Acolo am fost, unde trebuia să fiu

Ca să împlinească un vis, o dorință, unii oameni pornesc în pelerinaj spre Camino de Santiago, un drum de 1000 de km care se străbate, cu chin, pe jos. Anul acesta mi-am împlinit un vis, dar pe un alt drum, către o altă destinație. Și nu mi l-am propus, n-a fost obiectivul meu, din simplul motiv că nici măcar nu am visat că o să ajung acolo. M-am trezit pe drumul acela. Și mi-am dat seama că voi ajunge acolo când eram deja foarte aproape de el.

Am trecut pe lângă trecut

În viață se spune că toate se întâmplă cu un rost, că nimic nu e întâmplător. Așa și este. M-am convins încă o dată. Altă explicație nu găsesc pentru faptul că, acum, la 48 de ani ai mei, după trei generații, sunt prima care ajunge pe pământul în care îmi sunt rădăcinile. Să descriu ce am simțit? E imposibil. Am tăcut și-am consumat în mine miracolul pe care nimeni dintre cei în preajma cărora mă aflam în acea călătorie nu l-ar fi înțeles așa cum l-am înțeles eu. N-aveau cum. N-aveau.

După o noapte petrecută la Atena, a doua zi de dimineață – după întregirea delegației – am pornit la drumul a cărui destinație finală trebuia să fie insula Ithaca. Da, da, legendara Ithaca a lui Ulysse și-a Penelopei cea îndelung răbdătoare. Un drum lung, realmente lung. Cu autocarul, pentru început, vreo patru ore. Am trecut peste Istmul Corint și-am tot mers de-a lungul nesfârșitelor livezi de portocali, lămâi și măslini în pârg. Și-atunci, pe drumul acela, mi-a trecut rapid prin fața ochilor un indicator. Atât de rapid încât nu am fost sigură că am văzut bine ce-am văzut. Am așteptat cu ochii fixați în depărtare, să văd indicatorul din timp, să pot fi sigură de ceea ce scrie pe el. DA! PATRAS! Vom trece prin Patras! Mi-am simțit tot trecutul în vene și capilare, au țipat în mine strămoșii, și – Doamne! – eu trebuia să rămân liniștită, să nu mă manifest, să nu creadă un autocar plin cu oameni, colegi de breaslă, că sunt dusă cu capul, deși în el îmi explodau jerbe de artificii multicolore.

Maria din Patras

În albumul familiei există doar două fotografii care să mărturisească ce urmează să scriu. Amândouă vechi, una chiar mai veche decât cealaltă. În cea mai veche dintre ele: Maria și Ghiță Ionescu. Ea grecoaică, din Patras, el român, din Galați. Străbunicii mei pe linie maternă.

Maria și Ghiță au avut 11 copii, unul dintre ei fiind Vasile. Bunicul meu. Care a fost pe front, în războiul din ‘44, dar niciodată în Patras. Bunicul meu care a trăit aici, în București, și toată viața lui a făcut torturi și prăjituri. Bunicul meu care o singură dată mi-a vorbit despre Grecia, și atunci în glumă. Mi-a spus ca aici caprelor li se pun ochelari cu lentile verzi, ca să să creadă că mănâncă iarbă atunci când rod piatră. Eram prea mică să înțeleg gluma asta amară.

Una dintre surorile bunicului, Zoe, s-a măritat cu un grec, Aristotel Konstandatos și a trăit până la sfârșitul vieții, cu el, în Patras. Se întorsese roata… Soarta a făcut pentru ea în așa fel încât să se întoarcă și să rămână în locul de unde nici măcar nu plecase. Și-a urmat dragostea, e drept, dar cred că urlase în ea și vocea sângelui. N-am cunoscut-o pentru că nu s-a mai întors niciodată în România. Avem o singură fotografie cu ei amândoi, făcută pe 14 noiembrie 1966, în parcul din fața blocului în care locuiau și trimisă bunicului meu, cu toată dragostea și dorul ei de soră.

Mi-ar fi plăcut să văd Patrasul și să-i miros pământul. Nu, plăcut este puțin și incorect, și incomplet spus. Dorit? La fel. Nu cred să existe cuvântul care să exprime și să cuprindă în el sentimentul din mine. Cuvântul nu are formă, este un ceva ce înțeleg doar cei care trăiesc această experiență. Trag nădejde că viața nu o să-mi ia povestea asta, așa, neterminată.

Pământ și apă

Drumul nostru s-a mutat de pe pământ, pe apă, și un feribot ne-a dus în Kefalonia. Iar de acolo am plecat către Ithaca din micuțul și liniștitul port Sami, cu un alt feribot. Nu înainte de a-mi amăgi foamea cu o bucată zdravănă de spanakopita. M-am mânjit la gură, mi-a și căzut din gură, am vorbit mâncând, am râs, m-am înecat, am fumat, am sărit, m-am învârtit pe călcâie, am tropăit de nerăbdare, am făcut poze, m-am văitat de sete. Pentru toate astea mi-au fost de ajuns doar 20 de minute.

Simplitatea din măreție

Când am ajuns în Vathy, capitala insulei Ithaca, soarele se îmblânzise mult, mai avea nițel până să meargă la culcare. Ne-a ieșit în cale, ca o gazdă bună, liniștea golfului pe marginea căruia, construită asemeni unui amfiteatru, moțăie această așezare. Am mâncat souvlaki și tot ce ne-a fost pus pe masă. Mâncarea grecilor nu e doar pentru a potoli foamea, nu e doar combustibil pentru organism. E bucurie și tihnă, e plăcere vinovată și irezistibil păcat.

Soarele a coborât ca să se culce iar noi am urcat tot pentru asta. Până în Frikes, sătucul cu cel mult 100 de locuitori, aflat la 20 de km de Vathy. Acolo, în modesta Pensiune Nostos, am mâncat cea mai bună pâine din viața mea. Caldă, vârtoasă, galbenă de la uleiul de măsline cu care o frământase proprietara pensiunii dis de dimineață, cu coaja crocantă, dulce, dumnezeiesc de bună. Cu unt gras întins pe ea am mâncat-o. Ce altceva în afara ei și-a unei cești de cafea să-mi mai trebuiască? Ce?!

Poate doar lingura zdravănă de iaurt gros și polonicul de fructe proaspete, tăiate cuburi, peste care desenezi arabescuri din mierea în care soarele insulei și-a pus raze la păstrare. Și puținele minute de trândăveală de după micul dejun, doar atât îmi trebuia și iată aveam tot ce-mi doream.

În Frikes nu prea vin turiști. Este un loc prea simplu, cu o viață prea liniștită. Ei nu asta caută în Grecia, nu la asta se așteaptă. Vreo trei magazine – dintre care două de suveniruri -, două terase și o tavernă, toate în portul micuț și la fel de liniștit, în care fie îți auzi gândurile, fie behăitul caprelor libere să hoinărească prin pădurea de pini și chiparoși. Asta poate oferi Frikes. Trebuie doar să îți dorești asta.

Încă un semn

Nu, nimic nu e întâmplător. Lucrurile se leagă între ele și se împletesc până pricepi că ești unde trebuia să fii odată și-o dată, poate singura dată. În zorii celei de-a treia dimineți, din portul Frikes am plecat cu iahturile spre Kefalonia. Marea Ionică ne-a făcut cadou spectacolul delfinilor jucăuși și-al valurilor care să ne legene mai mult decât unii dintre noi și-au dorit. Ne-am dat cu totul soarelui, vântului, apei și albastrului. Eram unde trebuia să fiu. Și dacă Aris, skipperul iahtului în care m-am urcat era din Patras, înseamnă că da, eram unde trebuia să fiu. Și dacă m-a lăsat, pentru o bucată bună de drum, să stau la cârma lui Sun Odysee, înseamnă că eram exact unde trebuia să fiu. Și că toate au venit și s-au întâmplat așa cum trebuia, pentru că eram acolo să-mi primesc și împlinesc ce era de primit și de împlinit.

Să știți că am trecut în grabă pe la voi

Drumul acesta pe apă a dus într-un loc de o frumusețe care vine peste tine ca o viitură pe care nu o poți înfrunta. Închid ochii și îl văd iar și iar. E în mintea mea, e în pupilele mele, așa cum zice-se că rămâne pe retina victimei imaginea criminalului său, ca o fotografie. Tot un golf, dar altfel de golf. Tot un port, dar altfel de port. Pentru mine, altfel. Cochet? Discret? Copleșitor de alb-albastru? Toate la un loc? Nu. Mai mult de-atât. Ca o lume într-un terariu și totodată într-un acvariu. Dacă aș fi putut opri timpul și să fac din el o carte poștală, atunci și acolo l-aș fi oprit. Flash-uri: bătrânul lup de mare care ne-a întins mână să pășim de pe iaht pe chei, terasa cu scaune albe și fețe de masă bleu, străduța îngustă, cu trepte, dintre două clădiri. Am fost exact acolo unde trebuia să fiu. Și pesemne că – în pământul ăla, în apa aia, în pietrele și-n zidurile alea, în soarele ăla – în Camino al meu, o fi fost cu mine și străbunica. Maria.