De ce nu mă învăţ minte. Fără semnul întrebării

christmas-1050995_1920

Revelionul nu este pentru mine o noapte specială. Este doar o noapte nedormită, obositoare – în care ritmul circadian face tumbe -, în care se mănâncă mult şi greu – la ore la care metabolismul nu înţelege ce i se întâmplă şi ce au duşmanii cu el -, în care se bea până la obţinerea unei perfecte sticliri a ochilor. O noapte sub teroarea pocnitorilor, spre disperarea oftalmologilor aflaţi în gărzi. O noapte urmată de o zi de dormit şi zăcut în mahmureală, spre disperarea medicilor de pe Ambulanţă. Eventual chiar de vomitat, de băut cafea cu sare, de luat analgezice, Colebil, Triferment sau Metoclopramid. Sau bătaie. Dimineaţa, pe stradă, când petrecăreţii se retrag la depou cu chef de scandal şi se întâlnesc cu alţi petrecăreţi, la fel de… tulburaţi şi ei. Spre bucuria poliţiştilor. O zi ale cărei prime ore le înjură abitir amărâţii ăia care lucrează în serviciile de salubritate. Ăia care îşi iau tomberoanele şi măturile la primele ore din Sfântul Vasile şi pornesc spre centru să strângă mizeria tuturor nesimţiţilor care fac Revelionul în stradă şi lasă munţi de gunoaie în urma lor.

Anul trecut am avut un Revelion de pomină. Eu, acasă, cu Mişu, Nina şi Tyto. Două bucăţi feline şi

una bucată canină. Să fi fost zece fără ceva când m-am dus în bucătărie să îmi fac o cafea ca să nu mă ia somnul înainte de 12 noaptea. Fac cafeaua şi o las să se răcorească. Fără să îmi fie foame, mă duc la frigiderul aflat pe hol, vizavi de camera mea, să îmi pun câte ceva pe o farfurie pentru mai târziu. În eventualitatea că o să am chef să mănânc. Dumnezeu m-a trimis. Din camera mea se vedea, în întunericul holului, o lumină galbenă care pâlpâia. Şi nu, nu era instalaţia bradului, pentru că ar fi trebuit ca lumina să fie verde! Da, era foc. Aprinsesem o lumânare-pastilă lânga poza bunicii mele, pe noptieră, poză care stă în preajma mea de câteva zeci de ani. A fost destul să sară câteva scântei pe pat ca să se aprindă cearceaful, salteaua, pilota. Am dovedit singură focul, după ce am depăşit secundele de panică. O panică ce m-a făcut să suflu în flăcări şi ele să mă pupe niţel pe faţă. Parcă ştiu că se zice că la 12 noaptea trebuie să deschizi geamurile, să iasă Anul Vechi din casă şi să intre cel Nou. Eu le-am deschis să iasă fumul şi să intre gerul aspru în casă.

Da, au fost pagube. Dar cel mai mare câştig a fost că am ajuns la timp. Putea fi mult mai rău. Puteam să rămân să beau cafeaua cu 1,2, 3 ţigări… Puteam să nu mai pot să-l sting singură. Aşa am petrecut Revelionul trecut. Acum, dupa un an, sunt tot acasă, cu animalele mele şi cu o lumânare parfumată aprinsă, în acelaşi loc, lângă fotografia bunicii mele. Şi nu mi-e frică. Cum nu mi-e frică să o iau de la capăt după un eşec. Cu o singură excepţie… Fac exact ce am făcut şi anul trecut pentru că ştiu că mi se întâmplă ceea ce îmi este dat să mi se întâmple şi eu nu pot schimba asta cu nimic. E ca şi când ai merge toată viaţa doar pe jos după ce ai avut un accident de maşină. Imposibil, nu?!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s