Așa de tare mă doare…

homeless-55492_1920

O fostă colegă de redacție, de la începuturile mele ca ziarist, la cotidianul AZI, Cristina Lițescu, a distribuit postarea de pe decatorevista.ro. Era acolo și o poză. A unui bărbat cu barbă albă. Și cu niște ochi care vorbeau tăcând. Am citit pentru că fost mea colegă, Cristina, nu ar fi distribuit ceva neinteresant. M-am gândit că trebuie să mă intereseze cumva pentru că și comentariul ei, cele câteva randuri, mi-a dat de gândit. Am citit. Și m-a cutremurat ce am citit. Au trecut aproape 24 de ore și încă mă bântuie gândurile și amintirile. Și furiile neputinței. Povestea e lungă și tristă și cred că îi interesează și doare numai pe cei care l-au cunoscut. Titlul spune tot: Un jurnalist fără adăpost despre viața pe stradă. Da, acel jurnalist a fost colegul meu la ziarul AZI. Coleg în acea echipă mare care s-a format în urma unui concurs. Bun coleg. Blând. Respectuos. Muncitor. Un munte de om. Avea atunci, în 1993, când am intrat în presă, 27 de ani. Era acreditat la Guvern. Acum are 50 de ani. Este om al străzii. Atunci, în anii 90, beam cafele, mâncam și discutam între noi, colegii, la bufetul din clădirea în care era și încă este redacția ziarului AZI. Acum, în 2016, nu știu cât de des are el ocazia să mai bea cafea. Sau să mai discute cu cineva de măcar nivelul lui intelectual. De mâncat, uneori mănâncă. Din pomana creștinilor, la poarta bisericii. Sfântul Anton, cred eu, după indiciile din fotografii.

Nu are sens să redau eu povestea lui. Acolo, pe decatorevista.ro, este povestea scrisă chiar de el. Pentru că indiferent câți ani au trecut de când nu mai lucrează în presă, el a rămas jurnalist. Și harul de a scrie nu i l-a putut lua nimeni. Și nici nu o să poată, vreodată. I-au luat alți oameni ai străzii actele, i-au luat și tableta la care ținea ca la ochii din cap pentru că era – așa cum el mărturisește – singura lui legătură cu lumea. Cu cea normală, căreia nu-i mai aparține. Darul vorbelor scrise nu poate însă nimeni să i-l ia.

Știe ce a greșit de-a ajuns în această situație. E lucid, e rațional, e obiectiv. Și e sincer. Nu mai are speranțe. Asta e poate cel mai trist, că nu mai are speranțe. Că viața l-a dus pe un drum la capătul căruia nu vede o geană de lumină. Vede întunericul. Cel de pe urmă. Trăiește în așteptarea capătului. Acelui capăt. Îmi este foarte greu să scriu despre el, fostul meu coleg de redacție, de cafea, de discuții. Cumplit de greu. Imposibil îmi este. Mai pot să spun decât că îmi este scârbă, îngrozitor de scârbă, de cei care lovesc într-un om căzut nu la pământ, ci în cea mai adâncă și neagră prăpastie. Am citit comentariile postate de un individ care pare că îl cunoaște destul de bine pe fostul meu coleg. Și care îl lovește și rănește cu cuvinte.

Mă credeți că nu mai pot continua să scriu? Îmi plânge sufletul de atâta durere. Și am atâta treabă… Să mă gândesc, împreună cu ceilalți foști colegi – câți mai știm unii de alții – ce putem face pentru el. Dacă v-oți mai găsi și alții să încercați să îi întindeți o mână, vă ajută cei de la Samusocial să dați de el. Radu Calomfirescu. Jurnalist.

PS Nu, în poză nu este el. Este o simplă ilustrație pentru text. Moral, mi-ar fi imposibil.

Foto: http://www.pixabay.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s