată și putoare leneșă, de vreme ce Roge Cavailles a inventat exact ce ar putea funcționa chiar și la mine și m-ar convinge să mă îngrijesc cumva de pielea mea suferindă. Ia de-aici: Cremă de duș cu unt de migdale și trandafir. Ia și mai zi ceva, na! Textură ultra-onctuoasă și parfum de trandafiri ca în grădinile Reginei Maria din castelul de la Balchik.

gel dus

Hai, treacă-meargă cu crema de duș, dar iacătă ce surpriză de surpriză mai are Roge Cavailles în jobenul magic: Lapte Hidratant Spray Express. V-am zis eu, sigur nu sunt singura nebună căreia îi este silă de tot ce este lipicios și unsuros și nici singura lepră căreia îi este lene să își dea cu cremă pe corp. Altfel cum ar mai sta și azi în baie, de vreo trei ani, neterminată, o sticlă de cremă de corp pentru piele uscata Gerovital H3 Derma+ ? Pentru noi, pentru noi, daaaa, pentru noi e spray-ul ăsta de care zic. Să ne facă pielea ca de bebeluș.

bebelus pe verde

Faci fâs cu el pe mâini, pe picioare, pe spate, pe cei vrei tu mai puțin pe față, și fără niciun alt efort îi oferi pielii hidratare și catifelare. Ai parte de o aplicare ultrarapidă, non-grasă, în picături foarte mici, care se absoarbe instantaneu și care nu îți va păta hainele chit că te îmbraci imediat după. Dacă nici asta n-o mai fi simplu… nu știu cum să mai zic că sunt.

demo

Produsele astea două despre care v-am scris fac parte din gama Nutrissance. Și nu sunt singurele. Mai cuprinde un Ulei de baie cu efect de catifelare în care calitățile hrănitoare ale uleiului de argan și ale celui de migdale dulci de întâlnesc cu parfumul în note orientale. Apoi mai este Uleiul de baie & duș revigorant cu parfum de citrice și Crema de duș cu unt de karite & magnolie. Cu atâta răsfăț pentru piele, oricărei femeie îi este permis să-și imagineze ca în scena de film despre care scriam la începutul articolul, ea joacă rolul principal. După un scenariu de Roge Cavaille.