Ferea, negustor priceput!

fructe

N-am știut niciodată să fac comerț. Și nici nu vreau. Pot să înțeleg insistența celor care trăiesc din ceea ce vând, dar deși o înțeleg, n-o suport. De fapt mă scoate din minți. Mai mult de-atât, dacă cineva trage de mine să cumpăr și îmi face capul balalaică lăudându-și produsele, de-a naibii nu mai cumpăr nimic chiar dacă respectivul lucru îmi place și trebuie. De exemplu, în piață. Lasă-mă să mă plimb, să mă uit, să aleg din priviri și să mă opresc atunci când m-am hotărât ce și de unde să iau. Nu te ține după mine și nu încerca să negociezi cu mine. De ce îți pierzi timpul și încerci să îl irosești și pe al meu? Zi din prima cât vrei și dacă e un preț bun, ți-l plătesc.

Mă mai enervează atunci când intru în magazin, abia ce încep să prospectez cu privirea și duduia vine și mă întreabă, de altfel amabilă: “Pot să vă ajut?” Da’ ce-ai mămică, ți se pare că sunt neajutorată?! Că nu știu ce vreau și o să mă luminezi tu? Sau poate crezi că sunt oarbă… Lasă-mă în boii mei să mă uit, că nici n-am apucat să văd ce ai prin coșmelie!

Și ăștia de mai sus sunt aproape nimic pe lângă un aprozarist care are o prăvălie la două stații de casa mea. Între noi fie vorba, omul stă bine la imagine. Are un magazin mare, complet deschis la stradă. Adică nu are o ușă de acces ci lipsește întreaga fațadă și cuprinzi totul cu privirea. Ideea e bună. Doar că asta nu se poate decât dacă magazinul este deschis non-stop. Cazul lui. Vinde numai fructe și legume. E drept, sunt cele mai frumoase din zonă. Pe cele de la stradă, de pe trotuarul din fața magazinului, le ține în coșuri mari din nuiele, din alea autentic țărănești. Și sunt pline vârf, cum spuneam, cu marfă de calitate. În fața prăvăliei lui încerci un sentiment de belșug, de abundență. Să dea dracu’ să intri ca să cumperi ceva… Cel care vinde de dimineață până seara este chiar patronul aprozarului și s-a născut să fie negustor. Încins cu un șorț kaki, te ia în primire de cum intri: “Da domniță, poftiți! Luați sacoșa și alegeți ce doriți!” În timpul ăsta un bărbat tocmai ieșea din prăvălie spunându-i negustorului: “Bre, mata cred ca esti jidan. Că prea bine știi să-ți vinzi marfa…”

Eu voiam să iau numai niște mere și miez de nucă. Atât. S-a plimbat patronul-vânzător după mine prin magazin, mi-a povestit de afacerea lui, de greutățile lui, de fiică-sa, mi-a pus fel de fel de întrebări. Enervant dar simpatic. Însă toată conversația asta, și amabilitatea, si glumele, toate aveau un scop. Omul te lucrează psihologic. Și ia uite ce a început să mă îmbie să gust din struguri, și din ăia albi și din ăia negri, să văd eu “cât sunt de buni de zici că acum sunt rupți din vie” (întâmplarea avea loc în decembrie), că nu trebuie să cumpăr, doar să gust. Vrăjeală. Gust. Îi zic că da, sunt buni. “Haideți domniță, vă pun? Câte un ciorchine, unul alb și unul negru.” Mi-a fost jenă să îi zic nu, prea se agitase. Mi-a pus tâlharul câte doi. După aia a început cu lăudatul mandarinelor. “Dar mandarine ați luat vreodată de la mine? Miere, domniță! Mie-re! Vă pun?” Eu îii zic că nu. El: “Haideți, luați numai două, de probă. Dacă vă plac veniți mâine și mai luați.” Păi credeți că am avut timp să mă împotrivesc? Așa a făcut și cu perele. A încercat și cu prune uscate și afumate, dar cu alea nu i-a ținut. Pentru că îmi displac atât de rău încât am fost foarte convingătoare și categorică. Nici nu mai țin minte ce m-a vrăjit să mai cumpăr. Știu că am cheltuit aproape 70 de lei numai pe fructe. Nici nu am mai avut curaj să cumpăr și miez de nucă pentru că cine știe ce idei îi mai veneau. Când am reușit să mă smulg din plasa țesută de negustor, înainte să ies din raza lui vizuală, conducându-mă până la ușa m-a întrebat cu o voce umilă: “Domniță, dar mai veniți să cumpărați de la mine și altădată, da? Nu v-ați supărat pe mine, nu-i așa? Că decât să plecați supărată pe mine mai bine vă dau banii înapoi pe tot ce ați luat și asta să-mi fie mie paguba. Șmecher omul, v-am zis eu. Cât de nesimțită să fi fost și să-i fi luat banii? Parcă el nu știa că nu o să fac asta… Adevărul este că trec zilnic prin fața magazinului dar nu mai intru nici să mă pici cu ceară. Și de câte ori trec pe acolo, în magazin nu-i picior de cumpărător. Iar negustorul stă la intrare, cu mâinile în buzunarul șorțului, așteptând precum păianjenul să prindă o muscă în plasa lui. Eu una am încheiat orice ghișeft cu el.

Foto: http://www.pixabay.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s