A fi voluntar este un privilegiu

Eleni, Corina, Alex, Manu, Dan, Cristi, Adela, Mihai, Alexandra, Dana. Și încă alte nume pe care nu am reușit să le cuprind. Oameni minunați de la Procter&Gamble, tineri alături de care mi-am petrecut una dintre cele mai frumoase zile. Pe șantier. Ca voluntari.

Invitația de a fi pentru o zi voluntar în cadrul proiectului Habitat for Humanity a fost practic de nerefuzat pentru mine. Nu vreau să mă plâng, nu mi-o luați în nume de rău, dar cel mai mare efort a fost să mă trezesc la 5.30. Și să ajung la 7.45 undeva prin Pipera, venind din Ghencea cu mijloace de transport public.

Ca să fiu sinceră, mi-am imaginat că în autocarul care urma să ne ducă la Ploiești vom fi mai mulți colegi din presă. Chiar și concurenți dacă suntem, noi în general ne simțim bine unii cu alții. Mă simțeam oarecum stingheră printre angajații aceleiași corporații, care se cunoșteau între ei, glumeau și râdeau. Din păcate am fost singura. Nu mă laud cu asta. Dimpotrivă. Am fost dezamăgită să constat dezinteresul colegilor de breaslă de a face voluntariat și de a transmite apoi mai departe, cititorilor și telespectatorilor, impresiile lor. Și îndemnul lor. Îmi doresc în continuare ca prin mărturia experiențelor personale, generația de jurnaliști tineri să-i convingă pe români (străinii sunt de mult convinși!) că a face voluntariat pentru o cauză, oricare ar fi ea, este cea mai mare și completă satisfacție. Cum spuneam, din păcate nu am întâlnit niciun coleg de breaslă. Îi voi întâlni însă la evenimente la care se mănâncă bine, gratis, și la care primesc, la plecare, un cadou. Atunci chiar e înghesuială…

Un proiect… rotitor

La Ploiești am mers într-o zonă periferică a orașului, unde în anii trecuți au fost construite mai multe case prin proiectul Habitat for Humanity. Case în care oamenii s-au și mutat și, practic, au început o altă viață. Una normală.

tot casa

Ca să înțelegem importanța a ceea ce urma să facem, Loredana ne-a explicat cum funcționează acest proiect care se adresează celor care au nevoie urgentă de o locuință simplă, decentă și accesibilă. Celor care stau, mai mulți membri ai familiei, în case sufocant de mici, care nu câștigă suficient de mult cât să-și permită un credit pentru o casă, dar nici atât de puțin încât să poată primi o formă de ajutor social. Adică celor pe care eu i-aș descrie ca fiind… plutitori prin viață. Nici înecați dar nici pe mal. Condamnați să se chinuiască deși fac toate eforturile ca să răzbească, să nu se înece.

Aceste familii trec printr-un proces de selecție, după mai multe criterii, inclusiv acela de a a avea un venit minim din care să poată returna, în cel mult 20 de ani, sub forma unei rate lunare de cam 80-90 de euro, prețul materialelor de construcție. Fără nicio dobândă. Bani care nu constituie profitul nimănui ci intră într-un fond rotitor, din care se va construi casa unei alte familii cu aceleași nevoi. Și mai este o condiție pentru ca posibilul beneficiar să intre în selecție: să facă 100 de ore de voluntariat în proiectele Habitat for Humanity existente în comunitate. Odată selectată familia beneficiară, aceasta va semna un contract de parteneriat (cu valoare de antecontract), prin care se va angaja să efectueze 1500 de ore de voluntariat la ridicarea casei sale. Iar în zece luni casa va fi gata și se va putea muta în ea.

Față în față și cot la cot cu beneficiarul

Alex, coordonatorul de proiect, ni-i prezintă pe meșterii care ne vor învăța să lucrăm și ne vor supraveghea. Ne face instructajul de protecția muncii. Primim tricouri, căști, mănuși, ochelari de protecție și măști.

alex protectia muncii

Suntem sfătuiți să consumăm multă apă. Suntem sfătuiți să nu încercăm să ne depășim limitele, puterile. Să cerem ajutor atunci când singuri nu putem duce un lucru la bun sfârșit. Ni se spune să facem pauză atunci când simțim că am obosit și să ne odihnim atât cât avem nevoie, pentru că nimeni nu ne va judeca pentru asta și nici nu ne va cronometra. Dar până să ne apucăm efectiv de treabă mai are o surpriză pentru noi. Stăm cuminți pe băncuțe, la umbră, sub copaci, și o ascultăm pe femeia care a venit în fața noastră cu toate durerile ei adunate, dar și cu toate speranțele ei. Și cu toată recunoștința. Mihaela o cheamă. Locuiesc 8 persoane în două camere, în 54 de metri patrați. Are trei copii, cel mai mare de 11 ani – premiant – și cel mai mic de 3 ani și jumătate. Bolnav. Tetrapareză spastică. Soțul a plecat la muncă, în străinătate, pentru că terapia mezinului înghite bani pe care aici nu i-ar fi putut câștiga, iar visul lor (pe lângă cel de a avea o casă în care să se poată… respira) este să reușească recuperarea celui mic. De anul trecut, de când s-a început construcția casei, cel mare se ocupă de frații lui cât timp Mihaela este aici, pe șantier, să muncească. O face oricum cu drag, dar și el visează la ceva: la ziua în care își va putea serba pentru prima dată aniversarea și își va putea invita colegii de clasă. Pentru că vor avea unde să încapă… Chiar dacă destăinuirile sincere ale Mihaelei – făcute ca unor vechi și buni prieteni – la început ne amuțesc și ne pun pe gânduri, brusc ne dau energie.

mihaela

Parchet? Glet?Săpat?

Alex ne adună în mijlocul curții și ne dă posibilitatea să ne alegem ce urmează să facem, împărțindu-ne în trei echipe: la montat parchet, la dat glet sau la exterior, la săpat. Nu mă pricep la niciuna dintre ele, dar îmi aleg montajul de parchet.Curajoasele au ales să pună glet, ba chiar să îl și prepare. Spuneam că e aproape la fel cum ai face maioneză cu mixerul:)))

mixeaza glet

Frontul meu de lucru este într-un dormitor micuț de la etaj, iar colegii mei de echipă sunt doi bărbați: Cristi și nea Dan. Primim de la meșter sfaturi și instrucțiuni. Dar și cea mai frumoasă recomandare: “Nu trebuie să vă grăbiți. Faceți atât cât apucați să faceți. Nu trebuie să faceți mult, trebuie să faceți bine.” Ce frumos a sunat! Ce mult mi-a plăcut să aud vorbele astea!

echipa mea

Băieții s-au apucat de treabă. De măsurat cu ruleta, făcut semne cu creionul ăla plat, de tâmplar, de pus pene la baza peretelui, de adus cutiile cu plăci de parchet, de tăiat plăcile la semn. Mă învârteam pe lângă ei fără rost, neputincioasă, neștiutoare și jenată. I-am tot întrebat cu ce îi pot ajuta, dar ei, draguții, mă menajau. Le urmăream atentă gesturile ca să pot anticipa de ce au nevoie. Am început să le dau la mână ciocan, cutter, ruletă, să aduc din baie pachete de plăci, să le dau la mână. Apoi am cerut să mă lase să tai plăci cu “șoricelul”. Și mi-a plăcut. Pe prima am tăiat-o puțin câș. Le-am fost de folos stând cu genunchii pe plăci, ca să se facă bine îmbinarea. Am ajutat la fiecare rând montat, ținând, împingând odată cu ei, bătând cu podul palmei ca să facă plăcile “click”. Nu știu când au trecut trei ore și jumătate.

eu la soricel 2

Câte mâini vor fi trecut pe aici…

Eram la jumătatea camerei când s-a dat pauză de masă și am fost chemați afară, sub pomi.

pauza de masa

Am înfulecat toți nu de foame ci din dorința de a nu irosi timpul. Pauza era de o oră, dar cine să stea atât?! Când faci ceva de bunăvoie și cu atâta drag, când motivația este îndeplinirea unui vis atât de mare, nu se mai lipește de tine nici foamea, nici oboseala… Spiritul de echipă a fost prezent aici în toate felurile. Inclusiv sub forma unui tort, o surpriză pentru Adela, care alesese să își serbeze ziua de naștere ca voluntar pe șantier.

adela 1

După cinci ore dormitorul nostru era gata. Concurența, băieții destoinici care au lucrat în camera alăturată, cu care ne-am aflat – mai în glumă, mai în serios – în competiție, terminaseră cu  vreo jumătate de oră înaintea noastră.

concurenta 1

Ar mai fi fost de pus plintele, dar mai întâi trebuiau lăcuite, afară, în curte. Și începuse ploaia.

ploaie

Mi-ar fi plăcut să putem termina camera complet. Era o dorință sinceră a fiecăruia dintre noi. Din interiorul nostru. Chiar din locul ăla unde zice-se că se află sufletul. Locul ăla pe care practic nu știi să îl arăți cu mâna, dar știi că există acolo, în tine. Mult ne-am dorit să fi făcut lucrul ăsta întreg, complet… Dar ne-a dat liniște și mulțumire gândul că a doua zi, după noi, veneau alți voluntari să continue lucrul și să-l ducă mai departe, treaptă cu treaptă, în al stadiu. La fel și în a treia zi. Și în a patra. Și în fiecare zi până în iulie, când Mihaela și copiii se vor putea muta în casă nouă, proaspătă, mirosind încă a mortar și vopsea lavabilă.

Doar așa vei înțelege pe deplin

N-am avut priceperea de a pune în cuvinte satisfacția pe care am simțit-o stând în genunchi pe cimentul unei case goale, iar mai apoi cu ei pe parchetul la care și eu mi-am adus o infimă contribuție. Nu am avut priceperea de a pune în cuvinte bucuria pe care am simțit-o numai gândindu-mă că peste o lună casa aceea se va umple de viață, că pe parchetul pe care am stat în genunchi vor călca tălpile unor oameni care vor spune acelui loc “ACASĂ” și că pe acolo au fost și palmele mele, pe lângă sutele de palme ale altor și altor voluntari. Pentru că nu am avut priceperea să pun în cuvinte ceva care să vă convingă să fiți voluntari măcar o dată în viață, nu mi-a rămas decât să vă îndemn, simplu, să o faceți. Și să puneți voi în cuvinte ce nu am putut eu.

finalul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s