Amintiri din Bucovina (III)

hutumic

hutu1micHuţulii, oamenii munţilor

Vremea ţine cu noi şi ploaia fuge din calea noastră, lăsând loc soarelui să ne încălzească. Şi ne grăbim din nou să „înghiţim” toată frumuseţea Bucovinei în ultima zi care ne-a rămas de stat aici.
Somnoroşi după o noapte prea scurtă, înfruntăm ceaţa dimineţii şi plecăm spre locul întâlnirii cu… Huţulca, varianta bucovineană a Mocăniţei. Biata de ea, de două ore ne aşteaptă încingându-şi „motoarele”.
Huţulca s-a născut între anii 1888-1889, când Loius Ortlieb, un neamţ proprietar de gater, a construit-o şi a pus-o în funcţiune la Moldoviţa. Aceasta a fost prima cale ferată forestieră, în anul 1902 lungimea traseului său ajungând la 23,9 km, cu cele două capete la Moldoviţa şi Roşoşa. După 1989 calea ferată a fost folosită cu succes şi în turism, activitate foarte apreciată de străinii care plăteau şi 700 USD pentru o cursă dus-întors. Deşi a fost atenţionată insistent începând cu 1999 să preia în patrimoniu cele două locomotive Krauss Li (fabricată în 1921) şi Reşiţa (fabricată în 1955), Primăria Moldoviţa nu a luat în seamă. Ignorarea conservării patrimoniului comunităţii a mers până la înstrăinarea celor două locomotive. Calea ferată încă există, deşi în unele locuri a fost distrusă de societăţile comerciale de exploatare a lemnului.

Pe Valea Moldoviţei, cu Huţulca

Din fericire au mai rămas aproximativ trei kilometri de ecartament şi s-a găsit o locomotivă care să reînvie farmecul unei plimbări cu Huţulca. Trenuleţul nostru pufăie în aşteptare. Sărim în vagonete, iar cei mai norocoşi apucă locuri pe băncuţele din lemn aflate pe o platformă neacoperită, din care peisajul magic se oferă în toată splendoarea lui. Pornim în şuierul ascuţit şi prelung, într-un nor de abur lăptos. Linia este paralelă cu drumul comunal, aşa că defilăm pe sub ochii curioşi ai sătenilor ieşiţi la cumpărături, la Târgul de duminică. Miroase a cherestea şi iarbă proaspăt cosită. Locomotiva pufăie şi se deplasează în pas de melc. Fluturi diafani ne însoţesc la drum, zburătăcind în jurul nostru. După trei kilometri de mers pe Valea Moldoviţei, Huţulca, obosită, ne pofteşte să coborâm. De-aici e rândul murgilor înhămaţi la faetoane să ne preia până pe malul Runguleţului. Mergem să-i cunoaştem pe huţuli!

Geto-dacii, strămoşii lor?

Huţulii au fost întotdeauna oamenii muntelui, au iubit libertatea şi de aici a izvorât şi dragostea pentru muntele care le-o oferea. Aveau şi au păstrat un adevărat cult pentru calul huţul, cu talia mică, puternic şi rezistent, potrivit pentru poteci. Majoritari în zona Moldoviţei, huţulii reprezintă un grup etnic distinct, controversat, o adevărată enigmă a istoriei. Mulţi oameni de ştiinţă au argumentat originea lor slavă, fără a putea explica, totuşi, existenţa a numeroase elemente romanice în dialectul vorbit de ei, precum şi numeroase asemănări de ordin etnografic cu romanii. S-a mai spus despre ei că sunt de origine cumană, mongolică. O altă teorie susţine ideea potrivit căreia strămoşii huţulilor ar fi geto-daci retraşi mult spre nord în faţa ocupaţiei romane. Pentru a lămuri misterul originii lor, dacă va fi vreodată rezolvat, ar fi nevoie de amănunţite investigaţii arheologice, lingvistice, etnografice… Pentru portretul huţulului, autorul unei schiţei monografice a Moldoviţei a găsit „culorile” potrivite: „Misterioşi şi discreţi, imprevizibili şi adânci ca şi pădurile, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, huţulii nu-şi cunosc istoria. Iubitori de linişte şi singurătate, buni ctitori ai naturii, şi durau gospodăriile în locuri izolate, feriţi de oameni şi de legi. Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum l-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neânduplecate. Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse.”

Atacul din pădure

Drumul şerpuieşte cu suişuri şi coborşuri printre brazi şi ape repezi. Nu ştim cât mai avem până la destinaţie şi nici nu ne întrebăm. Dintr-o dată, din codri apare şi năvăleşte asupra noastră o ceată călare de haiduci, cu steaguri şi topoare în mâini. Ne cer să coborâm din faetoane şi să ne predăm. Sunt huţulii, gazdele noastre care ne-au pregătit o primire pe care o s-o ţinem minte…
în poiana de pe malul Runguleţului, berbecul se învârteşte în proţap şi carnea sfârâie pe grătar, iar caşul şi urda aşteaptă lângă cepele necurăţate, sfărâmate haiduceşte. Vremea prânzului este de mult trecută şi-abia de ne dăm seama că ni-i foame. Dar mai întâi avem parte de cântec şi joc şi de plimbări călare. Înainte şi dincolo de apă, în colibe din crengi de brad, huţulii ne demonstrează pe viu care a fost şi este „chinul şi folosul” lor: cioplitul în lemn, torsul lânii, fierăritul la foale şi încondeierea de ouă. Vremea se scurge repede, duşmănoasă parcă. Limbile ceasului se mişcă repede, prea repede. Cu părere de rău trebuie să ne despărţim de aceşti oameni şi de aceste locuri. Cred că şi ei simt acelaşi lucru, pentru că s-au aşezat de-o parte şi de alta a maşinilor să ne petreacă făcându-ne cu mâna şi urmărindu-ne cu privirea până la primul cot al drumului. Tulburător de repede, în nici o oră, avionul ne-a adus înapoi în haosul citadin. Seara nici nu mi-a venit să cred că, în urmă cu doar câteva ore, mă aflasem în alt loc. Şi în alt timp.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s