Parada de Sfântul Valentin

Iar a venit ziua aia în care dragostea face un spectacol de mâna a doua. Ziua în care un sentiment – în eventualitatea în care este real și reciproc între două persoane – este scos pe tarabă din intimitatea în care îi este locul și plimbat demonstrativ ca ursul în lanț. Grețoșenia începe pe facebook. Dar nu neapărat. Începe cu declarații vomitiv-siropoase postate pe contul personal, în care „iuby” este, desigur, tag-uit. De parcă relația ar fi una la distanță și celor doi le-a rămas doar acest unic mod de comunicare pentru a-și ține dragostea în funcțiile ei vitale. Deși nici pentru o așa situație nu se justifică parada. Există și mesagerie privată, băi! Păi ce, dacă nu e etalată ca la rummy n-are niciun chichiț, nu?! Să vadă lumea toată dârele de dulcegărie și să-i măsoare forța în like-uri… Suprema dezgustare e atunci când amorezii locuiesc deja împreună – căsătoriți sau nu – pentru că a-i scrie pe facebook că te frige amorul la lingurică deși poți să i-o zici prin viu grai când vă ciocniți dimineața în baie sau bucătărie, este cea mai fățișă dovadă că mai degrabă vrei să știe lumea acest lucru decât obiectul adorației tale. E ca în cazul ălora care dacă au la gât un lanț gros de aur trebuie musai să poarte cămașa descheiată la trei nasturi.

După dovezile virtuale de amor ghebos – și chiar și în lipsa lor – se cer dovezi… solide. (Nu-nu, nu e vorba despre cele din reclama la Pedigree.) Adică o floare acolo, o inimioară, un ursuleț de pluș, ceva! Știați că bărbaților, în majoritatea lor, le este rușine să meargă pe stradă cu un buchet de flori în mână? Cam cum ne este și nouă cu o sticlă de votcă. Sau cu un flex. Ce-o mormăi și-al tău printre dinți până ajunge cu buchețelul de la piață/florărie la tine… Acum să trecem la artileria grea: plușurile. Inimi mai mari sau mai mici dar la fel de stupide, din material îndoielnic, chinezării făcute la normă. Eventual și cu dantelă albă pe margine. Bleah! Corduri imperfecte, umplute cu vatelină, dăruite cu zâmbete jenate. Orice ai zice, n-ai să mă convingi că bărbații fac asta cu plăcere. O fac pentru că ei, escrocii sentimentali și pezevenghii, știu că femeilor le face plăcere să le primească. La fel stă treaba și cu ursuleții din pluș. Tu chiar crezi că țâșnește testosteronul din ei când cumpără drăcia aia? Doar se forțează să-ți facă un hatâr. Apropo, vrei în fiecare an să primești câte unul?! Că doar n-oi avea de gând să faci din biblioteca în care îi depozitezi un fel de rezervația de la Zărnești…

Cicolata! Pfiii, era să uit de ciocolată! Alt clișeu. Te bucuri și te guduri când ți-o dă de Ziua Îndrăgostiților de parcă n-ai mai văzut una de la 14 februarie trecut. De parcă n-ai mânca tot anul, sub diverse pretexte: ba că te simți sleită de energie, ba că ți-a scăzut glicemia, ba că ești deprimată, ba că parcă ai ronțăi ceva dulce la televizor. Auzi, ia lasă-mă în pace și nu mi-o servi pe aia cu „gestul contează”! Că dacă e pe-așa, apăi să conteze pentru tine și gesturile alea când te ia la mișto în fața prietenilor, când uită ziua aniversării căsătoriei voastre sau când pleacă la pește cu băieții și te lasă să te descurci singură cu copilul, cumpărăturile, gătitul, spălatul, curățenia.

Măi fetelor, dragostea nu are nevoie de Sfântul Valentin. Are nevoie doar de Sfântul Respect. În fiecare zi. Și de sinceritate. În fiecare moment. Dragostea nu stă în declarații pe facebook, în flori, în inimioare, ursuleți sau ciocolată. Nici în căpșuni și frișcă. Nici în cine romantice, chiar dacă se spune că până și ea are drum prin stomac. Dragostea nu e ca parada școlilor braziliene de samba, zgomotoasă și strălucitoare. Dragostea este sau nu este. Și nimic din cele de mai sus nu o poate face să fie, dacă nu este. Cum nimic din cele de mai sus – dacă nu sunt – nu o pot face să nu mai fie, dacă este.

Pac-pac, hop cu scroafa în copac!

Draga mea

Stai liniștită, nu îmi ești deloc dragă. Asta e numai așa… o formulare oarecare.

Pentru că e păcat să îmi țin părerile doar pentru mine, azi trebuie să spun lumii că ești proastă. Stai liniștită, a observat și lumea. Toată. Eu doar mă alătur ei. Și poate că prostia nici n-ar fi atât de evidentă dacă ai ascunde-o și n-ai mai pune-o, cu forța, să umble slobodă, la vedere. Și dacă n-ai purta-o de parcă ar fi o calitate. Și dacă nu ai fi atât de mțândră pentru simplu fapt că exiști, fără să fi făcut nimic notabil. Hârtiile pe care le-ai strâns în viața ta de până acum nu îți pot da valoare. Tu așa credeai?! Că diploma de licență, certificatul de căsătorie, certificatele de naștere ale copiilor, actul de proprietate al locuinței și cel al mașinii, cartea de muncă și cartea de vizită sunt dreapta măsură a ceea ce ești? Vezi, ți-am zis că ești proastă…

Știi cât ești de penibilă atunci când ți se pare că dai lecții de stil, cultură, acupunctură, educație, abnegație, echitație, gastronomie, astronomie, economie, ecologie, teologie, seducție, producție, grație, inspirație, naștere, atotcunoaștere, finețe, blândețe, tandrețe, iubire sau învrăjbire? Nu știi. Pentru că ar fi trebuit să fii măcar puțin deșteaptă ca să îți dai seama care e capcana. Că tu la toate crezi că te pricepi, draga mea. Iar superlativele ești convinsă că pentru tine s-au inventat. De acolo de sus, din copacul în care te-au suit stăpânii (că nu toate mangalițele se urcă singure) aproape că nu mai vezi cocina din care te-ai ridicat cu nădejdea că ți-ai depășit condiția. Spoită cu bronz ieftin, dar tot cocină. De sus nu simți că pârâie copacul sub tine și nici că atunci când fi-va să cobori din el nu se va întâmpla pe-același drum pe care ai urcat. Pentru că busola ta are ca puncte cardinale Prostia, Răutatea, Hoția și Slugărnicia, e cam vai de drumul tău…

Draga mea, mi te amintesc pe când erai o proaspătă (nu tânără!) purcea, cu capul plecat și mersul cam împiedicat. Cu râtul în pământ, abia dacă scoteai câte-un cuvânt. Aveai șoriciul subțire după certificat, dar ce folos dacă pe copite ți se uscase atât de mult căcat… Ai mers cuminte după stăpân pentru că, bineînțeles, îți doreai un trai mai bun. O vreme nu ai mai zgârmat și-ai ținut râtul plecat. În paralel ai căutat un potent vier, pentru că mare nevoie mai aveai de el: să îți arate gospodăria ca să-ți începi călătoria, să îți prezinte locul și să te învețe să-ți aperi trocul. Când toate le-ai văzut la locul lor, i-ai oferit și tu ceva vierului. Locul tău. La abator. Și pentru câte în curte ai realizat, ești tare mândră de locul tău în copac. Iar jos, pe pământ, slugoi devotat, zi și noapte prezent, personalul godac. Cum spuneam adineaori, pomul tău nu-i stejar iar când o să se rupă, cu șoriciul pe jar, guițând lamentabil dupa traiul avut pentru care – zi sincer – chiar nimic n-ai făcut, regreta-vei amarnic ziua în care ai acceptat titlul de primă-scroafă și locul în copac.

Acesta este un pamflet, dar asemănarea cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare. Fiecare cunoaște măcar unul.

Fără niciun motiv, chec aperitiv

Mi-am permis o pauză de la scris. N-am avut nici cine știe ce chef să o fac, ăsta e de fapt adevărul. Dar cum nici să stau degeaba nu îmi place pentru că mă plictisesc crunt, mi-am făcut de lucru în bucătărie. De fapt prietena mea, Geo, care avea sâmbătă niște invitați, m-a sunat să îi dau o idee, ce ar putea pregăti mai… special. Și totodată mai repede. V-am spus că îmi place să gătesc, nu?! Acum ceva timp am descoperit o rețetă care la acel moment a fost o revelație pentru mine: checul aperitiv. Nu îmi imaginam că un preparat al cărui denumire te duce cu gândul la dulce (gust pe care nu îl agreez cine știe ce) poate fi și sărat. Pentru că rețeta este permisivă și îți dă voie să combini ce vrei, chiar să și înlocuiești ingredientele, de-a lungul timpului am făcut nenumărate variațiuni pe această temă. Pentru ca în final, sâmbătă, să mă întorc la rețeta cât de cât clasică.

O să vă spun numai ce vă trebuie pentru acest chec și cum se prepară. Eu cu cantitățile am o mare problemă… Nu îmi place să măsor și cântăresc, fac din ochi. Da, se întâmplă să nici nu îmi iasă câteodată vreo rețetă, dar asta de chec aperitiv nu cred că poate reprezenta eșecul vreunei gospodine.

Îți trebuie niște șuncă presată sau mușchi file. Afumat, dacă îți place. Îți mai trebuie niște cașcaval. Și câteva jumătăți de gogoșar murat. Mărar și pătrunjel. Trei-patru ouă și o ceașcă de lapte. Praf de copt. Și făină .Dacă îmi amintesc în timp ce scriu și alte ingrediente, vor apărea în modul de preparare.

Deci: tai șunca presată cubulețe și razi cașcavalul (prin găurile mari). Tai și gogoșarul murat tot cubulețe, dar storci apoi bine de tot, să iasă zeama. Toci mărarul și pătrunjelul.

Într-un castron mare-mare bați ouăle cu un praf de sare. Și piper daca îți place. Chiar și boia iute dacă ai asemenea apucături. Adaugi laptele, la temperatura camerei. Începi și torni făina, pui și praful de copt. Compoziția asta trebuie să fie cam de consistența unei smântâni. Adică nu subțire, să curgă, dar nici vârtoasă. Pui în ea tot ce ai tocat (șunca, gogoșarul, verdeața și cașcavalul) și amesteci bine, să se distribuie toate uniform. Pui hârtie de copt în tava de chec și umpli cu compoziție pe trei sferturi. Dacă ai noroc, îți crește în cuptor. Mie nu mi se întâmplă de fiecare dată:))))) Nu m-am uitat niciodată la ceas, cât stă checul la cuptor până e gata. Dar în primele 30 de minute e de preferat să nu deschizi ușa cuptorului. Focul trebuie să fie mediu. O să îți dai seama când e gata după culoarea frumoasă, aurie, pe care o va căpăta la suprafață. Dar nu te jena să faci și testul cu scobitoarea. Spor la treabă! Să îmi zici ce ți-a ieșit.

SUPERTRUC: Dacă nu ți-a reușit, nu-l arunca la gunoi. Guguștiucii și vrăbiuțele îl apreciază, oricum!