Amintiri din Bucovina (I)

ceramica neagra

Cea mai frumoasă delegaţie în care am fost în cei peste 20 de ani de presă, a fost cea din Bucovina. Au trecut de atunci cel puţin zece ani. Când promovarea turistică a zonei abia începuse, cu timiditate şi cu mari speranţe pentru viitor. Vreau să cred că am contribuit şi eu cu ceva, la vremea aceea, când publicam în ziarul Azi. Cu oricât de puţin. Din cele cinci texte pe care le-am scris şi care au apărut în cotidianul amintit, am mai găsit, în computerul personal, numai trei. Şi doar două poze, făcute de colega şi prietena mea, Cati Burlacu (actual Vâlcea). Timp de trei zile voi publica aici câte unul dintre articolele acestea care îmi sunt foarte dragi, pentru că îmi amintesc de locuri şi oameni pe care de atunci nu i-am mai văzut. Unii dintre oameni poate că azi nici nu mai sunt, dar despre locuri aud că sunt la fel de frumoase. Poate chiar şi mai frumoase. Că nu degeaba speranţele celor care au crezut în dezvoltarea turistică a zonei s-au împlinit.

Am auzit spunându-se despre Bucovina că ar fi „mica Elveţie”. După ce am şi văzut o parte din ea, am început să cred cu toată tăria că nu poate fi comparată cu nici o altă regiune din lume. Este Bucovina pur şi simplu, inconfundabilă şi inimitabilă. O dovedesc natura, oamenii, creaţiile lor originale şi obiceiurile.

Bucovinenii sunt oameni harnici şi înstăriţi. Şi-aşa au fost mereu. Refractari în atitudine, nu s-au lăsat convinşi la colectivizare. Doar pădurile le-au fost luate, dar după ’90 le-au primit înapoi. S-au grăbit, însă, să le taie şi-acum vin apele şi fac stricăciuni. Apa Voroneţului, un prăpădit de pârâu pe care altminteri îl treci cu piciorul, când se umflă se face de patru metri. Torentele lui au luat adesea maşinile cu totul, ba chiar şi casele de vacanţă construite pe albie.

Bucovina – unitate şi diversitate

Este sfârşit de august şi de vară, când merii gem sub povara roadelor pârguite. Ghidul nostru, Marcela, fost cartograf la exploatarea minieră din Gura Humorului, reconvertită profesional la turism, ne abate atenţia de la peisajele de vis care trec prin faţa ochilor noştri, vorbindu-ne cu toată căldura şi dulceaţa graiului bucovinean. În această regiune binecuvântată şi împodobită cu cele mai frumoase mânăstiri, recunoscute şi intrate în patrimoniul mondial, trăiesc în armonie şi bună înţelegere, laolaltă, români, polonezi, huţuli, evrei, germani, ruteni, armeni, ruşi lipoveni, ţigani şi ucraineni. Sunt numeroase familii în care copiii vorbesc şi câte două limbi – a mamei şi a tatălui – şi unde Paştele se serbează tot de două ori, după apartenenţa religioasă a fiecăruia. Tineretul acum mai alege şi să plece la muncă în străinătate, în Israel, Spania ori Italia. Plecarea lor este, pentru cei care rămân, o sursă de venit; cine are grijă de vite până la întoarcerea proprietarului primeşte şi 100 de euro pe lună.Venim dinspre Dragomirna şi ne îndreptăm spre Suceviţa. Trecem în viteză pe lângă casele gospodarilor bucovineni, una mai frumoasă decât alta şi toate împodobite cu flori la ferestre, în curte, la poartă… Munţi de verze ciufulite se oferă spre vânzare ori aşteaptă să fie azvârliţi în butoaiele imense, care vor rămâne afară, în curtea gospodăriei, până la primăvară. Lăsăm Rădăuţii în urmă pentru că avem ca obiectiv-ţintă localitatea Marginea şi Centrul de ceramică neagră de aici. Încă de la intrarea în Marginea facem cunoştinţă cu meşteşugul care i-a adus celebritatea: de departe se văd ulcica şi strachina emblematice, două creaţii supradimensionate.

Pământ, apă şi foc

Centrul de creaţie de la Marginea este chiar în gospodăria celui care a făcut o mică industrie în jurul ceramicii: domnul Magopăţ. Îl găsim în atelier, la lucru. Cu piciorul stâng sprijinit pe roată, învârtind cu dreptul, meşterul Magopăţ nici nu se sinchiseşte că odaia cu miros de pământ şi apă s-a umplut de oameni, în frunte cu preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Turism, Marius Crivţonencu. Cu şorţul de piele atârnat de gât, frământă, modelează şi mângâie lutul moale, cuminţit sub mâinile lui. Mintea lucrează şi ea, născocind modele, curbe, linii… Se opreşte doar câteva clipe, cât să ne spună că meseria asta se învaţă în trei ani şi… câteva tone de pământ. I-au trecut mulţi pragul, dar 20 au rămas să-i fie angajaţi. Şi să-l ajute să-şi respecte termenele din contractele pe care le are încheiate cu Italia, Germania şi Anglia. Ca să-i ducă meşteşugul mai departe, domnul Magopăţ nu ia ucenici mai „bătrâni” de 12, 13 ori 14 ani, când meseria poate intra în sânge. Afară, în faţa atelierului, pe un banc din lemn, ulcelele burtoase se odihnesc la soare, înainte de a intra în vâlvătaia cuptorului. Căci în atelierul din Marginea s-au întâlnit cele trei elemente din care şi Universul a fost creat: pământ, apă şi foc…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s