De ce, măi omule?

misu

Mișu, motanul meu bătrânel (cred) și bolnăvior (sigur) merge săptămânal la cel mai mișto (jur) cabinet veterinar – Dreamvet. Băiatul meu frumos și cuminte are insuficiență renală și epilepsie și pentru asta are nevoie – pe lângă tratamentele pe care i le administrez eu, acasă – de rehidratare peritoneală. Săptămânal. Pe viață. În afara medicilor care îl cunosc ca pe un cal breaz (MULȚUMESC Dany, Alina, Cristi!), băiatul meu are și… consilier psihologic personal. Pe Mișu Mic (vezi foto). Chiștocul este un rezident al cabinetului, în așteptarea unor stăpâni. Așa că dacă îl doriți, nu trebuie decât să îmi scrieți și intermediez cu drag. Ăsta mic stă lângă băiatul meu, pe masa de tratament, și îi ține de urât. Și toarce. Și se mângâie de el. E adorabil.

Sâmbătă, ca de obicei, am mers cu Mișu Mare la rehidratare. Și ca în fiecare săptămână văd alte cazuri, ascult alte povești. În cabinet, pe masă, un câine în vârstă de șapte luni, slab mort (de cinci zile refuza mâncarea), fără vlagă, aștepta împreună cu stăpânul rezultatul analizelor și-al testului pentru parvoviroză. Test care a ieșit, din păcate, pozitiv. Nu vreau să îl judec pe stăpânul câinelui. Îl admir pentru că l-a păstrat după ce l-au adus copiii, găsit pe stradă. Este un gest admirabil, pe care îl aplaud. Iertat să-mi fie dacă va părea că îl judec. Nu, nu îl judec. Doar că nu reușesc să îl înțeleg. Mai întâi pentru că a refuzat testarea câinelui cu o săptămână în urmă, când medicul a suspectat parvoviroza. Când șansele de vindecare erau cu mult mai mari. Amânarea aceasta nu a adus nimic bun niciunuia dintre ei: nici câinelui, nici stăpânului. Tratamentul este destul de costisitor și dacă acum tot a consimțit începerea lui și a plătit suma, de ce Dumnezeu nu a făcut-o de la început?! Apoi am auzit când medicul l-a sfătuit să țină câinele în casă, pentru că are nevoie de căldură și odihnă, iar el a spus “Imposibil. E prea mult.” Și, poate mai de neînțeles decât toate la un loc, a fost când a lăsat să se înțeleagă faptul că nu va putea veni cu el la tratament timp de zece zile consecutiv, pentru că după Crăciun va pleca din oraș pentru a petrece Revelionul. Cum să lași singur un câine bolnav?! Chiar și sănătos să fi fost, cum să pleci aproape o săptămână și să îl lași singur? Poate că îl asiguri de hrană și apă, dar este un câine bolnav de o boală mortală, cu atât mai mortală cu cât tratamentul nu a fost început de la primele semne. Din vina ta, stăpâne! Din ignoranța ta, omule! Cum să lași un puiandru de doar șapte luni, singur, în curte, să îndure chinurile unei nopți de Anul Nou în care descreierații se distrează aruncând petarde?! Când iei un animal trebuie să ți-l asumi, omule! El devine un membru al familiei și trebuie tratat ca atare. Nu este obiect, nu este jucărie. Te întreb: ți-ai lăsa copilul singur acasă? Și bolnav?!

Mi-e ciudă că nu știu ce sentimente să am față de acest om: pe de o parte îl apreciez că a primit câinele în curtea și viața lui și că a scos din buzunar câteva sute de lei pentru tratamentul acestuia, chiar dacă mai târziu. Pe de altă parte mă înfurie că nu va duce tratamentul până la capăt și că îl va lăsa pe câine, singur și bolnav, acasă. Şi mă mai îngrozește un gând: cum l-ar putea găsi la întoarcere.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s